Memorandum trimis de Mareșalul Antonescu lui Adolf Hitler

1 - România este țara care a plătit greu în anul 1940 criza Europeană, fară să fi avut vreo atitudine potrivnică față de Germania sau chiar față de Uniunea Sovietică. România și-a pierdut teritoriile, asupra cărora are un necontestat drep istoric, biologic și de liberă determinare, numai pentru că împrejurările crizei din anul 1940 au făcut-o tampon în ciocnirea de interese și tendințe politice de atunci. Uniunea Sovietică folosindu-se de criza din anii 1939-1940 încercă, așa cum urmărește de trei secole, să pătrundă în Europa, după cum s-a folosit de crizele otomane din veacurile trecute sau ci0cnirile dintre Prusia și Franța, pentru ca să surpe sisitemul european și să pătrundă în Balcani. La fel, în anul 1940, Uniunea Sovietică , împotriva tuturor convențiilor internaționale, a dreptului de liberă determinarea a poporului basarabean și a legilor de echilibru și de conservare ale Europei, pătrunde în România, pentru ca de aici, să spargă întreg sistem European și să lovească pe la spate Germania. Poporul român care de veacuri a suferit în Carpați pentru apărarea existenței lui și a instituțiilor civilizate creștine și Europene. Poporul român, care dacă nu ar fi fost aici în Carpați de veacuri ar fi trbuit să fie inventat pentru că el este singurul zid de întrerupere a năvălirii slave, a continuității geografice dintre slavii din răsărit și neo-slavii din Europa Centrală și Balcani. Poporul român care mărturisește, prin prezența lui în Carpați, de veacuri, că este un popor vital războinic, demn și legat indisolubil de instituțiile lui, fiindcă altfel ar fi fost demult desființat de slavi, care au cotropit toate pământurile înconjurătoare. Poporul român, aliat nu numai natural al sistemului European, care era amenințat de Uniunea Sovietică, dar aliat natural al Germaniei, care cum o arată Excelența sa Adolf Hitler în cartea Mein Kampf este creat de natură pentru ca să reziste năvălitorilor asiatici, în loc să fie întărit în anul 1940, în loc să fie consolidat în granițele lui și substanța lui etnică să fie înțeles și sprijinit, iar nu redus. Poporul român a fost grav lovit în anul 1940. S-a făcut astfel jocul Uniunii Sovietice împotriva istoriei Europene și a istoriei Germane, și mai grav, popoarele înconjurătoare, din care unul, popor slav chiar, a fost încurajat să lovească și în sudul teritoriului românesc, fară ca să se vadă că pământul României este pământ al Europei și că slăbirea României înseamnă slăbirea sistemului European și a însăși interselor Germaniei.

2 - Dacă din punct de vedere militar Dictatul de la Viena și toleranța Germaniei din anul 1940 față de revendicările injuste ale vecinilor, Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria, se putea explica, azi, Guvernul Regal Român are datoria să atragă atenția Excelenței sale Adolf Hitler asupra adevăratelor situații și a comandamentelor istoriei, care au început să-și arate prezența în realitatea politică și militară :

A - În anul 1940, Germania avea nevoie să-și asigure furnizarea petrolului românesc pe care se sprijinea acțiunea sa militară, sistemul politic de atunci nu constituia o garanție pentru Germania că nu va pierde acest petrol, fie din cauza împrejurărilor internaționale, fie din cauza împrejurărilor interne, pentru că regimul Regelui Carol al II-lea era compromis și din punct de vedere intern cât și din punct de vedere internațional, față de toată lumea și de conștiința românească însăși.

B - În al doilea rând Germania își pregătea de pe atunci acțiunea sa în Balcani, pentru că, urmărind să supravegheze strâmtorile și neavând certitudinea asupra regimului politic din Balcani, era preocupat la acea dată să rupă eventualele legături ale Uniunii Sovietice cu Canalul Suez și Anglia, sau în orice caz să stăpânească inițiativele în sectorul Balcanic European.

C - În sfârșit, Germania temându-se totuși de o invazie sovietică, față de gravele întâmplări din anii 1939-1940 și de declarațiile lui Molotov asupra scopurilor expansioniste ale Uniunii Sovietice, trebuia să-și asigure versantul vestic al Carpaților împotriva oricărei încercări de invazie sovietică.

În asemenea împrejurări a luat naștere Dictatul de la Viena :

A - Prin coridorul secuiesc se cobora spre petrolul românesc de pe Valea Prahovei.

B - Crea condiții de pătrundere și dominare în Balcani prin prăbușirea sistemului român.

C - Asigura versantul de apărare al Carpaților, adică împlinea cele trei obiective militare urmărite atunci de Germania.

Dictatul de la Viena apare deci ca un act de război și nu de pace. Este un dictat de obiective militare trecătoare, și nu de baze politice și teritoriale statornice. Nu este de conceput că Germania ar fi putut urmărit la acea dată împotriva României, care nu făcuse nici un act împotriva Germaniei, o expirație națională mult mai gravă decât Tratatul de la Buftea-București, impus în anul 1918, după război, purtat împotriva României, și că România trebuia să înceapă în anul 1940 raporturile sale poltice cu Germania printr-o expirație națională mai gravă decât Tratatul de la Buftea-București cu care se sfârșiseră raporturile de război cu Germania în cealaltă criză Europeană, când Romania lupta pentru unitatea sa națională împotriva ungurilor și teritoriului național, dar nu împotriva Germaniei. Dictatul de la Viena constituie,din punct de vedere geografic, economic și militar, un teritoriu național cu frontierele atât de denaturate, încât coridorul Danzing, care a fost temeiul protestelor Germaniei și simbolul unei greșeli făcută împotriva Germaniei la Pacea de la Versailles, nu putea să se repete, mai ales că Dictatul de la Viena apărea în fața lumii ca cel dintâi act politic pe care îl gestiona Germania în revizuirile de teritorii Europene. Este cu neputință ca poporul român în timpul când era condus prin doctrina sa politică de un sistem de oameni și de concepție biologică și nu ideologică, ca în momentul când în fruntea națiunii germane se afla cel mai anti-sovietic și anti-slav dintre toți conducătorii Germaniei din totdeauna, în sfârșit în momentul când Germania lupta pentru ideea de națiune, din care a derivat însăși național-socialismul și pentru o ordine economică naturală, din care a derivat doctrina spațiilor vitale, ca, tocmai atunci, Germania, în Bazinul Dunărean, adică în însăși orbita viitorului economic germanic și pe barajul cel reprezentau românii în fața slavilor, să se creeze o ordine teritorială atât de falsă, izvor permanent de slăbire și conflicte. Dictatul de la Viena fiind împotriva ideologiei Europene și a vechilor întâmplări istorice, nu numai a noilor țeluri mărturisite de Germania. Dictatul de la Viena nu poate deci fi considerat nici ca o operă a politicii germane, nici ca un act al diplomației germane. El este un act de război și nu de pace, cel mult o adaptare la condițiile militare născute din război care cereau tot soluții de război. Numai așa poate fi el explicat. Dictatul de la Viena s-a născut sub presiunea agresiunii sovietice și a înțelegerii sovietico-ungară de atunci, care amenința cu prăbușirea întreg sud-estul Europei. Germania, angajată în Occident, neputând deschide un al doilea front la acea dată împotriva Uniunii Sovietice, a trebuit să accepte pretențiile sovieticilor ca o soluție trecătoare și pretențiile Ungariei, ca o necesitate pentru a evita conflictul româno-ungar, care ar fi inplicat inevitabil intervenția Uniunii Sovietice. Prima de încurajare dată Ungariei în acele împrejurări, pentru că a amenințat, cu susținerea Uniunii Sovietice, spatele Germaniei și toată ordinea politică și socială din sud-estul Europei, nu poate, în nici un caz, să fie primită de istorie ca un act legitim sau de sens politic durabil. S-a făcut astfel, prin crearea coridorului secuiesc și ruperea pământului Transilvaniei, ca un pumnal înfipt în teritoriul românesc, al doilea coridor al Danzingului, deși primul a fost considerat de Fuhrer și de poporul german ca necesitate și o cauză de război. Aceasta frontieră a închis peste 1.500.000 de români în teritoriul Transilvaniei de nord, unde deși au fost izgoniți peste 300.000 de oameni prin tortură, au rămas și azi majoritari, ceea ce rezultă neîndoielnic din însăși constatările făcute de domnii miniștri Henko și Rogeri în ancheta intreprinsă asupra situație română-ungară din Traansivania în anul 1942, adică după Dictatul de la Viena. Această lovire în onoare și în drepturile neamului românesc, prin Dictatul de la Viena și Tratatul de la Craiova sa lovit grav potențialul de luptă al poporului român, creînd, în mod nedrept un privilegiu pentru Ungaria și o favoare pentru Bulgaria, deși în fața gravei amenințări sovietice, România trebuia tocmai atunci întărită și nu slăbită. Împrejurările militare și atitudinea celor trei tari, România, Ungaria și Bulgaria din anul 1940 și până astăzi disculpă pe Mareșalul Antonescu și pe Guvernul Regal român de orice fel de dezvoltare a acestul subiect, care a intrat în istorie și care va fi judecat de istorie.

Foto - Harta originală a Dictatului de la Viena din data de 30 August 1940. Harta poartă semnătura Ministrului de Externe al Italiei, Galeazzo Ciano, și al Germaniei, Joachim von Ribbentrop. Harta se află în proprietatea Ministerului de Externe al României, și se află expusă la Muzeul de Istorie din București.

3 - Dictatul de la Viena a fost de la început lipsit de orice conținut istoric, politic și moral. Din punct de vedere internațional, Dictatul de la Viena este expresia unui moment de război și apare ca un simplu act de război datorită petrolului, Balcanilor și pericolului de expansiune sovietică, așa cum am arătat. Azi România a contribuit cu peste 10.000.000 de tone de petrol pentru lupta Europeană și apărarea împotriva Uniunii Sovietice, din care apropae numai 7.000.000 de tone numai Germaniei. Balcanii au altă situație iar Germania a făcut multe experiențe în Balcani. Iar România se găsește de doi ani în război împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania. Sesante causa, cesat efectus. Dictatul de la Viena este o creație clară de război, o expansiune a necesitații de război, dar împrejurările care au prezidat la adoptarea lui chiar și din punct de vedere militar sânt azi realmente schimbate. Din punct de vedere național, Dictatul de la Viena, de la început a fost un act lipsit de conținut moral și politic. Regele Carol al II-lea regimul și dictatura sa, care au acceptat acest dictat, au fost înlăturați de la putere prin revolta poporului român, care a lovit prin asta, printr-o voință unanimă, nu numai pe autorii dictatului, ci chiar dictatul în sine, înlăturându-l din istoria românilor și respingând orice fel de recunoaștere națională asupra valabilității lui politice. Iar ceea ce s-a petrecut din anul 1940 și până astăzi, atât pe plan internațional cât și pe plan național, n-a făcut decât să întărească această poziție pe care revolta din anul 1940, Mareșalul Antonescu și Guvernul Regal român s-au așezat de la început. Pe de-o parte, Ungaria nu a respectat nici unul din angajamentele asumate la Viena privitor la respectul popoulatie române, la onoare, viață și averile românilor din Transivania de nord. Pe de altă parte, puterile garante, Germania și Italia n-au făcut nimic pentru ca să impună respectul acestor obligații asumate de Ungaria. Dictatul de la Viena a fost astfel și pe plan internațional lovit de ineficacitate din chiar primele zile ale aplicării lui, atât prin voința de neaplicabilitate din partea Ungariei cât și prin tolerarea neaplicarii obligaților asumate la Viena de către însăși puterile garante. În asemenea condiții, Guvernul Regal român nu a făcut, declarând în mod normal ineficacitatea Dictatului de la Viena, la data de 15 Septembrie 1941, decât să constate o situație internațională prin însăși voință de executare a Ungariei, a Germaniei și Italiei ci nu să creeze o situație nouă sau să determine o modificare a situației. Dictatul de la Viena s-a născut mort. Mareșalul Antonescu, mișcarea națională și lovitura de stat din anul 1940, înlăturând pe Regele Carol al II-lea și oamenii săi care nici nu avuseseră dreptul să-și ia asemenea angajamente, au înlăturat prin revoltă, nu numai pe aceia care primiseră fară drept de apel situația creeată la Viena, dar moral și istoric, fiindcă nu politica formală creează drepturile ci voința, sângele și lupta creează istoria, au înlăturat însăși actele consimțite de acești falși reprezentanți ai neamului românesc. Mareșalul Antonescu din primele discuții pe care le-a avut cu Excelența sa Adolf Hitler și cu Benito Mussolini a arătat grava greșeală istorică săvârșită împotriva poporului român prin Dictatul de la Viena și sensul istoric al politicii românești care nu se poate resemna să lase 1.500.000 de români sub ocupație străină. Același lucru a fost repetat în toate întâlnirile avute de Mareșalul Antonescu cu Adolf Hitler și Joachim von Ribbentrop. De asemenea Mihai Antonescu în toate discuțiile avute la Berlin, la Marele Cartier General a lui Hitler cu Mareșalul Herman Goering și cu Manfred von Killinger a arătat că nu este conceptabil și în interseul Europei ca să fie lovit un popor de 17.000.000 de latini, sănătos și întreg pentru privilegiul nedrept și anacronic a 7.000.000 de asupritori. Arătând toate aceste temeiuri pentru care Guvernul român a declarat ca ineficient Dictatul de la Viena, politica aceasta nu este politica unui regim, ci este o politică de instinct național și de onoare în fața istoriei, astfel că nimeni nu se va abate de la ea, oricine ar fi el, fară a nu fi numit trădător.

4 - Mareșalul Antonescu și vice-președintele Consiliului de Miniștri numai amintesc în amănunt cuprinsul acestor discuții și nici răspunsurile ce le-au primit. Mareșalul Antonescu su Guvernul Regal Român afirmă că tot ceea ce a făcut România pe plan imternational din anul 1940 și până astăzi, este legat atât de acest motiv esențial al ploiticii externe, cât și de arătările care au fost făcute în repetate ocazii de Excelența Sa Adolf Hitler și de reprezentanții Marelui Reich German. Mai mult decât atât, chiar și în memorandumul din data de 11 Februarie 1942 s-au arătat sensul real și final al războiului din răsărit, iar în memorandumul din 10 Ianuarie 1943 s-a spus categoric că Guvernul Regal Român consideră că Guvernul Marelui Reich German a acceptat aceste condiții și obiective de război ale României, de vreme ce a cerut și a primit participarea românească. Pe aceste baze, Mareșalul Antonescu a dus neamul românesc la lupta împotriva bolșevismului și la jertfele în războiul din răsărit, cu atât mai mult, cu cât i se promisese că și Ungaria și Bulgaria vor participa la această luptă, astfel că România nu va ajunge să-și vadă puterile militare sleite în favoarea unor vecini care tot ei profitaseră, în mod ilegal împotriva României de împrejurările grave din anul 1940. Acest lucru a fost înscris în mod repetat de memorandumurile predate de Guvernul Regal Român Marelui Reich German la data de 11 Februarie 1942, 22 Septembrie 1942 și la10 Ianuarie 1943. Excelența Sa Fuhrerul Adolf Hitler și Guvernul Marelui Reich German știa bine ce a făcut România din anul 1940 și până azi. Desigur România și-a eliberat teritoriile ocupate al Basarabiei și Bucovinei cu ajutorul Germaniei, pentru că singură n-ar fi putut niciodată să dea o luptă de conservare și de apărare a pământului sau împotriva invaziei sovietice, această luptă nu este sfârșită. Dar România nefiind o națiune de răspundere mondială și trebuind să-și atingă scopurile sale naționale, înainte de orice, cu simplicitatea leală din totdeauna, Mareșalul Antonescu și Guvernul Regal Român își fac datoria să atragă atenția că n-a fost deloc ajutat, nici față de națiunea română nici în fața istoriei, ca să respecte aceste îndatoriri. În problema Transilvaniei de Nord, toate memorandumurile, toate eforturile, toate dovezile prezentate de Guvernul Regal Român de la anul 1940 și până azi n-au dus la nici un rezultat. Condițiile românilor din Transilvania de Nord au fost unele dintre cele mai grele. Guvernul Regal Român a apărut astfel în fața conștiinței românești și a 1.500.000 de români din Transilvania de Nord că nereușind să realizeze integral drepturile istorice. În schimb, după ce militarii români fuseseră puși la jug la arat în județe întregi, după ce regiuni întregi fuseseră înfometate și sute de mii de români trimiși cu forța peste graniță, după ce presa ungară atacase armata română , după ce țăranii din Transilvania de Nord au fost deposedați de proprietățile lor pentru a fi restituite latifundiarilor și uneori evreilor, când pentru a opri această avalanșă de măsuri grave, Guvernul Regal Român a luat și el, în anul 1942, măsuri de rechiziții, guvernul german, la cererea Ungariei, a inițiat imediat o procedură de anchetă. Așadar, strigătele împotriva nedreptății istorice și a soartei românilor din Transilvania de Nord, în timpul când soldatul român murea alături de soldatul german pe frontul din răsărit, n-au putut fi ascultate, dar supărarea câtorva propietari de origine maghiară de pe teritoriul român a putut să inițieze imediat o intervenție în folosul acestora.

Dar mai grav de atât. După ce Guvernul Regal Român ajunsese prin raporturi directe cu Guvernul Ungar la unele discuții și când ambasadorul Ungariei la București declara Ministrului Afacerilor Străine Român că Ungaria ar fi dispusă să examineze toate problemele existente, chiar și problema teritorială. În loc de sprijin ca dreptatea României să poată fi făcută, tocmai atunci Guvernul Reich-ului și Guvernul Italian au depus rapoartele Comisiei Henke și Rogerri, care reprezentau o întărire a Dictatului de la Viena, cu toată declarația de caducitate a României în data de 15 Septembrie 1941, deși însăși Comisia Henke-Rogerri au făcut aceleași recomandări României cât și Ungariei, ca și când măsurile legale, asigurările de onoare și tratamentul civilizat aplicat ungurilor etnici din România, ar fi fost tot una cu întemnițările, injurile, înfometările și ofensele săvârșite împotriva românilor din Transilvania de Nord. Aceste rapoarte au încurajat Guvernul Ungar în poziția sa, astfel că el a comunicat că nu este legal ca să discute problemele teritoriale cu România. Mai mult decât atât, domnul Secetar de Stat Woermmann a declarat însărcinatului cu afaceria al României la Berlin că temelia ce sta la încheierea Dictatului de la Viena rămâne neschimbată pentru Reich-ul German, recent la data de 6 August 1943, domnul consilier Stletzer a declarat Secretarului General al Ministerului Afacerilor Străine Român, domnului Ambasador Gheorghe Davidescu, că Dictatul ce la Viena leagă Guvernul Reich-ului și are un caracter definitiv, iar din informațiile serioase și din documentele de care dispunem Guvernul Reich-ului ar fi făcut la Budapesta o comunicare prin care dă asigurări Guvernului Ungar că Dictatul de la Viena este definitiv și că nici în viitor Germania nu va permite discuție asupra lui. Mareșalul Antonescu și Guvernul Regal Român își fac datoria ca, vorbind deschis, să arate Excelenței Sale Adolf Hitler și Guvernului Reich-ului German situația gravă în care se găsesc. Ei roagă să se înțeleagă că datoria de conștiință față de un popor și istoria lui nu cunoaște diferențe. Oricarea ar fi întinderea teritorială și numărul populației unei națiuni, legile de onoare și răspunderile conducerii sânt aceleași, tot atât de aproape, tot atât de unitare. Toată politica externă a neamului românesc mărturisită deschis de Conducătorul Statului și de Ministrul Afacerilor Străine în toate ocazile, verbal și prin toate mijloacele diplomatice, n-a avut decât un singur scop, realizarea unității pământului românesc și nerecunoașterea Dictatului de la Viena. În memorandumul din data de 11 Februarie 1942, ca și într-o serie de acte diplomatice adresate Guvernului Reich-ului direct sau prin Ambasadorul Germaniei la București domnul Manfred von Killinger, noi am arătat deschis că scopul nostru real și final al luptei noastre, chiar și în răsărit, este tot retrocedarea drepturilor României asupra Transilvaniei de Nord, ca Transilvania de Nord nu este un pământ, un teritoriu, ci este sufletul românilor, este leagănul mitologiei noastre, ca Valea Rinului pentru poporul german, și că nimeni nu ne poate avea întregi, fară suflet, și nimeni nu poate cere neamului românesc să-și trădeze leagănul nașterii sale, mai bine să pierim într-o luptă dreaptă, dacă 17.000.000 de români nu sânt în stare să elibereze din sclavie 1.500.000 de români, decât să admitem această umilire națională, această nedreptate istorică și această artificialitate în structura Europei, ca 7.000.000 de impilatori să aibă drepturi mai mari decât 17.000.000 de oameni liberi.

5 - Aceasta a fost baza politicii externe din care au derivat toate actele și contribuțiile date de România din anul 1940 și până astăzi, și acestea sânt nu numai scopurile de război ale României dar însăși scopurile existenței românești. Este de neînțeles pentru noi cum după toate jertfele și după toată exprimarea leală și fățișă a scopurilor noastre de război, Guvernul Reich-ului poate să pună pe Mareșalul Antonescu și Guvernul României într-o situație atât de gravă, încât să pară că ei primesc o luptă împotrivă marilor obiective naționale sau că consolidează situații nedrepte, însă făcând și jertfe pentru acestea. După ce Mareșalul Antonescu a dus națiunea română în luptă alături de Germania, care o lovise pe nedrept în anul 1940, după ce de atunci poporul român a făcut jertfe mari pentru o cauză mare, dovedind că este capabil de o nouă istrorie, Excelența Sa și Marele Reich German, care poartă o luptă mare și aspiră să dea națiunii germane un alt viitor, nu pot să facă aceasta nedreptate împotriva poporului român, și mai ales nu pot face această greșeală istorică față de România fară a lovi însăși în interesele Europei de mâine și ale Germaniei însăși.

Detenția la Moscova

Relatare făcută de Generalul Constantin Pantazi

Am mers trei zile și patru nopți și am ajuns, în după-amiaza zilei de 3 Septembrie 1944, la Moscova, în gara Kievului. Am fost primiți de un mare număr de automobile, fiecare din noi intrând în câte o mașină în care eram însoțiți de trei ofițeri superiori ruși. Mihai Antonescu a avut impresia că a avut lângă el un trimis special al domnului Andrei Vîșinski... Iluzie, ca mai toate realitățile fostului președinte al consiliului de miniștrii. Erau numai ofițeri superiori de la N.K.V.D. Am văzut în treacăt un pic din Moscova și apoi am ieșit în autostrada Minskului și după o oră de drum am intrat noaptea într-o confortabilă casă de vânătoare la Galițin, unde am fost primiți de un general-maior, un om foarte simpatic și de manieri alese. Am cinat și ne-am culcat la etajul doi. A doua zi de dimineața ni s-au dat camere. Mareșalul Antonescu a locuit singur într-o încăpere, generalul Constantin Vasiliu s-a instalat împreună cu colonelul Mircea Elefterescu și eu împreună cu Mihai Antonescu, în alte două camere. Casa de vânătoare, construită din lemn, fosta proprietate a unei artiste, era încăpătoare și așezată în mijlocul unui superb parc cu brazi și mesteacăni lung de 1.5 Km și lat de 400-500 de metri. Tot timpul zilei, până la venirea iernii, stăteam în parc, ne plimbam, citeam. Generalul cel nou, la fel ca și predecesorul său l-a asigurat pe Mareșalul Antonescu că în Rusia nu are de ce să se teamă. Este mai bine chiar că se află în Rusia, asigurându-i-se astfel viața. În ziua de 5 Septembrie 1944 a venit în vizită un personaj care se vedea că are o mare situație în Rusia. Am aflat mai târziu că era generalul Victor Semionovici Abakumov,ministrul N.K.V.D, sub a cărui ocrotire și grijă ne aflam.

Am fost toți prezentați generalului N.K.V.D. și apoi am avut o conversație cu el, pe rând, Mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și eu. Ni s-a pus unele întrebări lipsite de însemnătate, Mareșalului Antonescu facându-i-se aluzie asupra omorurilor de la Odessa. Mihai Antonescu a fost încântat de conversația avută, fiind sigur că între el și Abakumov se și iscase o înțelegere plină de simpatie. Iar când vorbea de ministrul N.K.V.D. cu ofițerii ruși, care toți spuneau că nu-l cunosc și nu știu cine este, Mihai Antonescu îl denumea : "Domnul general-colonel cel simpatic, membru al guvernului." Când am fost prezentați ministrului Abakumov, unul din ofițerii ruși se adresase generalului-colonel cu formula "Tovarășe comisar", ceea ce permitea a trage concluzia că este un membru al guvernului, având în vedere și distanța la care stăteau în raport cu el. Viața la Galițin a devenit pentru noi un simpatic "domiciliu obligatoriu" în care beneficiam de un repaus de vacanță plăcut. Iar sub raportul vieții ne aflam în formula lui Mihai Antonescu : "Rentieri capitaliști pe spatele Uniunii Sovietice." Viața materială ni se organizaseră în cele mai bune condiții, printr-o bună cazare, o foarte bună hrană și o complectă echipare. Pentru nevoile intelectuale ni se aduseseră cărți de literatură franceză ale autorilor : Racine, Guy de Maupassant, Anatole France, Emile Zola, Romain Roland. Lucrări de istorie, îndeosebi cuprinzând capitolul revoluției ruse, organizarea din Rusia, reforma agrară și constituția. Pentru ca să fim la curent cu politica mondială, ni se citea în fiecare zi ziarul "Pravda" de traducător redându-ni-se aproape în întregime. Această comunicare informativă politică atârna mult de traducător, cât timp am avut pe căpitanul Vultur, informațiile ni se dădeau cu conștiinciozitate, dar de la sosirea noului traducător, căpitanul Grigore Carpovici Calinin, informațiile ne-au fost date mai puțin și mai rar, traducătorul neavând prea mult timp la dispoziție. Mareșalul Antonescu, încetul cu încetul, începe să revină la o bună dispoziție, însă nu uită unele fapte : închiderea lui în seiful Palatului Regal de Generalul Constantin Sănătescu și arestarea lui în casa Regală, două subiecte pe care ni le spunea zilnic. Restul conversatilor între noi erau variabile și se refereau mai mult la guvernarea trecută a Mareșalului Antonescu.

Atât Mareșalul Antonescu cât și Mihai Antonescu erau optimiști. Ei socoteau că vom sta câtva timp în exil și apoi ne vom reîntoarce în țară unde poate vom fi judecați de Înalta Curte de Casație, dacă se vă întâmplă să fim judecați. Părerea mea a fost că vom fi anchetați în Rusia și că vom fi judecați de un tribunal internațional. Dacă însă urma să fim aduși în țară, credeam că vom fi judecați de un tribunal popular. Cu timpul a început să fie admisă și această posibilitate. Generalul rus care locuia cu noi la Galițin, la 15-20 de zile de la sosirea noastră în Rusia, a avut o criză de agnită pectorala și, internat în spital la Moscova, a decedat. Am regretat toți sincer pierderea lui, fiindcă era foarte prevenitor cu noi și avea o curtoazie deosebită pentru Mareșalul Antonescu. Prin plecarea lui, conducerea a rămas maiorului Rodin, un om foarte simpatic, natural, prietenos, care a păstrat tot timpul o notă de civilitate și de tact cu drept de a fi recunoscută și a i se aduce pe această cale mulțumiri. Personalul de la Galițin era format din șapte ofițeri , un medic, doamna Vasilievna, un personal feminin de serviciu, un personal de pază compus din 40 de elevi de la școala militară. Camarazii ruși erau foarte apropiați. Rusul are o natură mult asemănătoare naturii românului. Ei sunt veseli, prietenoși, apropiați, înțelegători. La praznice, care s-au repetat pentru serbarea lui Octombrie Roșu și 1 Mai, tot personalul nostru de pază era cum nici nu se poate în mai deplină stare de euforie. Chiar am făcut reflecția către exilați noștri că, dacă trecem cu bine zilele de praznic, avem toți sorții să ne reîntoarcem sănătoși în țară. Trebuie să afirm cu toată convingerea și sinceritatea că ofițerii ruși care ne-au păzit și întreg personalul din jurul nostru au avut o purtare plină de îngăduință și de cea mai desăvârșită civilitate. În apropierea Crăciunului, au mai fost aduse cinci persoane, prizonieri de condiții similare celor ale noastre. S-a făcut o separație ermetică între parter, unde locuiam noi, și etajul I, unde locuiau noi oaspeți. Am fost curioși să le aflăm naționalitatea, însă personalul de pază și serviciu era separat, fară drept de comunicare, iar nouă ni se spunea că sunt colonei și generali ruși în vacanță. Ne-am lămurit însă mai târziu că au fost regenții bulgari și încă două personalități din trecutele guvernări bulgare.

Nu au stat prea mult acești oaspeți și pe la sfârșitul lunii Februarie 1945 au plecat în țara lor. Mihai Antonescu începuse să se agite pe această temă, găsind că a sosit momentul să ieșim din inactivitate și să ne precizăm situația. Mareșalul Antonescu și cu mine eram de părere să așteptam pentru ca precizarea să fie pusă de ruși, și nu de noi. La Crăciun, a venit un colonel N.K.V.D., care ne-a întrebat asupra anumitor doleanțe. El a avut la început o conversație de o oră cu Mareșalul Antonescu și apoi una de două ore cu Mihai Antonescu, care a explicat , bineînțeles succint, situația diplomatică a României pe timpul războiului. Mihai Antonescu a crezut iarăși că a avut un însemnat succes. Colonelul rus a trecut apoi într-o cameră mai mare unde a vorbit cu colonelul Mircea Elefterescu cu generalul Constantin Vasiliu și cu mine. Generalul Vasiliu a arătat că nu știe de ce a fost adus în Rusia, că n-are nici o vinovăție și că este bolnav și bătrân. El avea vârsta de 64 de ani și a vorbit pe un ton plângăreț, care era exclus să facă o impresie bună. Eu am spus următoarele cuvinte, militărește : "Am 56 de ani, am fost Ministru de Război, sunt perfect sănătos și în viață mea n-am cerut, nu cer și nu voi cere niciodată nimănui nimic." N-am văzut nici o nuanță de aroganță de ton, însă sub o forma politicoasă am vrut să așez și linia de manifestare a generalului Vasiliu într-un întreg acceptabil. Crăciunul a trecut foarte plăcut, în seara de Anul Nou Mareșalul Antonescu cerându-ne să venim la masa de seară toți în ținută militară. Ni s-au servit plăcinte, sarmale românești, pe lângă caviar și șampanie. De altminteri, mesele cu icre negre, formând meniul obișnuit, iar șampania ni se servea foarte des. În orice caz, vodca și vinul erau nelipsite. După cum am arătat, după ce bulgarii au fost trimiși înapoi în țara lor, Mihai Antonescu agita ideea cererii clarificări, fiind în divergență de opinie cu mine. Mareșalul Antonescu era de acord cu părerea mea și atunci între ei doi începuseră neânțelegeri, Mihai Antonescu neputând concepe că ar fi posibil ca opinia sa să nu fie împărtășită. Între timp, atât Mihai Antonescu cât și generalul Vasiliu au avut consultări cu medici specialiști pentru refacerea sănătății. Au fost aduși de la Moscova specialiști pentru boli de inimă, necesari generalului Vasiliu, pentru gât, tot pentru Vasiliu, și pentru stomac și intestine, pentru Mihai Antonescu. Riposta această pentru aducerea imediată a medicilor dădea putință a se trage concluzii fals optimiste.

Chiar și Mareșalul Antonescu începuse să creadă că Mihai Antonescu are trecere specială la ruși. Între timp, o mare prietenie se legase între traducător, căpitanul Carpovici Calinin, și duoul Mihai Antonescu-Constantin Vasiliu, deveniți cei mai intimi prieteni. Mareșalul Antonescu sta în camera sa, iar eu stăteam până ne culcam în cameră cu Mircea Elefterescu. Colonelul Elefterescu își manifesta o atitudine de protest că a fost adus în Rusia fară a fi vinovat, prin aceea că nu mânca. Timp de zece luni, cât am stat la Galițin împreună, nu mânca decât două ceaiuri pe zi cu pâine. Altceva nimic. Atitudinea lui era foarte corectă, însă extrem de rece față de ruși. Eu difeream prin atitudine, în aceea că aveam un comportament rezervat, nuanțat de o politețe desăvârșită. Să fiu iertat dacă îmi apreciez așa binevoitor politețea mea, dar Nicolae Iorga a spus într-o cugetare a sa că : "Din toate superioritățile, cea mai ușor de atins este aceea a politeții." Mihai Antonescu, împreună cu generalul Vasiliu, după cum am arătat, erau într-o foarte strânsă legătură cu translatorul nostru Calinin. Acesta fusese pus la curent cu toată acțiunea diplomatică a lui Mihai Antonescu, bineînțeles cu aceea care trebuia să facă apărarea lui Mihai Antonescu. Prietenia care se arăta acestui om era mult prea demonstrativă și mult prea sentimentală pentru a fi crezută, mai ales că noul și cel mai bun prieten, căpitanul Calinin, era o producție a N.K.V.D., și produsele acestei instituții nu sunt chiar oameni care cred orice li se spune. Jocul acolo devenise cine vinde mai bine, cu toată dibăcia lui Mihai Antonescu-Constantin Vasiliu cred că cine vindea era tot ei, fiindcă exponentul ei oratoric era în plin debit, câteodată întrecând pe cel din timpul guvernării. Ingrată carieră mai avea și domnul Calinin ! Căpitanul Calinin se ducea des la Moscova, făcea rapoarte scrise săptămânal și probabil că primea mereu instrucțiuni. După o reîntoarcere a sa de la Moscova, a adus o formulă că situația noastră nu este așa de grea și a spus : "Cred că se vă găsi o soluție și pentru domnul Mareșal Antonescu, fiindcă, deși situația lui este grea, totuși, fiind Mareșal, nu cred că ai noștri ar putea lua măsură să fie executat. Numai trebuie ca dumneavoastră să vă înțelegeți nu cu noi, ci cu oamenii noștri mai mari." Formula "să vă înțelegeți cu oamenii noștri mai mari" a fost spusă și de comandantul casei în care stăteam, maiorul Rodin.

Mihai Antonescu a căutat să ne solidarizeze pe o linie de direcție unică, însă, cum nu eram de aceeași opinie, n-am primit ideea, iar Mareșalul Antonescu a rămas la prima hotărâre de a nu cere clarificarea situației lor și de a aștepta că această lămurire să ne fie cerută. Mihai Antonescu a propous să trimitem un memoriu oficialităților ruse. Memoriul începea prin a arăta indignarea Mareșalului Antonescu de faptul că am fost aduși în Rusia fară drept, sau mai bine zis prin încălcarea dreptului internațional, și ținuți în condiții care nu erau demne de situația Mareșalului Antonescu, de fost conducător de stat. Situația era arătată ca și mai agravantă privind situația lui Mihai Antonescu, un intelectual cu renume mondial, căruia de la venirea în Rusia i se refuzase darea de creion, hârtie și lucrări de specialitate științifice, ceea ce bineînțeles era arătat ca fiind contra obiceiurilor. Apoi se intra în fondul situației, demonstrându-se că războiul României a fost provocat de situația internațională creată României în vara anului 1940, și intrarea în război a României a fost datorită faptului că nu avea alta soluție decât războiul. În ce privește Basarabia, era scris că nu era a Mareșalului Antonescu și personal nu o putea da. Abilitatea diplomatică a memoriului consta din faptul că Mareșalul Antonescu renunță și el acum la Basarabia și această clarificare credeau ambii că este cuprinsă în formula nouă, neoficială a rușilor : "Dumneavoastră credem că o să vă înțelegeți cu oamenii noștri mai mari." Mareșalul Antonescu a luat asupra sa toate omorurile cauzate de represiunea de la Odessa și rezolvarea problemei evreiești, arătând că, dacă Mihai Antonescu poate să răspundă solidar despre conducerea politicii externe a României și în parte de acțiunea politică, noi ceilalți n-am fost decât executanți și nu avem răspundere decât față de Mareșalul Antonescu, conform cu legile făcute. Se făceau apoi complimente, laudându-se persoana lui Stalin, care s-a situat printre cei mai mari căpitani ai omenirii. Memoriul se termina printr-o succintă dezvinovățire individuală a lui Mhai Antonescu, generalul Vasiliu, colonelul Elefterescu și eu, după ce se arătase că n-am fost hitleriști și că, în România, Mareșalul Antonescu nu a avut nici un partid politic, de nici o culoare. La Mihai Antonescu erau trecute toate meritele de intelectual : profesor universitar de 20 de ani, diplomat de carieră și autor a peste 40 de cărți scrise. La mine era trecut că n-a avut nici o competență asupra armatei române care a luptat în Rusia și asupra problemelor operative, fară răspundere politică, fiind militar executant și a așezat trupele din interior în vederea încheierii armistițiului, trupe cu care a făcut față noul guvern. Generalul Vasiliu a avut numai activitate de executant intern, fară nici o competență în Rusia și dincolo de râul Nistru. Colonelul Elefterescu nu avea absolut nici o răspundere, a fost comandant al regimentului de Gardă al Regelui, și în această calitate nici măcar n-a fost pe front. El a fost, în ultimul timp, numai două luni și jumătate, Prefectul Poliției Capitalei. Explicația că este adus în Rusia nu poate fi găsită decât în faptul că în anul 1940 el a adus Regelui Carol al II-lea scrisoarea de abdicare. Ne-am întâlnit cu toții pentu a ni se citi memoriul. Am participat la prima întâlnire, după carea am spus că nu mă împac cu ideea amenințărilor și a tonului ridicat, pe care îl găseam deranjant. Mi-au sărit în cap, cum se spune, ambii : Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu. Am așteptat până s-a citit memoriul în întregime, apoi am comunicat Mareșalului Antonescu că nu mă asociez la o apărare colectivă, cu atât mai mult cu cât ea se face după sugestiile lui Mihai Antonescu și că după acest fel de sfaturi am ajuns unde am ajuns. I-am spus Mareșalului Antonescu așa :

- Nu am absolut nimic de reproșat, nu m-a surprins nimic din cele ce s-a întâmplat, după cum voi fi surprins de cele ce încă se vor întâmpla, fiindcă se vor face cercetări judiciare așa cum se fac toate cercetările de această natură, și pe viitor nu vreau în nici un caz să fiu apărat de Mihai Antonescu. Este vorba de capul meu și îl voi apăra singur în limitele onoarei și ale demnității meele.

Mareșalul Antonescu a spus doar că nu se vor face nici un fel de cercetări, guvernul rus greșind arestându-l pe el ca Mareșal și acum neștiind cum să iasă din încurcătură. Eu am continuat să a spun :

Și-mi voi arăta toată indignarea mea pe față, fiindcă mie nu-mi este frică și nu sunt vasalul nimănui.

A doua zi de dimineața, Mareșalul Antonescu m-a chemat din nou să mai citim încă odată, memoriul, asigarandu-mă că s-a ținut seama de observațiile mele și s-a scos din acest memoriu tot ceea ce ar fi putut să-mi producă neplăceri. M-am scuzat că nu pot să-mi schimb hotărârea și îl rog pe domnul Mareșal Antonescu ca să mă ierte că nu pot accepta să fiu aparat de Mihai Antonescu. Prefer să fiu acuzat de el, decât să mă apere. În afară de asta i-am spus Mareșalului Antonescu că sunt sigur că și în țară s-au făcut anchete amănunțite și că interogatoriul nostru va porni sigur de la informațiile anchetei și de la concluziile la care s-au ajuns în țară, așa încât rămân la punctul meu de vedere că trebuie să așteptam ancheta făcută de ruși care în mod sigur va avea loc în curând. Și în felul acesta suntem pe linia realității, fară a părăsi nici un moment pe cea a demnității și a calmului. Memoriul a fost trimis prin comandantul rusesc al trupelor pentru pază și îngrijirea noastră, maiorul Rodin. Mihai Antonescu, în discuțiile ce le-a avut cu mine, mi-a explicat că acest memoriu trebuia să plece, întrucât așa cum eu concepeam onoarea militară avea și el o concepție desprea onoarea lui de profesor universitar, care mai ales fiind și profesor de drept internațional, prin calificarea de "criminal de război" se socotea dezonorat și își provoca chiar singur moartea, înainte de a i se da această calificare... Iar mai tărziu, ca să scape cu viață, din criminal de război a făcut un motiv de abjurare. Nu mult după trimitera memoriului, a venit la Galițin colonelul de la N.K.V.D. care lua în general contacul cu noi. Acesta a vrut să nu fie văzut de noi, totuși a fost văzut și a cerut cu toată insistența să apară în fața noastră. Omul a trebuit să se supună, și după o nouă insistență întrebare a lui Mihai Antonescu dacă suntem considerați hitleriști și criminali de război, colonelul a răspuns foarte enervat lui Mihai Antonescu :

Am mai spus odată că voi sunteți veniți aici pentru problemele românești, nu pentru cele germane, și atunci nu puteți fi hitleriști.

Între timp la Galițin se făceau pregătiri ce indicau că mult nu vom mai sta pe acolo. Memoriul înaintat de Mareșalul Antonescu și-a făcut efectul. Începând de la sfârșitul lunii mai 1945, colonelul de la N.K.V.D. a început conversațiile cu Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu. Prima problemă pusă în discuție a fost recunoașterea de către Mareșalul Antonescu că România a făcut război de agresiune și jaf împotriva Uniunii Sovietice. Mareșalul Antonescu vedea astfel situația : În anul 1940, România avea garanțiile engleze și franceze asupra integrității teritoriului românesc. În anul acela, însă în urma înțelegerii diplomatică între Germania și Uniunea Sovietică din anul precedent, în urma căreia Germania își dezvolta ofrnsiva contra Franței și Angliei, fară grija intervenției din partea Uniunii Sovietice, în schimb Uniunea Sovietică își realizează unele asprații teritoriale. În luna Iunie 1940 Uniunea Sovietică își concentrează forțe la frontiera Basarabiei și Bucovinei și în urma unui ultimatum dat în ziua de 26 de Iunie 1940 încorporează Basarabia și Nordul Bucovinei. La data de 2 Iulie 1940 guvernul Tătărescu denunță garanțiile date de Anglia și, curând după aceasta, după dictatul de la Viena, România pierdea și jumătate din Transilvania. Prin înfrângerea Franței și imposibilitatea pe care o avea Anglia de a sprijini țara, România rămăsese complet izolată și de aceea găsea Mareșalul Antonescu că a intervenit și nenorocirea prăbușirii granițelor ei. Pentru România nu erau în acel moment decât două soluții : a se sprijini pe Germania sau a se sprijini pe Uniunea Sovietică. Forma frontierei României în Transilvania, prin tăietura ce se făcuse în țara secuilor, împinsese o pană germană până la Brașov, adică până la regiunea petroliferă, fiindcă această regiune se afla pe Valea Prahovei. Pe germani nimic nu-i interesa mai mult în timpul războiului în care intraseră decât petrolul românesc din regiunea Ploiești-Câmpina și, în cazul când România nu se alătură politicii germane, atunci risca pierderea întregii Transilvanii și ocuparea României. Uniunea Sovietică ocupase Basarabia și Bucovina de Nord, așa încât asupra României numai avea revendicări, deși germanii pretindeau că sovieticii au cerut să ajungă până la Munții Carpați, Uniunea Sovietică era aliata Germaniei în urma semnării pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov de la 23 Augus 1939, așa încât România aderând la politica germană mergea pe soluția cea mai clară a intereselor de moment românești. De altfel, politica externă a României era moștenită de Mareșalul Antonescu, întrucât garanțiile anglo-franceze au fost denunțate de guvernul Tătărescu, după ultimatumul dat de sovietici, iar guvernul Gigurtu ceruse misiunea militară germană de instrucție și aderarea României la politica Axei. Mareșalul Antonescu nu vroia să vorbească de oferta lui Gheorghe Tătărescu făcută Germaniei pentru un tratat de amiciție veșnică sau perpetuă, pe tim de 50 de ani, întrucât găsea că nu este în interesul țării să se spună acest fapt.

Când mai târziu Germania a luat hotărârea de a ataca Uniunea Sovietică, România a fost obligată de Germania să lupte alaturi de ea și Mareșalul Antonescu a folosit forțele armate și prin faptul că, cu un an mai înainte, prăbușirea granițelor țării fusese consecința ultimatumului sovietic, ca urmare se pierduseră Basarabia și Bucovina de Nord. Conform cu prescripțiile dreptului internațional și cu înlănțuirea faptelor, România nu era un stat agresor. Colonelul anchetator începuse să aplice un procedeu de interogator, așa încât Mareșalul Antonescu se așezase într-o poziție de rezistență din care lupta cu curaj. Într-una din zile, generalul Constantin Vasiliu a fost dus cu mașina la Moscova și s-a întors la Galițin a doua zi. Mareșalul Antonescu interpreta lipsa lui Vasiliu prin întoarcerea acestuia în țară, fiindcă Mareșalul Antonescu bănuia acțiunea din țară și legăturile făcute în Uniunea Sovietică de generalul Vasiliu. L-am asigurat pe Mareșal că nu am nici un fel de emoție de lipsa generalului Vasiliu, absența acestuia înseamnă că ancheta atât de mult cerută a început, iar generalul Vasiliu se va întoarce. Am atenționat însă pe Mareșal din nou că ancheta nu va putea fi făcută cu noi stând și consultîndu-ne tot timpul. Atunci când se vă începe serios ancheta, vom fi separați, nemaiputând lua nici o legătură unii cu alții. Mareșalul era de părere că acest fapt este imposibil,rămânând la punctul său de vedere al încurcăturii în care se afla guvernul sovietic, prin faptul că a fost adus în Uniunea Sovietică fară ca în legile internaționale să fie consemnate aceste lucruri. A doua zi de dimineața a reapărut generalul Vasiliu care luase la sediul N.K.V.D. un contact de agrement, cerându-i-se o declarație largă, în care la anumite întrebări a răspuns ce a crezut de cuviință. Mareșalul Antonescu, după o documentare mai aprofundată, a chemat pe maiorul Rodin și i-a spus că părerea lui este că ancheta nu se face serios, generalul Vasiliu fiind întrebat asupra unor probleme pe care el nu le știe și singurul care poate da explicații este numai el personal. În după-amiaza zilei de 12 Iunie 1945 s-au împachetat o parte dni lucrurile noastre și s-a făcut un prim transport de mutare. A doua zi de dimineața, 13 Iunie 1945, primul a plecat Mareșalul Antonescu împreună cu un traducător și un ofițer sovietic, apoi peste vre-o oră, am plecați cu toții. Am mers împreună cu Mihai Antonescu într-o mașină. Am ajuns la o vilă mică din lemn, cochetă, însă a carei gradină, numai avea limitele spațioase ca la Galițin. Mareșalul Antonescu a ajuns un pic mai târziu într-o stare nervoasă extremă. El ne comunică că a stat de vorba cu un generalul căruia ne-am prezentat la Galițin, cu prilejul vizitei făcute de acesta, la sosirea noastră în Uniunea Sovietică, care, deși foarte politicos, i-a spus Mareșalului Antonescu în față și pe un ton care nu admitea replică că nu înțelege de ce Mareșalul nu vrea să spună adevărul.

- Da, Domnule Mareșal Antonescu, ai făcut război agresiv și de jaf și ești hitlerist, fiindcă la Odessa ai aplicat metodele pe care le-au aplicat hitleriștii.

- Voi sovieticii, ați atacat mereu cu avioanele teritoriul românesc și trupele sovietice de la graniță au făcut nenumărate acte de agresiune.

- Nu este adevărat, Domnule Mareșal Antonescu, Statul Major Român v-a informat greșit.

Mareșalul Antonescu ne spunea fiecăruia în parte aceleași lucruri și era foarte nervos. A doua zi enervarea Mareșalului era și mai mare. Venea mereu la Mihai Antonescu, cerea hârtie, creioane. I-am remarcat enervarea, am vrut să vorbesc cu el, însă a fost brusc și a trebuit să mă îndepărtez. Realizase că se vă face anchetă, așa cum de mult îi tot spuneam cum vor decuege lucrurile. În ultima plimbare făcută cu noi, în după-amiaza zilei de 13 Iunie 1945, ne-a spus : Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne decât să încerc să vă scap pe voi și voi face tot posibilul. A doua zi pe la ora 10:00 dimineața, nemaivăzându-l, îl chem pe colonelul Mircea Elefterescu, să se ducă în camera acestuia să vadă ce face. Elefterescu, ducându-se în camera Mareșalului, nu l-a găsit pe acesta. Puțin după acea în toată curtea se vede o mare agitație în personalul sovietic, cerându-se să vină medicul. Mareșalul își luase cearșaful din cameră , se baricadase în baie și acolo a încercat să se spânzure. Maiorul Rodin era foarte nervos fiindcă asupra lui cădea toată răspunderea. Noroc pentru el că Mareșalul Antonescu a scapăt cu viață. Toți erau mulțumiți că Mareșalul nu a reușit să se sinucidă, atât maiorul Rodin, un om foarte comsecade care ar fi suportat consecințele, cât și pentru că moartea Mareșalului nu folosea nimănui. Ba dimpotrivă. La micul dejun lucrurile erau calme, însă Mareșalul trebuia să stea în cameră să se odihnească. Se resimțea de eforturile și emoțiile prin care trecuse. La masă Mihai Antonescu și Constantin Vasiliu plângeau. Atunci s-au luat toate măsurile pentru a se preveni toate incidentele de astfel natură. În cameră stătea sde pază câte un ofițer pe tot timpul nopții, nemafiind voie a se stinge lumina, iar plimbările și toate mișcările noastre erau supravegheate. În ziua de 16 Iunie 1945, după-amiaza, am fost vizitați din nou de generalul Abakumov, care a vorbit cu fiecare în parte. Pe la ora 13:00, Mihai Antonescu a avut din nou o criza de nervi și a cerut creion și hârtie ca să scrie domnului Andrei Vîșinski, ministru adjunct de externe. Cu domnul Andrei Vîșinski presupunea Mihai Antonescu că are oarecare afinități, deoarece și acesta era profesor universitar de drept. În scrisoare Mihai Antonescu arăta situația de neînțeles ce i s-a creat și făcea apel la domnul Vîșinski, cerandu-i, în calitate de academician și profesor universitar, la fel ca Mihai Antonescu, să-l înțeleagă și să-i dea un pistol că să-și zboare creierii, întrucât nu înțelege să continue a trăi cu ancheta ce i se face. Începând din ziua de 15 Iunie 1945, un nou colonel N.K.V.D. venise la noua noastră mutație și interogatoriile începuseră, însă sub forma dialogului. Mihai Antonescu mergea și ieșea de la aceste conversații foarte emoționat. Colonelul magistrat cel nou, intră în camera lui Mihai Antonescu tocmai când acesta, plângând, scria scrisoarea către Andrei Vîșinski. Scrisoarea este luată de colonel. Când după-amiază sosește generalul Abakumov, i se prezintă acestuia și situația nervilor lui Mihai Antonescu. În dimineața zilei de 17 Iunie 1945 suntem treziți devreme și ni se spune să ne facem un pachet cu lucruri nu prea călduroase și nu prea multe, pentru că o să lipsim ceva tim de la vilă. Am plecat direct la Moscova și am intrat în închisoarea N.K.V.D, Lubianka, în dimineața zilei de 17 Iunie 1945, de unde am ieșit pe la începutul lunii Aprilie 1946, când ne-am întors în România.

Raport asupra deținuților din celulele speciale - 11 Aprilie 1946

Orele 07:00-15:00

Constantin Vasiliu - Sus-numitul a cerut să i se aducă săpun, prosop, pentru ca să facă baie și să i se aducă schimburi că a făcut păduchi. Spune că tratamentul de aici este incomparabil cu cel din Rusia. Ei stăteau acolo la Castelul Prințului Galikin la 40 de Km de Moscova, erau păziți de ofițeri, căpitani și maiori, comandați de un general, mâncau în veselă de argint și aveau icre negre la discreție. Pretinde să i se dea libertate de a ieși o oră diminaeta la aer, iar în timpul zilei să se stingă lumina pentru o oră cel puțin căci îl supară la vedere și în acest interval să-și odihnească ochii.

Mihai Antonescu - De dimineața când s-a sculat s-a adresat spunând că a avut o criză cum nu a mai avut în viața lui. A întrebat unde sunt lucrurile lui, că el are nevoie să vorbească cu cineva mai mare care să-i lămurească situația că ieri a fost un domn care i-a spus că Guvernul o să hotareasca și o să-i dea drumul. Când a venit doctorul la vizită i-a promis că o să-i dea vitamine, el spunând că, după cum vine, vede că are încă de așteptat. A întrebat cine sunt Miniștrii de Interne și de Finanțe, spunând că în Rusia era la curent cu toate, și că știe că Prim Ministru e Petru Groza și Vice-Priministru Gheorghe Tătărescu. A început să vorbească singur franțuzește și rusește.

Ion Antonescu - A cerut ofițerului de serviciu să pună în vedere soldaților să numai armeze și să dezarmeze pistoalele în timpul nopții, deoarece nu poate să doarmă. A mai cerut să i se aducă o pereche de papuci de papură și o săpunieră. De felul cum s-a servit masa a fost mulțumit.

Constantin Pantazi - A cerut un prosop, prosop ce i-a fost adus de ofițerul de srviciu, de asemenea, a cerut pijama și panraloni, pe ce i-a adus tot ofițerul de serviciu. La ora 10:00 i s-a adus un ceai, un iaurt și două felii de pâine. La ora 13:30 i s-a servit masa de către un plutonier. Nu a vorbit nimic, având o carte de citit

Orele 15:00-23:00

Mihai Antonescu - A fost tot timpul nervos și a băut foarte multă apă, a cerut să vină doctorul, căruia i-a spus că, începând din acea zi, intră în greva foamei, seara nu a mâncat. A rugat pe ambii ofițeri să roage pe domnul secretar general Avram Bunaciu să vină la arest să vorbească cu el. Este nemulțumit de tratamentul la cre este supus, spunând că în Uniunea Sovietică a fost mult mai bine tratat, pe urmă s-a culcat.

Constantin Pantazi - Nu a vorbit nimic tot timpul decât a cerut apă pentru băut.

Constantin Vasiliu - La ora 15:15 a cerut apă, după care a dormit liniștit. La ora 18:30 a protestat că i s-a schimbat pătura, i s-a luat pătura bună și i s-a dat una mai uzată. A avut o dispoziție bună.

Gheorghe Alexianu - După ce a intrat în celulă a întrebat pe paznic dacă poate să-i spună ce guvern este în România ? Paznicul nu i-a răspuns, după care a fumat o țigară.

Radu Lecca - A cerut paznicului un chibrit, paznicul a zis că nu are, după asta a cerut un chibrit în limba rusă. După un timp s-a adresat din nou, spunând "cu pereții pot vorbi" ?, și a mai spus : "Eu vinovat de război, dar cei ce au luat Basarabia în 1918 unde sunt ? La cârmă țării. Am văzut pe aici pe Curelea care mi-a luat mașina, cartofii și zeama de pătlăgele roșii." După un timp iar a început : "Am fost dus în Rusia fară cămașă și m-a trimis înapoi cu această haină.", a arătat paznicului o haină pe care o avea la subraț.

Constantin Tobescu - După ce a fost băgat în celulă s-a oprit în fața geamului culoarului, întrebând cât e ceasul și dacă poate să se culce, nerăspunzând nimeni a exclamat : "A, nu înțelegem.", după care s-a dezbrăcat și s-a culcat.

Mircea Elefterescu - După ce a intrat în celulă a întrebat pe paznic cât este ceasul, nu i s-a răspuns nimic, după cinci minute a întrebat dacă merge dușul de la baie, de asemenea, nu i s-a răspuns nimic. Până la urma a început să mănânce.

Maria Antonescu - Se găsea într-o stare vizibilă de nervi, deoarece îi tremurau mâinile, a fumat, aruncând scrumul în closet, după care a întrebat pe paznic dacă closetul are apă, nu i s-a răspuns nimic, imediat a aprins o altă țigară, parând mai calmă.

Eugen Cristescu - A întrebat pe paznic cine este Ministru de Interne, văzând că nu i se răspunde, a întrebat pe paznic dacă este rus, după care a mai spus că închisoarea este după planul lui construită.

Orele 23:00-07:00

Constantin Vasiliu - Este într-o stare nervoasă, s-a închinat după care s-a culcat.

Ion Antonescu - Tot timpul a fost liniștit.

Mihai Antonescu - Este în stare nervoasă, când a intrat domnul secretar general Avram Bunaciu cu domnul inspector, după ce au plecat, paznicul a fost întrebat cine sunt acești domni, nu i s-a răspuns. A spus că nu-i mai recunoaște pe români, că s-au făcut răi. De domnul Bunaciu a spus că își reamintește că este Tătăranu, adică domnul Ceaușu, că așa-i spunea în ziua de 23 August 1944 și că ar vrea să vorbească cu domnul Tătăranu, având să-i spună mai multe lucruri care ar fi de folos pentru Statul Român, a mai spus că el a venit în țară cu gânduri bune, pentru a arata greșeala care s-a făcut față de Uniunea Sovietică. Când a fost domnul ministru pe la arest i s-a părut că este domnul Prim Ministru Petru Groza și că ar dori să-i vorbească. A mai întrebat dacă domnul Lucrețiu Pătrășcanu este tot Ministrul Justiției și câți comuniști sunt în Guvern, nu i s-a răspuns. A vorbit foarte mult despre Uniunea Sovietică, cum erau tratați de bine, că rușii sunt oameni foarte buni și disciplinați. A vorbit de starea de nervi în care se află, că ostașii vor să-l împuște din ordinul Mareșalului. A vorbit despre Generalul Pantazi, că el ar fi voit să-l curețe pe tompul guvernării, fiind în ceartă cu el și cu Constantin Vasiliu și că Mareșalul Antonescu este însărcinat să formeze guvernul din ordinul Moscovei, dar el știe cum Mareșalul și-a bătut joc de toți politicieni, folosindu-i 4 ani numai în folosul lui.

Constantin Pantazi - A dormit tot timpul. La ora 05:10 s-a trezit, întrebând cât e ceasul.

Maria Antonescu - A fumat câteva țigări, după care s-a culcat, vorbind, cu capul în jos, din când în când se mai uita la paznic. Spunea paznicului că este arestată de 1 an și 7 luni și o poartă mereu prin închisori, fară hrană de ajuns, că este bolnavă de inimă și plămâni. La ora 23:45 a adormit și s-a trezit la ora 00:25 speriată, a fumat două țigări după care s-a culcat din nou. În timpul somnului geme și are tresăriri accentuate. La ora 07:00 s-a trezit speriată, întrebând cât e ceasul. A spus că nu are prosop și săpun ca să se spele.

Mircea Elefterescu - La ora 23:00 și-a spălat corapii și batistele, a făcut un duș, după care s-a culcat.

Gheorghe Alexianu - La invitat pe paznic să stea jos pe scaun, l-a întrebat dacă este român, și cât este ceasul. Când e Paștele. Cât costa o pâine. I s-a răspuns numai cât este ceasul. În intervalul 23:00-07:00 dimineața vorbea de unul singur iar apoi plângea.

Radu Lecca - La ora 23:00 a cerut paznicului un foc, spunandu-i că știe că nu are voie să vorbească. A spus cum a trăit în Rusia. A întrebat cine este Ministru de Interne și ce politică face ? Nu i s-a răspuns. La ora 02:30 s-a culcat și s-a trezit la ora 06:20. A spus că este bolnav, are apă la piciorul stâng și colită. Se afla într-o stare completă de dprimare sufletească. A afirmat că nu a avut și nici nu are de gând să se sinucidă.

Constantin Tobescu - A dormit tot timpul.

Eugen Cristescu - A cerut apă, a fumat mai multe țigări, după care la ora 00:24 s-a culcat.

Raport asupra deținuților din celulele speciale - 10 Aprilie 1946

Orele 07:00-15:00

Constantin Vasiliu - Cere să i se pună un robinet la baie, cere să fie scos jumătate de oră la aer și, dacă se poate, câte un ziar de citit.

Mihai Antonescu - Se scoală la oar 07:30 plângând, spunând să i se dea un pistol să se împuște singur. A cerut să i se aducă țigări, a baut cafea cu lapte și a fost liniștit până la ora 08:30, când a îceput să dea semne vădită de alienație mintală. Starea mintală zdruncinată, la întrebare nu a dorit nimic.

Ion Antonescu - A întrebat cine este Ministru de Interne și cum a rămas cu Ardealul și cu celelalte granițe. A fost mulțumit de hrana care i s-a dat, cere să i se schimbe cearceaful și fața de pernă, să i se dea ochelarii, să i se repare robinetul de la baie, de asemeni, să i se dea cărți de citit.

Constantin Pantazi - Cere schimburi și prosop pentru baie.

Orele 15:00-23:00

Mihai Antonescu - Tot timpul a fost nervos și se fixa cu ochii într-un colț vorbind rusește. La prânz nu a mâncat și nici seara, a fost tot timpul într-o stare nervoasă, iar în timpul zilei spunea că să nu-l împuște pe la spate ci în piept, căci el nu este laș.

Constantin Pantazi - Tot timpul a întrebat dacă funcționează baia cu apă rece, pe urama a rugat paznicul să stea mai la distanță că intră la toaletă. A voit să srevească paznicul cu o țigară, a spus că nu a avut în ce să le ia, căci la Moscova rușii i-au dat foarte multe. Nu-i pare rău că a cunoscut Rusia, întrucât este un popor civilizat.

Constantin Vasiliu - Când a venit doctorul, a spus că se simte mai bine și l-a rugat ca să deșchidă apa, că nu poate să se spele. A mai spus că el a construit acea clădire și acum el este deținut acolo. A cerut săpun de la domnul doctor, săpun care i-a fost trimis prin ofițerul de serviciu. Mi-a cerut apă și hârtie igienică, spunând că poate să fie și niște ziare vechi. Când s-a stins lumina, a spus că ar trebui să fie lămpi de veghe. Când s-a adus masa de seară, ofițerul de serviciu a spus că încă nu a primit ordinul, el a răspuns că mâncarea ar trebui să o aducă de la Restaurantul Continental.

Orele 23:00-07:00

Constantin Vasiliu - A dormit liniștit de la ora 23:30 până la ora 07:00 dimineața, sănătos, nimic deosebit de semnalat.

Ion Antonescu - A fost găsit în pat la ora 23:00 iar la ora 07:00 dimineața tot în pat era. Sănătos, nu a cerut nimic.

Mihai Antonescu - Este foarte agitat, dând simptome de alienație mintală, nu a mâncat.

Constantin Pantazi - A dormit liniștit până la ora 05:30 dimineața, sănătos, a cerut din nou prosop și schimburi.

Raport de supraveghere făcut arestaților de la Tribunalul Poporului - 3 Aprilie 1946

Orele 07:00-15:00

Ion Antonescu - A luat contact cu avocatul desemnat - Decanul Baroului.

Maria Antonescu - Nimic de semnalat.

Mihai Antonescu - Are dureri de cap. A fost în sala de ședință și s-a consultat cu avocatul său.

Eugen Cristescu - A cerut să fie mutat în altă celulă, deoarece unde stătea e foarte frig, fiind ciment pe jos.

Gheorghe Alexianu - Nimic de semnalat.

Mircea Elefterescu - A povestit detectivului de modul cum a fost arestat, și de detenția din Uniunea Sovietică.

Constantin Tobescu - A întrebat dacă și Maria Antonescu a fost adusă aici și unde vor fi judecați. A spus că în Uniunea Sovietică a stat împreună în aceeași cameră cu Eugen Cristescu și nu înțelege de ce nu poate sta și aici împreună.

Salonul comun - Toți acuzați au fost chemați la anchetă, cu excepția lui Constantin Bușilă care se plângea că el de ce nu a fost chemat. Au discutat între ei, despre proces și despre avocații care îi apară.

Orele 15:00-23:00

Ion Antonescu - Nimic de semnalat.

Maria Antonescu - Se plânge că-i mâncarea proastă, a vomitat iar. S-a plâns, de asemeni, de noua gardă care sunt mult mai proști ca ceilalți.

Mihai Antonescu - I-a venit rău și a căzut jos, după convorbirea avută cu avocatul său. În sala de ședință au fost și ziariști de la ziarul România Liberă.

Gheorghe Alexianu - I s-a adus de acasă un pachet cu mâncare.

Constantin Tobescu - A fost liniștit, totuși cere să fie mutat în altă celulă.

Mircea Elefterescu - A povestit ce a făcut în București pe timpul bombardamentelor anglo-americane.

Eugen Cristescu - A întrebat dacă Iuliu Maniu și Constantin Brătianu, care sunt puși ca martori ai acuzării în proces, dacă vor încercă să-i acuze, va avea chiar el personal multe de spus împotriva lor, întrucât ei sun cei care au pregătit războiul alături de Germania. Ion Gigurtu fostul Prim Ministru este acela care a tratat cu mult înainte, eventualul război împotriva Uniunii Sovietice.

Salonul comun - Toți deținuții au fost în sala de ședință până la ora 21:00, unde și-au consultat dosarele.

Orele 23:00-07:00

Ion Antonescu - Nimic de semnalat.

Maria Antonescu - A spus că nu înțelege de ce n-a fost dusă de aici și ea odată cu Mircea Elefterescu și ceilalți. A spus că abia așteaptă să apară la proces, să vadă cine din Consiliul de Patronaj a furat miliarde de lei.

Mihai Antonescu - Nimic de semnalat.

Eugen Cristescu - Nimic de semnalat.

Gheorghe Alexianu - Nimic de semnalat.

Mircea Elefterescu - Nimic de semnalat.

Constantin Tobescu - Nimic de semnalat.

Salonul comun - Deținuții au dormit liniștiți.

Lovitura de sat de la 23 August 1944 - Relatare făcută de Regele Mihai

Mistificarea istorie este poate cel mai mare rău care s-a abătut asupra țării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotească falsificare nu a dus în mod direct la moartea multora dintre compatrioții noștri, ea avut, fară îndoială, ca rezultat distrugerea sufletului națiuni noastre, prin amestecul ambiguu de adevăruri și minciuni. Nici unul dintre evenimentele istorice din viața poporului nostru nu a fost atât de profund falsificat ca Lovitura de stat de la 23 August 1944. S-au scris munți de literatură în scopul de a povesti sau inventa ceea ce s-a întâmplat ceas cu ceas în acea zi. S-au găsit chiar și unii care au sugerat că 23 August este o dată infamă, pentrucă în această zi avalanșa comunismului s-a abătut asupra țării noastre, condamnând România la 45 de ani de sclavie. Ca majoritatea falsificărilor istorie, fie ele intenționate sau nu, aceste interpretări pornesc de la un grăunte de adevăr. Este cert faptul că dictatura comunistă a încercat să-și asigure legitimitatea față de națiune prin glorificarea zilei de 23 August 1944. Și, de asemenea, după cum prea bine știm, este adevărat faptul că România a gemut sub călcâiul comunist timp de decenii după această data. Aceasta nu înseamnă câtuși de putin că evenimentele de la 23 August 1944 trebuie considerate în mod automat ca fiind reale prin singurul fapt că ele au fost manipulate de către regimul comunist. Cu atât mai puțin se poate spune că impunerea dictaturii comuniste își are originea în acest moment. N-a rămas nici un singur simbol al conștiinței naționale care să nu fi fost manipulat de către comuniști. Unul dintre dictatori a întinat iubitul nostru tricolor cu emblema Republicii Populare. Celălalt dictator pretindea să se identifice cu Ștefan cel Mare. Dar poporul nostru, minunatul nostru tineret, a smuls această emblemă detestată de pe steagul nostru și a distrus portretele dictatorilor, continuând însă să se închine memoriei lui Ștefan cel Mare și drapelului nostru național. În același fel se cuvine acum să privim evenimentele de la 23 August 1944 în lumina lor adevărată, curățându-le de minciuni și falsificările grotești. Cei ce încearcă cu tot prețul să critice decizia mea din 23 August 1944, se străduiesc să sugereze că de fapt am anticipat înfrângerea, și că am fi putut evitat invazia Armatei Roșii în țara noastră și subjugarea României de către Uniunea Sovietică.

Evident că nimeni nu poate crede cu seriozitate că soldații noștri, oricât ar fi fost de bravi și devotați ideii de libertate, ar fi putut rezista ta mult timp forțelor mult superioare ale Uniunii Sovietice, ale Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii. Poate crede cineva că armata care a pustiit totul în drumul ei spre Berlin în anul ce a urmat ar fi avut intenția să cruțe România ? Evident că nu, și aceste teorii vin doar ca să întărească vechiul nostru proverb : După război mulți viteji se arată. În realitate, soarta României era clară și neomenoasă și fusese pecetluită prin intervenția multor factori externi și cu totul în afara de posibilitățile noastre de control. Primul din acești factori a fost hotărârea Marii Britanii și a Statelor Unite de a tregiversa deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în Vestul Europei, lăsând Europa de Est, deci și România, să cadă pradă Armatei Roșii. Și al doilea factor a fost hotărârea Aliaților de a lăsa țările din Estul Europei în sfera de influență și de control a Uniunii Sovietice. Nici o țară din Estul Europei nu a putut scăpa de acest destin, indiferent de poziția pe care a avut-o în timpul războiului. Ungaria a fost aliata Germaniei până în ultimul moment, cazând sub control comunist. Bulgaria, care a încercat să-și declare neutralitatea, a avut parte de aceeași soartă. În fine, chiar și Polonia și Cehoslovacia, cele două state care au fost primele victime ale agresiunii germane, și față de care Occidentul avea o datorie morală adâncă, au fost în mod egal supuse terorii Uniunii Sovietice ce a urmat războiului. Abandonată zonei de influență sovietică, România nu putea, nicidecum, spera la o soartă mai bună. Cu toate acestea, încă din anul 1943, toți conducătorii politici ai țării noastre au făcut eforturi pentru a evita această soartă, care de abia mai târziu am putut să ne dăm seama că nu putea fi evitată. Au avut loc negocieri secrete cu Aliații la Cairo, iar prin discuția de la Stockholm, Antonescu a încercat să afle termenii Uniunii Sovietice pentru încheierea unui eventual armistițiu. Uniunea Sovietică însă nu a precizat acești termeni. Situația țării noastre se înrăutățea din zi în zi. Pe frontul rusesc armata noastră pierduse nu mai puțin de 25 de divizii, populația era terorizată de bombardamentele continue iar trupele sovietice trecuseră deja râul Nistrul. Împreună cu reprezentanții partidelor politice, am luat hotărârea de a-l chema în audiență pe Mareșalul Antonescu în ziua de 26 August 1944, pentru a-l face să înțeleagă nevoia unui armistițiu imediat. În seara zilei de 22 August 1944 am aflat că Mareșalul Antonescu urma să părăsească Bucureștiul. Neputând lua contact cu șefii partidelor, l-am invitat totuși, pentru a discuta cu el în ziua de 23 August 1944. I-am atras atenția asupra situației disperate de pe front și necesitatea imperativă a unui armistițiu imediat. Împotriva oricărei evidențe, Mareșalul Antonescu a refuzat, susținând că-i poate înfrânge pe sovietici în Carpați. A refuzat, de altfel, și sugestia mea ca el să-și dea demisia, permițând astfel formarea unui guvern capabil să negocieze un armistițiu. Nu. Mareșalul Antonescu vroia să-și respecte cuvântul dat lui Hitler, continuând lupta până la sfârșit. Confruntat cu această situație fară ieșire, m-am văzut nevoit să dau ordinul de arestare a Mareșalului Antonescu.

S-a încercat de asemenea denigrarea actului de la 23 August 1944, spunandu-se că ar fi deschis drumul comunismului în România. Natural și această sugestie, făcută tot post-facto, nu ține seama de adevărul istoric. Încă din anul 1943, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu și Titel Petrescu, cei trei oamneni politici ai căror partide au obținut la alegerile libere din România nu mai puțin de 95% din voturi, m-au îndemnat să găsesc o soluție care să salveze România de a deveni un cumplit câmp de bătaie. După declarația lui Molotov din luna Aprilie 1944, am căzut cu toții de acord să trimitem emisari la Înaltul Comandament al Forțelor Aliate de la Cairo. Acolo s-au confruntat cu o primă condiție a Aliaților, includerea în coaliție a unui reprezentant al Partidului Comunist Român. Comuniștii l-au delegat pe Lucrețiu Pătrășcanu, un intelectual marxist, cu care se putea, totuși, avea un dialog. Și tot Aliații occidentali au fost cei care ne-au declarat net că negocierile armistițiului nu poate fi făcute cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietică. Toți oameni politici din România s-au văzut atunci nevoiți să accepte acest imperativ, fară a avea cea mai mică iluzie în ceea ce privea intențiile rele ale comuniștilor. De aceea , una din primele mele griji în acele zile de August a fost să evit vidul de putere și un punct slab care să dea ocazia unui partid politic să fie avantajat în dauna celorlalte. În primul rand, în mesajul pe care l-am adresat atunci Țării, am anunțat reintroducerea Constituției din anul 1923, cel mai democratic document cunoscut în țara noastră până în momentul de față. De asemenea, am alcătuit un guvern interimar care să nu depindă, în mod absolut, de nici una dintre grupările politice. Cele trei principale sarcini ale acestui guvern erau negocierea armistițiului, administrarea eficace a Tarii și pregătirea ulterioară a alegerilor libere. Actul de la 23 August 1944 avea că scop pregătirea terenului pentru edificarea unei Românii democrate și independente și nu așa-zisei Republici Populare. Cnferinta de la Yalta din luna Februarie 1945 și prezența trupelor sovietice pe teritoriul României au dus însă la un rezultat cu totul diferit. Nu am putut niciodată crede că la Yalta, România a fost lăsată în zona de influență a Uniunii Sovietice. A fost un proces extrem de subtil care, în cele din urmă, a făcut ca nici Marea Britanie și nici Statele Unite să câștige ceva. Punctul lor de vedere a fot mult mai simplist, trupele sovietice controlau deja jumătate de continent, Stalin trebuia să se simtă în siguranță. El trebuia cooptat în sistemul de siguranță mondială și promisiunile lui, că vă instala guverne democratice, trebuiau crezute. Dar, în loc de un guvern democratic, am fost forțat să accept guvernul Petru Groza și al complicilor sai, în loc că România să fi fosr considerată membră a Națiunilor Aliate, ea a fost tratată că țară ocupată. Timp de cinci luni am refuzat să semnez orice decret al acestui guvern impus ilegal și, în acei doi ani în care am ami rămas în țară, am protestat vehement împotriva devastărilor, a teroarei, a crimelor și tutror celorlalte infamii comise de Armata Roșie, dar zadarnic, soarta țării noastre fusese pecetluită cu mult înainte. Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uitam adevărul, inițiatorii loviturii de stat de la 23 August 1944 au făcut-o exclusiv în interesul Țării, chiar dacă prin aceasta își periclitau propria existență. Noi am sperat să scurtăm calvarul României și să scoatem țara dintr-un război în care nu exista nici cea mai mică speranță de victorie, indiferent de cursul pe care acest război l-ar fi putut lua. În cele din urmă, România a contribuit la victoria Aliaților împotriva Germaniei naziste și Armatei României i-a revenit menirea de a elibera pământul nostru strămoșesc, Transivania. Faptul că am fost trădați la Conferința de Pace de la Paris și am fsot subjugați nu a putut fi împiedicat, cum la fel s-a întâmplat cehilor și polonezilor.

Sa insiunuat uneori că l-am îndepărtat pe Mareșalul Antonescu de la putere din motive dictate de amonizitatea ce-i purtam. Este un neadevăr flagrant. Niciodată nu voi putea uita noblețea uneia dintre primele măsuri luate față de mine de Mareșalul Antonescu după venirea la conducerea statului, și anume invitarea mamei mele de a reveni în țară din exilul impus de tatăl meu. Este drept că l-am considerat pe Mareșalul Antonescu un om foarte sever și, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun patriot român. Am fost într-adevăr spionat de agenții săi și colaboratorii lui aveau prea puțin respect pentru drepturile constituționale ale românilor, dar un monarh constituțional nu poate fi influențat de interesele sale personale, dar nici nu poate asista cu pasivitate la tragica prăbușirea a Țării sale, doar pentru că Mareșalul Antonescu considera aceasta o problemă legată de onoarea sa personală. Monarhul constituțional reprezintă pe toți romanii și le apară intersele. În fața unor asemenea responsabilități considerentele de ordin personal nu contează. Este, totuși, necesar ca personalitatea Mareșalului Ion Antonescu să fie reconsdierată cu mare atenție și, poate, dincolo de orice îndoială, faptul că parodia de proces ce i-a fost intentat nu are nimic de a face cu ideea de justiție. Comportarea demnă a Mareșalului Antonescu merită toată admirația românilor. Iuliu Maniu l-a considerat pe Mareşal drept "adversar", nu "dușman". Iar Mareșalul Antonescu a rămas până în ultima clipă un mare patriot român credincios. Condamnarea sa la moarte a reprezentat o capcană și pentru mine, dacă l-aș fi grațiat, aș fi fost considerat drept "nazist", dacă însă i-aș fi refuzat grațierea, aș fi fost considerat lipsit de "patriotism". Mareşalul Antonescu a înțeles bine această dilemă și de aceea a refuzat să facă cerere de grațiere.

A fost o situație de mare complexitate, în care tragediile personale se împleteau în marea tragedie națională și curajul soldaților și a tuturor cetățenilor se alătura de bucuria lor că, în fine, se va face pace și că democrația nu vă întârzia să se instaureze, dar într-un singur an toate aceste speranțe s-au spulberat, idealurile ne-au fost zdrobite, anihilate de regimul comunist. Pentru Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu și o mână de oameni care au reprezentat Partidul Comunist de la sfârșitul războiului, manipularea semnificației loviturii de stat de la 23 August 1944 reprezenta modlitatea ideală de a dobândi legitimitate în ochii națiunii. Dar, în cele din urmă, toate eforturile au dat greș, poporul român s-a dovedit capabil de a face diferența între adevăratul patriotism și cel practicat de Academia Ștefan Gheorghiu. Hotărârea de a declara ziua de 1 Decembrie ca zi națională a României este binevenită, căci e poate reflecta unitatea noastră spirituală și autentica noastră identitate națională. Totuși, nu trebuie să uităm adevărata semnificație a actului de la 23 August 1944. El a oglindit dorința noastră de a denunța temporara alianță cu dictatura și alianța străină de ființa Patriei noastre. Prin actul de la 23 August 1944 au fost salvate vieți, poate sute de mii de vieți, care ar fi fost sacrificate degeaba și, chiar după cifrele furnizate de nemți, a scurtat cu cel puțin șase luni al doilea război mondial. Cei care susțin astăzi că trebuie să revenim în Europa nu trebuie să uite că acesta a fost exact scopul actului de al 23 August 1944. Cei care ne cer astăzi să restabilim democrația, trebuie să-și amintească că aceasta este exact ceea ce România s-a staraduit să realizeze în 1944. În luna August 1944 România și-a adus tributul la ctitoria lumii libere și de atunci așteaptă în continuu reciprocitate din partea restului Europei. Este o poveste asemuită unei tragedii antice, cea ce ne-a adus actul de la 23 August 1944. Să fi plecat capul, ca să nu-l taie sabia, sau să fi încercat să curmăm rostogolirea țării în neant. Astăzi unii se întreabă, dacă n-ar fi fost mai bine fară acset act... De ce oare ? Grație Armatei Române, luptând pe linia Galați-Nămoloasa- Focșani ar fi fost învinsă Armata Sovietică, precum și Aliații săi, Statele Unite și Marea Britanie ? Puteam noi scapă nu numai de invazia sovietică, dar și de bombardamentele americane și engleze, care ar fi distrus România precum au distrus Germania lui Hitller ? Două principii ne-au îndrumat pe noi, autorii actului de la 23 August 1944. Ambele principii confirma constatarea cronicarului Grigore Ureche, precum că : " Țara noastră se află în calea răutăților.", și cea a cronicarului Miron Costin, că : "Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om este sub vremuri." Dar, înainte de a relata întâmplările de atunci, să ne amintim cine anume a lansat criticile împotriva loviturii de stat de la 23 August 1944 sub forma unor pernicioase minciuni.

Oficial comuniștii se lăudau că ei au realizat ruptura alianței cu Germania nazistă. Cu vremea constatând impopularitatea lor, au început să strcoare adevărul, nu de dragul lui, ci pentru a acuza pe Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu și pe mine, că noi am fi deschis calea întronării comunismului prin realizarea acelei rupturi de alianțe. Astfel, distrugerea treptată a țării, programată de comuniști, a putu fi înfăptuită din vina noastră, noi fiind niște inconștienți sau niște descreierați, care au ales să moară chinuiți în închisori, sau, ca mine, să trăiesc un amar surghiun. De la aceste insinuări au pornit criticile. Și cu cât mai lesne după război mulți viteji eroi s-au arătat, cu atât istoria s-a aflat zămislită din minciuni și omisiuni. După 20 de ani de la înfăptuirea României Mari sub domnia bunicului meu, Regele Ferdinand, a cărei lealitate față de Aliații Țării stârnise admirația acestora, Europa se afla în mare cumpănă, Franța și Anglia cedau lui Hitler prin acordul de la München din luna Septembrie 1938 provincia sudeților din Cehoslovacia, fiind incapabile să țină piept Reich-ului nazist, și cu atât mai mult să-i apere pe aliații lor. Mica Antantă,cea a Alianței, pe care o înfăptuise im mare parte Nicolae Titulescu, între Cehoslovacia, România și Iugoslavia, se afla astfel abandonată de cele două mari puteri Franța și Anglia care se angajaseră să ne sprijine. A survenit apoi, la data de 23 August 1939, Pactul Hitler- Stalin (Ribbentrop-Molotov), cu ale lui protocoale secrete, prin care cei doi dictatori își împărțeau Europa Centrală și de Est. În urma acestui Pact, noi pierdem, Nordul Transilvaniei cedat Ungariei, Basarabia, Nordul Bucovinei și Herța cedate Uniunii Sovietice și Cadrilaterul cedat Bulgariei. Rege al României era pe atunci tatăl meu, Carol al II-lea. El nu se opusese cedării teritoriilor, nu putuse să se opună, nu se credea mai mare și mai tare decât conducătorii Franței sau Angliei. De altfel, războiul începuse, Franța a capitulat, iar Anglia, grație curajului mobilizator a lui Winston Churchill, ținea piept în fața neîncetatelor atacuri aeriene germane. Între timp, noi românii, ne ascundeam în colțul nostru, înfricoșați nu numai de prea puternica alianță nazisto-comunistă, dar și de nelegiuirile comise de legonarii din Garda de Fier, organizație sprijinită de Germania nazistă. În zbuciumata Europă de atunci, Regele Carol al II-lea a căutat să câștige timp și, luând masuri împotriva legionarilor, dar nu foarte aspre de frica lui Hitler, a hotărât, în cele din urmă, să evite cu orice preț dictatura legionară. A instaurat astfel o dictatură a sa proprie, pentru ca Hitler să nu se împotrivească regimului de democrație parlamentară din România, deci Garda de Fier să nu ajungă la putere. Dictatura, fie ea cât de puțin aspră, nu putea fi pe placul românilor ! Și în luna Septembrie 1940, după doi ani de dictatură regală, tatăl meu a fost constrâns să abdice și să părăsească țara. O ceruseră legionarii în stradă, chemandu-l la putere pe Generalul Ion Antonescu, iar partidele politice, deși anti-legionare, erau și ele de părere că trebuie detronat Regele dictator Carol al II-lea, ale cărui tregiversari și, în plus aventuri personale, devenise impopular.

În dimineața zilei de 6 Septembrie 1940, am depus jurământul ca Suveran al României, succedând tatălui meu Carol al II-lea. Lângă mine, în dimineața aceea, se afla Generalul Antonescu. La cererea sa, Regele Carol al II-lea îi predase lui prerogativele Regale cele mai importante. Primul gest pe care l-a făcut Generalul Antonescu față de mine a fost s-o recheme pe mama mea, Regina Elena, pe care tatăl meu o obligase să se exileze, un gest pentru care i-am fost și i-am rămas recunoscător. Nemții erau numeroși în țară la noi, veniți în calitate de consilieri cu miile. Nu-i chemase Generalul Antonescu. Ei veniseră în urma unui acord încheiat de Prim Ministrul Gheorghe Tătărescu, care avea să fie mai târziu ministru în conducerea comunistă, în luna Iulie 1940, pe vremea dictaturi Regelui Carol al II-lea. Dar Generalul Antonescu s-a înțeles bine cu nemții aflați în țară, iar aceștia îi apreciau integritatea și calitățile sale de miliatr valoros. Plănuind să atace Uniunea Sovieica cu orice preț, Hitler a acceptat în cele din urmă să-l susțină pe Generalul Antonescu împotriva legionarilor care, în luna Ianuarie 1941, făcuseră sângeroasa rebeliune pentru a-l înlătură pe Generalul Antonescu de la putere și să rămână ei singuri la conducerea țării. Armata Germană avea nevoie de Armata Română în planurile sale de a ataca Uniunea Sovietică, deci și de Generalul Antonescu. În dimineața zilei de 22 Iunie 1941, trupele noastre, alături de cele germane, au declanșat războiul împotriva Uniunii Sovietice. Winston Churchill avea să spună, pe drept cuvânt, că el și Roosevelt s-au luptat ca adversari împotriva lui Hitler, pe când acesta și Stalin s-au luptat între ei ca fiind concurenți. Pe mine Generalul Antonescu mă ținea izolat de treburile țării, socotindu-mă un copil bun doar de scos în lume la parade și alte manifestații publice. De intrarea noastră în război am aflat de la Radio Londra, și m-am bucurat de recucerirea Basarabiei. Ne-am bucurat atunci cu toții. Bucuria noastră s-a spulberat atunci când Armata Română a trecut râul Nistru. Ce căutam noi peste hotarele noastre ? De ce să moară soldații noștri pe teritorii străine ? Ca să doborâm noi comunismul, atunci când Statele Unite și Anglia îl luau în brațe pe Stalin ? Inconsecvența devenise vădită pentru noi, cu atât mai mult cu cât Generalul Antonescu îi promisese lui Hitler că România va fi alături de el până la victoria finală, cum spunea Hitler, fară să fie vreo înțelegere asupra scopului acestei alianțe militare, fară a se preciza ce anume aveam de câstigat noi români în caz de victorie, de pildă, redobândirea Nordului Transilvaniei. Generalul Antonescu își dăduse cuvântul de onoare orbește, că vom lupta până la capăt alături de Germania. Cum a decurs războiul după anul 1943 știm cu toții prea bine. Generalul Antonescu se autonumise Mareșal al României. Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc, cel mai mare partid din țară, luase contact cu oficialitățile de la Londra pentru a-i preveni pe Aliați că poporul român, inclusiv Regele său, nu a fost consultat și nu este responsabil de invazia Uniunii Sovietice de către Armata Română, luptând cu armata lui Hitler. Până la râul Nistru, participarea noastră în acest război era justificată, era binevenită, era o datorie morală și sfântă, dar participarea noastră dincolo de Nistru, în ciuda avertismentului dat Mareșalului Antonescu de către Constantin Brătianu, într-o scrisoare a sa, a fost cu atât mai dramatică cu cât era motivată. Ziarele, radioul, asupra cărora veghea cenzura, ne dădeau comunicate liniștitoare de pe front. Dar românii știau, prin scrisorile primite de la soldații trimiși pe front până la Stalingrad, prin rudele și prietenii care purtau doliu pentru cei căzuți în luptă, că ai noștri erau luați prizonieri sau măcelăriți, sau că erau ținuți în clește de companii germane, erau tratați de aliații lor fară milă. A cui era vina ? După dezastrul de la Stalingrad, Mareșalul Antonescu scria în telegrama sa din data de 3 Septembrie 1942, adresată șefului Marelui Stat Major, Generalul Ilie Șteflea : "Răspunderea în fața istoriei o port eu, fiindcă nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatei." S-a supus că eu îl antipatizam pe Mareșalul Antonescu din motive personale. Nicidecum. Îl consideram vanitos și dur, mă supraveghea și-mi supraveghea și prietenii, stiindu-ne un grup iubitor de libertate și democrație, dar știam să mă ascund de agenții lui, care mă urmăreau și înțelegeam paza creată în jurul meu, date fiind concepțiile noastre diferite privind dictatura și imperialismul german. Nu, nu din motive personale nu eram de partea Mareșalului Antonescu, ci din motivele pe care le aveau din ce în ce mai mulți români, de a fi împotriva războiului în care el ne băgase.

Acestor preliminarii ale actului de la 23 August 1944, se cuvine să le adug faptul că Aliații Occidentali, cu care Iuliu Maniu nu încetase de a avea contacte , se stabilise de facto la Conferința de la Casa Blanca din Măroc, în anul 1943, că primul ajuns într-o țară eliberată, sau eliberând-o de naziști, va avea dreptul să o ocupe. Aceasta s-a aflat mult mai târziu, dar fapt este că armistițiul încheiat cu Italia a fost făcut de anglo-americani, prezența sovietică fiind doar simbolică. La noi lucrurile păreau că se vor desfășură altfel decât în Italia, căci în luna Aprilie 1944, pe când ofensiva sovietică înainta către granițele noastre, Molotov a făcut o declarație solemnă, în numele guvernului Uniunii Sovietice, afirmând că acesta "nu are intenția să-și apropie teritorii ale României, nici să aducă schimbări structurilor sale sociale." De un an de zile, din 1943, Constantin Brătianu și ceilalți căutau o soluție care să ne ferească de pericolul devenit iminent, ca țara să ajungă un câmp de bătălie între Germania și cei trei mari Aliați. În luna Aprilie 1944, după declarația lui Molotov, am căzut cu toți de acord să trimitem emisari la Marele Comandament Aliat de la Cairo. Acolo, o prima reacție a anglo-americanilor a fost să ne ceară să introducem neapărat în coaliția mea cu oamenii politici un reprezentant al Partidului Comunist. Ne-a fost delegat de către partid Lucrețiu Pătrășcanu, un intelectual marxist convins, totuși, un om cu care se putea discuta în mod civilizat. Și s-a discutat mult și bine. Evident lucru, Mareșalul Antonescu știa de întrunirile noastre și de prezența emisarilor noștri de la Cairo. Lui Hitler avea să-i spună, la începutul lunii August 1944, privitor la complotările noastre, că ele erau doar copilării. S-a aflat mai târziu că și el, Mareșalul Antonescu, încercase prin ambasada Uniunii Sovietice de la Stockholm să încheie un armistițiu, dar că cele obținute de el erau mai puțin avantajoase decât cele duscutate la Cairo. Cum ne lasă pe noi în pace, deși la întâlnirile noastre luau parte și ofițeri de armată de înaltă responsabilitate, speram cu toții ca el, Mareșalul, el care ne dusese pe marginea prăpastiei, va accepta să renunțe la alianță cu Germania și să salveze astfel România de măcel și de distrugere ei toatala. O credeam cu toții, cu atât mai mult cu cât știam, ca toți românii de altfel, că însăși Germania încercase să scape de Hitler și de nenorocitul lui de război. În Germania dezastrul era total. Armata germană recruta copii, populația era hărțuită de bombardamente îngrozitoare, iar munca în uzine era făcută doar de prizonieri și muncitori aduși cu sila din țările ocupate. Mareșalul Antonescu, a cărui onoare nepătată nimeni nu o putea nerga, avea desigur să ceară armistițiu.

Îl vom ruga noi să-l facă. Îi voi cere eu să vină în audiență, în după amiza zilei de 26 August 1944, împreună cu Ministrul de Externe Mihai Antonescu, și-l vom convinge. Am anunțat Comandamentul Aliat din Italia, cerandu-i să bombardeze în ziua de 26 August 1944 centru german de la Băneasa, pentru ca nemții să înțeleagă că românii sunt susținuți de Aliați, am cerut prin oameni devotați cauzei să fie tăiate liniile telefonice ale armatei germane din România, am luat toate măsurile necesare pentru ca în ziua de 26 August 1944 riscul, ca nemții să ne atace țara să fie limitat. Toate aceste comunicări le făcusem în ziua de 22 August 1944 și așteptam ziua de sâmbăta 26 August 1944. Cei "Patru Mari" cum îi numeam eu pe oameni politici, așteptau și ei cu nerăbdare ziua de 26 August 1944, ascunși până la acea dată pe la prieteni de-ai lor, de frică să nu afle Gestapo-ul, care mișuna prin țară, de hotărârea luată. În cursul serii de 22 August 1944, mi-a telefonat Grigore Niculescu-Buzești, împreună cu Ioan Mocsony-Stârcea, secretarul meu particular, și cu Mircea Ioanițiu, fostul meu coleg de scoală, și care avea să devină mai târziu secretarul meu personal, noi formam nucleul tinerilor din grupul din care mai făceau parte Generalul Constantin Sănătescu, șeful Casei Militare, Generalul Aurel Aldea. Grigore Niculescu-Buzești era cel mai înalt funcționar la Ministerul de Externe după Mihai Antonescu, însărcinat cu cifrul Ministerului și avea meritul de a ne transmite informații sigure și prețioase, având multiple contacte prin profesia sa. Mi-a telefonat deci în seara de 22 August 1944, ca să-mi comunice următoarele : Mareșalul Antonescu a fsot în inspecție pe front, și s-a întors adânc mâhnit de soarta trupelor noastre încercuite de nemți și sub focul sovieticilor, a hotărât să plece iar pe front vineri, 24 August 1944 și nu se va ști când va reveni iar în București, căci are intenția să evacueze Guvernul într-un loc ținut secret. În acest proiect nu intra și evacuarea mea. Aceasta nu avea importanță. Important era faptul că Mareșalul Antonescu nu se va afla în București în ziua de 26 August 1944. Îmi amintesc cât m-am simțit de dezamăgit la această veste. Am încercat degeaba să-i găsesc pe liderii politici. Nu aveam cum să revin la timp asupra măsurilor luate în Italia, la telefoane și la toate unitățile militare pe care le contactasem. Știam prea bine înfrigurarea prin care treceau ai mei, românii, de groaza invaziei sovietice și a luptelor pe teritoriul nostru. Și am decis să schimb data audienței, să-mi iau răspunderea să îndeplinesc eu singur, în absența liderilor politici, actul de la 26 August 1944 în ziua de miercuri, 23 August 1944, singura zi în care Mareșalul Antonescu mai se afla cu siguranță în București. Și eram convinși, precum convinși eram cu toți cei care pregătiseră actul de rupere a alianței cu Germania nazistă, că Mareșalul Antonescu va accepta să ceară armistițiu. Dar n-a acceptat. A venit în audiență miercuri, 23 August 1944 împreună cu Mihai Antonescu. I-am primit pe amândoi, eu fiind însoțit de Generalul Sănătescu, în salonul din Casa Nouă. Această locuință, construită în gradina Palatului Regal din Calea Victorie, o foloseam fiindcă era mai simplă și mai agreabilă decât Palatul. Am stat de vorba cu Mareșalul Antonescu și cu Ministrul de Externe peste o oră. Mihai Antonescu ne-a dat dreptate, Generalului Sănătescu și mie, s-a arătat de acord cu cererea unui armistițiu, dar așteptă hotărârea Mareșalului Antonescu. El era obosit, nervos chiar.

Evident lucru, declarația lui Molotov nu putea fi considerată satisfăcătoare, dat fiind concepțiile politice ale Moscovei, dar nici asigurări de a pastra neștirbite hotarele țării nimeni nu le putea obține. Totuși, Mareșalul Antonescu a refuzat, tăios, orice armistițiu fară asemenea asigurări. Era fară îndoială dezamăgit de Hitler și poate chiar de el însuși, de încrederea nețărmuită pe care o avusese în victoria germană. Cum să-și retragă cuvântul de onoare dat lui Hitler ? Am încercat să-l conving că mai presus de soarta fiecăruia dintre noi este soarta Țării noastre. Inutil, nici nu mai răspundea, doar refuza. I-am propus atunci, conform planului stabilit cu liderii partidelor politice, cu care pregătisem audiența, să demisioneze pentru ca un nou guvern să ceară imediat armistițiu. La asceata propunere s-a înfuriat. Poate credea că vreau eu să fac pe dictatorul, pote nu înțelesese că nu eu, ci un guvern va cere armistițiu, precum se cuvine în democrație, într-o monarhie constituțională. Fapt este că n-a vrut să audă de demisie, striga că nu vă lasă țara pe mâna unui copil și că vă lupta până la capăt. Spunea, dar nu părea convins, spunând că Armata Română, regrupată în Carpați, ca într-o citadelă, va reuși cu ajutorul Armatei Germane să-i gonească pe sovietici din țară și că, în plus, avea încă 12 divizii pe front. Până la regruparea restului de armată, până la sperata gonire a truprlor sovietice, ce-ar fi devenit țara sub focul tunurilor Armatei Roșii și a bombelor anglo-americane ? Mareșalul Antonescu nu admitea nici un argument, repeta doar strigând că el hotărește și că războiul va continua alături de Germania. În planurile noastre fusese adăugată și soluția cazului neașteptat, în care Mareșalul Antonescu ar fi respins atât cererea de armistițiu, cât și demisia. Această soluție extremă era arestarea lui. Ușa salonului către intrare rămăsese întredeschisă. Prietenii mei pe care îi lăsasem în biroul meu, asculta convorbirea. Ascuns după ușa camerei mele, Căpitanul Anton Dumitrescu, cu trei subofițeri se aflau acolo pentru ceea ce ni se păruse improbabil : circumstanța în care Mareșalul Antonescu ar fi refuzat să facă față realități. Când i-am spus Mareșalului Antonescu că nu-mi lasă decât o ultimă soluție, conform înțelegerii, Căpitanul Anton Dumitrescu, împreună cu subofițerii, au intrat în salon. Văd încă scena, o scenă dramatică pentru istorie, cu noi, toți actorii ei, cuprinși de disperare. Știam prea bine că nu avusesem încotro, că pentru a salva un om, oricât de mult respect merită el, nu se putea sacrifica Țara. Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu au fost duși într-o cameră la etaj, unde se afla o cameră de tip seif, în care tatăl meu își pastra colecția de timbre. Noi ceilalți, am trecut în Palatul Regal, unde am format noul guvern, am făcut proclamația pentru țară, transmisă la radio, în care anunțam revenirea la Constituția democratică din anul, 1923, și ruperea alianței cu Germania nazistă.

Erau multe de făcut, de pildă de comunicat Armatei de pe front să înceteze lupta, am primit multă lume, pe ambasadorul Germanie la București Manfred von Killinger, pe Generalii germani aflați în București, Hansen și Gersterberg. Singurul dintre cei Patru Mari care a venit în acea zi la Palatul Regal a fost Lucrețiu Pătrășcanu. Era însoțit de un necunoscut, pe care mi l-a prezentat sub numele de Ceaușu. Aveam să-l mai întâlnesc mai târziu. Era Emil Bodnăraș, ofițer dezertor din Armata Română, care sosise clandestin în România de la Moscova. Amândoi păreau nemulțumiți. Lucrețiu Pătrășcanu mi-a spus că i-am stricat planurile, schimbând data prevăzută pentru ruperea alianței cu Germania. Nu știu ce planuri or fi avut ei. Să profite de ocazie pentru ocuparea posturilor de comandă ale Armatei sau chiar ale administrației statului ? Nu mi-a dat lămuriri, dar, după cele petrecute mai târziu, e ușor de închipuit ce planuri aveau ei. După plecarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, Ceaușu a rămas la Palat. În timpul nopții, a sosit Maiorul Jacques Vergotti un ofițer de ordonanță al meu. Și el, ca și mulți alții, mi-a povestit că în orașe și în sate lumea a ieșit afară, se cânta, se striga de fericire de a ști țara ieșită din nefireasca-i alianță și revenită la democrație. Dar Vergotti a mai spus ceva, că Hitler ar fi ordonat ca trupele germane din România să-l prindă pe Rege viu sau mort ! De una ca asta se temeau toți. Generalul Sănătescu nu înceta să-mi spună că ar fi o nenorocire să fiu luat ostatic, că nu dispune de o pază suficientă la Palat. M-am desprins cu greu. La ora 03:00 dimineața am plecat, eu conducând a doua mașină din cele patru a coloanei. Ne-am dus la Dobrița, unde urma să sosească și mama mea, care rămăsese la Sinaia. Pe Mareșalul Antonescu și pe Mihai Antonescu îi lăsasem în Casa Nouă de la Palat. Când se făcuse planurile actului, se pusese și problema cine anume vă forma paza în cazul în care se ajungea la soluția arestării Mareșalului Antonescu. Constantin Brătianu nu dispunea de tineri care să-și ia asemenea răspundere. Lucrețiu Pătrășcanu promisese să trimită o gardă a Partidului Comunist. Din partea lui Iuliu Maniu, Ilie Lazăr ne asigurase venirea din Ardeal cât mai repede posibil a unui grup de țărăniști, dar aceștia din urmă n-au mai avut timp să sosească. Ceaușu așteptase la Palat să-i vină camioneta cu care l-a transportat pe Mareșalul Antonescu și pe Mihai Antonescu, nu știam unde. Am aflat mai târziu că i-a dus într-o casă din strada Vatra Luminoasă. A îndrăznit să procedeze la acest transfer după plecarea mea de la Palatul Regal. A făcut-o în jurul orei 04:00 dimineața. Au urmat zile, luni, ani grei, sovieticii ne luau totul sub pretextul despăgubirilor de război și, ce nu ne luau astfel, le furau, iar cei câțiva comuniști de-ai noștri se înmulțiseră ca ciupercile, care fiind fripturiști, care fiind terorizați, iar prin neîncetatele dezordini și manifestații, în care muncitori erau înrolați cu sila, puneau încet, dar sigur, mâna pe țară. A venit apoi prigoana : arestări cu miile, cu zecile de mii. Știau că mie îmi era odioasă dictatura. La sfârșitul lunii Februarie 1945, a venit la București Andrei Vîșinski, vice-ministru sovietic de externe și fost procuror în faimoasele procese de la Moscova din anii 30. A dat buzna la mine în Palat de câteva ori, impunandu-mi un guvern comunist cu Petru Groza în fruntea lui. Era după Conferința de la Yalta, unde nu este adevărat că am fost vânduți, căci nu au câștigat nimic anglo-americani în schimb, dar unde Stalin și-a bătut joc de lume, acceptând de fațadă alegeri libere democratice în toate țările în care se afla armata sa, dar asigurandu-se apoi, prin impunerea de guverne comuniste în aceste țări, și că alegerile vor putea fi fraudate. Occidentalii își făcuseră iluzii asupra lui Stalin și au fost dezamăgiți. Era însă prea târziu, răul era făcut, făcut ca să țină multă vreme. Am încercat să redresez situația, făcând grevă cinci luni de zile în anul 1945 : refuzam să semnez decretele și să primesc miniștri, fiindcă Petru Groza nu accepta să-și dea demisia la cererea mea. Degeaba, deși greva a avut ecou în Occident, până la urma Statele Unite și Anglia mi-au cerut să numai îngreunez situația, și așa atât de grea. Înainte de greva mea, ca și după ea, guvernul comunist mă ținea izolat, precum mă ținuse Mareșalul Antonescu. Hitler nu îndrăznise să mă detroneze de frică să nu-i supere pe românii de care avea nevoie pentru grâul și petrolul lor, pe care le cumpăra, ce e drept. Apoi pentru a-i asocia în război, nu a cerut detronarea mea de la început, diabolică strategie, el pregătea terenul, din moment ce nu acceptam să fiu piață. Izolat, nu-mi rămânea decât să fiu pus în situații penibile.

Situația penibilă a apărut cu procesul intentat Mareșalului Antonescu. În anul 1944, când războiul în care ne băgase el era pierdut și riscul pentru România, de a deveni un câmp de bătaie între germani și sovietici devenea realitate, românii se manifestaseră prin cântece și chiote de bucurie căderea Mareșalului Antonescu și a regimului său. Nu se bucuraseră de arestare lui, dar înțeleseseră că nu se putea rezolva problema în alt fel. În anul 1946, comparând regimul Mareșalului Antonescu cu cel a lui Petru Groza și Gheorghiu Dej, prima li se părea, și evident lucru, incomparabil mai blândă, precum e evident și faptul că lovitura de stat de la 23 August 1944 nu fusese făcută pentru a lăsa comuniștii să ia puterea, ci pentru a ne elibera de puterea lui Hitller și a ne redobândi drepturile atât naționale cât și individulae. Dar românii erau acum terorizați, înfometați și-și aminteau cu regret de epoca Mareșalului Antonescu. Așa socoteau cei de la Moscova. Acolo se aflau Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, comuniștii români îi predaseră în secret acolo, la cererea stăpânilor lor. Au stat mai întâi doi ani în Umiunea Sovietică, se pare în condiții acceptabile. Stalin aștepta momentul prielnic pentru a-i trimite la București. Acest moment venise în anul 1946, când românii erau năuciți și disperați, când Stalin spera că voi fi învinovățit și eu, cel care se împotrivea comuniștilor, de arestarea Mareșalului Antonescu. Procesul a avut loc între 6-17 Mai 1946. Erau 17 acuzați prezenți, restul fiind judecați în lipsă. Presa toată, pusă în slujba comuniștilor, insinua că Iuliu Maniu fusese complicele lor. Dar Iuliu Maniu, chemat ca martor, a spulberat toate aceste insinuări, comportandu-se totuși civilizat cu principalul acuzat, Mareșalul Antonescu, de care, îi spusese el Tribunalului, îi fusese "adversar", nu "dușman". Nici pe mine nu au reușit să mă compromită. Era vădită capcana lor : dacă-l grațiam pe Mareșalul Antonescu, aș fi fost declarat ca nazist, dacă refuzam să-l grațiez i-aș fi supărat pe români. Dar iată, Mareșalul Antonescu, un om cu onoarea nepătată, cum îl cunoșteam cu toți, a refuzat să facă cerere de grațiere. Era prea scârbit că să mai țină la viață. S-a gândit la situația în acre aș fi fost pus ? Nu pt să știu. Ce știu, este că am cerut din proprie inițiativă ca din cele 7 condamnări la moarte să fie comutate în închisoare pe viață. Doar trei dintre ei nu au fost executați. La un an după aceea, în anul 1947, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu și Titel Petrescu au fost arestați. Mai târziu și Lucrețiu Pătrășcanu, iar eu am fost obligat la sfârșitul anului să abdic și să renunț la tron. Autorii lovituri de stat de la 23 August 1944 trebuia să dispară din viață publică cu orice preț, pentru aș-i atribui ei acest act, fiindcă așa vroia Stalin, cel care ocupa primul un teritoriu, își impunea propriul său sistem social, oriunde și cât de departe s-ar afla armata sa ! La noi Armata Roșie venise în drumul spre Berlin, dar a rămas până a fost implementat solid sistemul social sovietic. Imediat după lovitura de stat de la 23 August 1944, de la Moscova la Washinghton, la Paris ca și la Londra, lumea ne-a fost recunosăcatoare. Se pare, Mareșalul german Gerd von Runstedt a afirmat, că noi românii, prin actul ce l-am făcut, am scurta cu cel puți șase luni războiul din Europa. Cele întâmplate în acea zi de miercuri 23 August 1944, au fost însușite de comuniști în folosul lor și nu al neamului.

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare