Drama generalilor români din al doilea război mondial în închisorile comuniste

În perioada 1944 - 1964 au fost întemnițați peste 100 de generali români ai armatei române,dintre care o mare parte din ei au decedat în închisorile comuniste.Drama lor a reprezentat o parte componentă a dramei elitei naţionale,a intelectualilor,cu precădere,fiind declanşată la scurt timp după trecerea României de partea Naţiunilor Unite după actul de la 23 August 1944,după înlăturarea unui regim considerat a fi dictatorial,al Mareşalului Ion Antonescu,şi înlocuirea acestuia cu altul mai dur, impus prin forţă,la 6 Martie 1945, în pofida voinţei poporului român.Multora dintre ei nu li s-au comunicat nici măcar motivele privării de libertate,care,în unele cazuri, nu erau cunoscute nici de către cei ce erau puși să-i judece.

A fost vorba de un adevărat calvar, atât pentru cei arestați, cât și pentru cei rămași în libertate, intimidați și culpabilizați, mai ales după publicarea Decretului nr.1850 din 10 Octombrie 1944, care împuternicea Consiliul de Miniștri să ia orice măsuri „privative de libertate în vederea stabilirii responsabilității politice și penale împotriva autorilor și complicilor morali și materiali ai dezastrului țării, în special în legătură cu războiul purtat alături de Germania hitleristă împotriva Națiunilor Unite”.După ce și-a asumat misiunea „stabilirii responsabilității politice și penale împotriva autorilor și complicilor morali și materiali ai dezastrului țării, în special în legătură cu războiul purtat alături de Germania hitleristă împotriva Națiunilor Unite” – preluând, astfel, atribuții ale puterii judecătorești – guvernul român a emis, la 20 Ianuarie 1945, Legea nr.50 (Decretul nr.148) pentru „urmărirea și pedepsirea criminalilor și profitorilor de război”, care preciza conținutul acestor termeni, pedepsele ce urmau să fie aplicate (inclusiv pedeapsa cu moartea și muncă silnică pe viață) și a înființat instituția acuzatorilor publici (desemnați de ministrul de Justiție dintre „magistrați, juriști, membri ai corpurilor constituite sau ai organizațiilor profesionale” – numiți prin decret regal -, ajutați de „magistrați, juriști și grefieri, precum și de specialiști în domeniul financiar, de experți și funcționari desemnați de Ministerul de Justiție”, care urma să cerceteze „toate cazurile deferite de Consiliul de Miniștri”. Art. 7 prevedea că mandatele de arestare emise de Consiliul de Miniștri „nu sunt supuse confirmării și nici vreunei căi de atac ordinară sau extraordinară”. Tot Consiliul de Miniștri urma să ordone eliberarea celor arestați, fapt ce avea să se întâmple însă extrem de rar. Conform art. 10 autoritățile militare erau obligate să pună la dispoziția acuzatorilor publici, inclusiv „militarii care fac parte din cadrele armatei”. Judecarea faptelor prevăzute în lege urma să fie făcută de Curtea specială pentru criminalii de război de pe lângă Ministerul de Justiție, care trebuia să constituie mai multe complete de judecată, compuse din câte șapte membri (judecători).

În aceeași zi (20 Ianuarie 1945), a fost emisă Legea nr. 51 (Decretul-lege nr. 149) pentru „urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării”, judecarea celor implicați urmând a fi făcută de un Tribunal special.

În baza legilor menționate, la 29 Ianuarie 1945, Consiliul de Miniștri a emis două jurnale prin care a ordonat arestarea și deferirea acuzatorilor publici spre cercetare și instrucție a 89 de persoane ,,bănuite a fi comis crime de război” (Jurnalul nr. 188) și a 65 de persoane ,,bănuite a fi fost responsabile de dezastrul țării” (Jurnalul 189). În afara mareșalului Ion Antonescu, a colaboratorilor săi apropiați și a altor demnitari civili, în aceste jurnale figurau numeroși generali și ofițeri români, care îndepliniseră funcții de conducere în perioada de guvernare a lui Ion Antonescu și nu numai.

Foto - Lucrețiu Pătrăşcanu


Câteva luni mai târziu, la 11 Aprilie 1945, Lucrețiu Pătrășcanu, ministru de Justiție, considera, într-un raport către rege, că legile nr. 50 și 51 ,,s-au dovedit improprii pentru atingerea scopului urmărit” și propunea o nouă lege, apreciind că ,,atât criminalii de război, cât și cei vinovați de dezastrul țării constituie o singură categorie care urmează să răspundă în fața poporului român”. ,,Simplificând procedura și ușurând judecarea lor cu un ceas mai devreme - preciza ministrul de Justiție – avem convingerea că facem un serviciu real țării noastre”.Astfel legile nr. 50 și nr.51 din ianuarie 1945 au fost înlocuite cu Legea nr 312 din 21 Aprilie 1945 (Decretul-lege nr. 1 318 pentru ,,urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau crime de război”), care a stat la baza celebrelor procese care aveau să urmeze în anii următori. În lucrarea – Procesul mareșalului Ion Antonescu – juristul Ioan Dan consideră această lege ,,de origine sovietică” și afirmă că, prin elaborarea ei, ,,s-a încălcat în mod flagrant principiul separației puterilor în stat consacrat în mod expres prin art. 33 și 34 ale Constituției României din 1923, repusă în vigoare după 23 August 1944”. Autorul mai aprecia că ,,A fost încălcat și principiul constituțional al neretroactivității legilor penale consacrat în art. 14 și concretizat în art. 2 din Codul Penal în vigoare la acea dată”, deoarece ,,o lege penală nu poate fi aplicată decât faptelor săvârșite după data intrării în vigoare a legii respective”.

Legea nr. 312/21 Aprilie 1945 consideră că prin :

Articolu 1, ca fiind vinovați de dezastrul țării pe cei care:

„a) Militând pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării.

b) După 6 septembrie 1940 au militat pentru pregătirea sau desăvârșirea faptelor de mai sus prin viu grai, prin scris sau prin orice alte mijloace”.

Articolul 2 preciza că sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care:

a) Au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și Națiunilor Unite.

b) N-au respectat regulele internaționale cu privire la conducerea războiului.

c) Au supus la un tratament inuman pe prizonierii sau ostaticii de război.

d) Au ordonat sau desăvârșit acte de teroare, cruzime sau suprimare asupra populațiunei din teritoriile în care s-a purtat războiul.

e) Au ordonat sau săvârșit represiuni colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile.

f) Au ordonat sau organizat munci excesive sau deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării acestora.

g) Comandanții, directorii, supraveghetorii și paznicii de închisori, de lagăre de prizonieri sau de internați politici, de deportați sau de deținuți politici, de lagăre sau detașamente de muncă obligatorie, care au supus la tratamente neomenoase pe cei aflați sub puterea lor.

h) Ofițerii de poliție judiciară sau anchetatorii cu orice titlu în chestiuni cu caracter politic sau rasial care au comis acte de violență, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere.

i) Procurorii sau judecătorii civili ori militari care au ajutat sau săvârșit – cu intenție – acte de teroare sau violență.

j) Au părăsit teritoriul național pentru a se pune în slujba hitlerismului sau fascismului și au atacat țara prin scris, prin grai sau prin alt mod.

k) Și-au însușit ilicit sau abuziv bunuri private sau politice din teritoriile ;n care s-a purtat războiul.

l) Au realizat averi în mod ilicit cu ocazia participării la conducerea războiului, în orice calitate, ori profitând de legătura lor cu asemenea persoane sau de legiuirile și măsurile de fapt cu caracter hitlerist, legionar sau rasial.

m) Au ordonat sau inițiat înființări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuție politică sau rasială.

n) Au ordonat edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte de concepție hitleristă sau rasială, ori au practicat – cu intenție – o execuție excesivă a legilor derivate din starea de război sau a dispozițiunilor cu caracter politic sau rasial.

o) S-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român”.

Cei considerați vinovați de faptele prevăzute la articolu 2, alineatele a - j, urmau să fie pedepsiți cu moartea sau cu muncă silnică pe viață, restul cu diferite alte pedepse – muncă silnică între 5 și 25 ani, detenție grea pe viață, detenție grea de la 5 la 20 ani, temniță grea de la 3 la 20 ani, degradare civică, confiscarea averii etc. Tot ministrul de Justiție urma să propună un număr de acuzatori publici însărcinați, prin articolul 4, cu „cercetarea și instruirea celor învinuiți de săvârșirea faptelor prevăzute de prezenta lege, precum și instigatorilor, coautorilor, complicilor, favorizatorilor și tăinuitorilor lor”, care aveau să fie numiți prin decret-regal. Mandatele de arestare trebuiau să fie emise de Consiliul de Miniștri sau de acuzatorii publici cu încuviințarea acuzatorului-șef, arestările ordonate nefiind supuse confirmării.

Conform articolului 10, judecarea faptelor prevăzute în Legea nr. 312 urma să fie făcută de Tribunalul Poporului, instanță extraordinară nou înființată, compusă din:

a) Judecători numiți de ministrul Justiției dintre magistrați.

b) Judecători ai poporului, cetățeni români, majori, bărbați sau femei, aleși dintre membrii celor șapte grupări politice care intră în compunerea guvernului de concentrare democratică.

Articolul 14 limita dreptul de recurs către Înalta Curte de Casație și Justiție Militară. Ultimul articol,18,stabilea că urmărirea și judecarea celor considerați vinovați de dezastrul țării sau crime de război urma să se facă până la 1 septembrie 1945. Ulterior, prin Legea nr 61 din 1946 (Decretul-lege nr. 386 din 7 februarie), acest termen s-a prelungit până la 1 iunie 1946.

După publicarea Legii nr. 312 a urmat, la 25 Aprilie 1945, constituirea corpului acuzatorilor publici și a completului de judecată al Tribunalului Poporului, care, până în aprilie 1946, au judecat 15 loturi de inculpați, majoritatea militari și funcționari de stat, care participaseră la acțiunile militare de pe teritoriul Uniunii Sovietice și la administrarea Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei.

După aducerea în țară, din Uniunea Sovietică, în Aprilie 1946, a mareșalului Ion Antonescu și a principalilor săi colaboratori, care fuseseră cercetați între timp de către sovietici, Consiliul de Miniștri a decis, la 2 mai 1946, judecarea acestora. În ședință de guvern, Lucrețiu Pătrășcanu a precizat că „există o responsabilitate a tuturor miniștrilor”, dar pentru operativitate aceștia au fost împărțiți în mai multe loturi, care urmau să fie judecate ,,succesiv”. Pe aceeași linie de apreciere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a atras atenția că „Nu judecăm niște criminali de drept comun, ci avem în fața noastră un proces care are un pronunțat caracter politic”. Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, Petru Groza a precizat: „Noi suntem judecători sub raport politic. Tribunalul Poporului este numai un organ de executare. Și atunci eu nu mă pot constitui în simplu oficiu de înregistrare pentru acest tribunal. În atribuțiile noastre de guvernare intră și aceea de a trimite în judecată pe acești criminali de război, de a-i face responsabili. Noi suntem în drept de a examina caz cu caz și lot cu lot, să vedem dacă îi punem pe banca de acuzare sau nu. Acesta este punctul meu de vedere. Așa este politic și clar și fără echivoc. Avem de a face cu un proces politic… Eu nu vreau să ajung la un proces de felul celui de la Nürenberg, interminabil… procesul își va urma cursul său repede. Vom merge la pedepse așa cum va hotărî Tribunalul Poporului și imediat vom păși la judecarea celui de-al doilea lot. cel de-al doilea lot va trebui să cuprindă pe toți foștii miniștri pentru că toți foștii miniștri din guvernul Antonescu sunt responsabili. Nu facem o discriminare… Noi suntem organ politic”.

În baza acestei orientări și a acestor ordine, procesul mareșalului Ion Antonescu și al principalilor săi colaboratori a început la 6 Mai 1946 și s-a desfășurat rapid, în șase zile fiind interogați 16 acuzați și 57 de martori. La 17 mai, completul de judecată a pronunțat Hotărârea nr. 17 prin care mareșalul și alți colaboratori apropiați au fost condamnați la pedeapsa cu moartea, iar restul la ani grei de închisoare. La scurt timp după execuția mareșalului (la 1 Iunie 1946), Tribunalul Poporului a fost desființat, la 28 Iunie 1946, prin Decretul-lege nr. 455 din 22 Iunie același an, prevederile Legii nr. 312 fiind aplicate în continuare de către Tribunalul Capitalei, Secția I Penală.Un an mai târziu, în ședința din 7 august 1947, Adunarea Deputaților a votat „Legea nr. 291 de urmărire și sancționare ,,a celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității”, care prevedea ca judecarea faptelor asemănătoare celor din Legea nr. 312 să se facă de către „secțiunile cu competență criminală ale Curții de Apel București sau ale Curții de Apel Cluj”, mandatele de arestare urmând a fi emise de procurorul general al Curții de Apel.

În acest context, numeroși generalilor români au fost arestați, cercetați, judecați și condamnați la ani grei de închisoare. Începutul fusese făcut la 11 Octombrie 1944 când a fost arestat generalul Ilie Șteflea, fost șef al Marelui Stat Major. Până la sfârșitul lunii Octombrie 1944, au mai fost arestați generalii Gheorghe Potopeanu (15 Octombrie 1944), Atanase Trincu (17 Octombrie), Alexandru Nasta (17 Octombrie), Constantin Trestioreanu (21 Octombrie), Radu Korne (21 Octombrie) și Gheorghe Cialâc (31 Octombrie), care nu figurau pe listele cu criminali de război sau vinovați de dezastrul țării, care începuseră să fie întocmite. La 27 februarie 1945, generalul magistrat Constantin Păiș raporta Ministerului de Război că, în cazul celor amintiți, „nu se cunosc motivele care au necesitat această măsură”. Cei menționați mai sus, cărora li s-a adăugat, la 1 februarie 1945, generalul Gheorghe Teodorescu, fostul șef al Direcției P.T.T., au rămas arestați până la 7 Februarie 1945, când, în conformitate cu Ordinul nr. 4, confidențial și personal, al ministrului de Război, s-a comunicat aprobarea dată de primul-ministru al guvernului, generalul Nicolae Rădescu, ca aceștia „să fie menținuți sub pază la domiciliu”.

Valul de arestări declanșat în octombrie 1944 dovedește faptul că armata a reprezentat una dintre primele instituții fundamentale ale statului care a fost supusă imixtiunilor și abuzurilor sovietice, atât la nivelul organizatoric, al structurilor de comandament, în special al celor rămase în țară, care, în concepția Marelui Stat Major, trebuiau să constituie rezerva strategică a susținerii frontului și forța principală a asigurării apărării tării, cât și nivelul încadrării sale, cu precădere al corpului de comandă, în special la nivelul generalilor și ofițerilor superiori.Mobilurile acestei politici nu au fost întâmplătoare. Ele au vizat lipsirea guvernului român de forța armată pe care ar fi putut-o folosi pentru stăvilirea imixtiunilor în politica internă a țării și impunerea regimului politic dorit de Moscova. Rezultatele au fost rapide, dar din păcate catastrofale pentru armată și demolatoare pentru corpul de comandă al acesteia.

Într-o perioadă extrem de scurtă, de la trecerea României de partea Națiunilor Unite până la încheierea și ratificarea Tratatului de Pace, numărul diviziilor române a fost redus de la 50 (operative și de instrucție) – câte erau la 23 August 1944, la 17 – în Mai 1945, și la doar șapte - în 1947, iar cuantumul efectivelor de la 1 100 000 de militari, la 23 August 1944, la 138 000 stabiliți prin Tratatul de Pace. Indiscutabil este faptul că reducerea cadrului organizatoric și a efectivelor armatei se impuneau ca o necesitate pentru însuși poporul român o dată cu sfârșitul războiului, dar acest proces trebuia condus, așa cum releva generalul Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, în primăvara anului 1945, de ,,cei ce sunt exponenții țării și poporului”, ținând cont de specificul și realitățile românești, de imperativele păstrării capacității de luptă a armatei și ale asigurării suveranității și independenței naționale.

Reducerea rapidă a cadrului organizatoric și a efectivelor armatei s-a făcut paralel cu procesul de decapitare a oștirii de cadrele de conducere superioară. Aceasta s-a obținut atât prin măsuri aparent legale – reduceri de efective impuse de desființările de unități și mari unități, prin crearea ,,cadrului disponibil” și trecerea, ulterioară, în rezervă și în retragere, cu precădere, a ofițerilor care nu agreau regimul impus de sovietici la 6 Martie 1945, cât și prin măsuri categoric ilegale – arestări și întemnițări, foarte multe fără judecată, inclusiv în rândurile celor care se aflau pe front, exercitându-și actul de comandă.Din acest punct de vedere, corpul de comandă al armatei române a suferit o adevărată dramă, cu atât mai mult cu cât multora dintre generali nu li s-au comunicat motivele privării de libertate, care, în unele cazuri, nu erau cunoscute nici de către cei ce erau puși să-i judece. O adevărată dramă, atât pentru cei arestați, cât și pentru cei rămași în libertate.

Atunci când Tribunalul Poporului a început să judece şi să condamne pe bandă s-a invocat, de regulă, participarea la războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (ignorându-se complet rapturile acesteia din 1940), comportarea faţă de populaţia civilă şi partizanii din zonele de operaţii (fără a se lua în calcul starea de război şi acţiunile agresive ale acestora), colaborarea cu Germania până la 23 August 1944 (ca şi când eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei în 1941 s-ar fi putut realiza în afara războiului de coaliţie alături de Reich), participarea unor generali la activitatea de guvernare a regimului Antonescu.

Tragedia corpului de comandă al armatei române, care contribuise, în final, la 9 Mai 1945, la situarea României alăuri de Naţiunile Unie, a fost amplificată atât de chinurile fizice şi morale la care au fost supuşi cei care îşi îndepliniseră jurământul şi datoria faţă de ţară în cei 4 ani de război, executând ordinele primite, cât şi de faptul că foarte mulţi dintre ei au fost privaţi de libertate şi închişi ,,alături de criminali şi borfaşi de rând”, fără să cunoască cel puţin acuzaţiile concrete care li se aduceau (în afara lozincii generale de criminal de război sau vinovat de dezastrul ţării şi al armatei, neprobată cu dovezi concrete)

Abuzurile au continuat şi după încheierea Tratatului de pace (care a anulat regimul de armistiţiu) la 10 Februarie 1947, Adunarea Deputaţilor votând (7 August 1947) ,Legea nr. 291 de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii”, care prevedea că judecarea faptelor asemănătoare celor din vechea Lege nr. 312/1945 urma să se facă de către ,,secţiunile cu competenţă criminală ale Curţii de Apel Bucureşti sau ale Curţii de Apel Cluj” (mandatele de arestare trebuiau să fie emise de procurorul general al Curţii de Apel). În 1948, această lege a fost modificată prin Decretul nr. 207/1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.Anii care au urmat au adus noi reglementări în ceea ce priveşte judecarea şi condamnarea celor care se opuneau ,,clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare” (art. 193/1 din Codul Penal – nou introdus), care primejduiau sau îngreunau ,,construirea socialismului” ori defăimau ,,puterea de stat sau organele sale” (Decretul nr. 6 din 14 Ianuarie 1950) sau care puteau deveni eventuali duşmani ai noii orânduiri (Decretul nr. 257/1952).

Alţi generali şi ofiţeri au fost eliminaţi învocându-se prevederile ,,Statutului Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”, care la Capitolul VII, art. 40, al. f) se referea la scoaterea din cadrele active pe ,,motive politico-morale”. Articolul 42 stipula că ofiţerii îndepărtaţi ,,pentru motive politice şi care fac imposibilă folosirea lor ca ofiţeri pe timp de război se scot din evidenţa ofiţerilor şi se trec la trupă”.În baza acestor legi şi decrete, mulţi generali şi ofiţeri români au fost judecaţi sau rejudecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, mai ales cei care nu agreau noua orientare politică impusă.

Între motivele extra-profesionale, care au fost invocate, relevate în multe documente din epocă, s-au numărat: participarea la operaţiile militare desfăşurate în perioada 1941-1944 pe teritoriul Uniunii Sovietice şi comportarea necorespunzătoare faţă de prizonieri, partizani şi populaţia civilă; efectuarea de studii şi misiuni în Germania şi în alte ţări ale Axei în timpul războiului; simpatii faţă de mişcarea legionară şi ,,regimul antonescian”; manifestările ,,ostile” sau ,,duşmănoase” faţă de ,,regimul de democraţie populară”, faţă de partidul comunist şi de procesul de ,,democratizare” a armatei; legăturile cu ,,elementele reacţionare”, în special cu Partidul Naţional-Ţărănesc şi cu Partidul Naţional Liberal; simpatiile sau activitate monarhistă şi în sprijinul ,,reacţiunii”; participarea la activitatea ,,organizaţiilor subversive”, care se opuneau ,,regimului democratic”, şi defăimarea activităţii acestuia şi a partidului comunist, în special; atitudinea antisovietică şi simpatiile faţă de ţările democratice occidentale; originea socială burgheză, chiar şi a rudelor; convingerile sau manifestările religioase; cunoştinţele sau rudele aflate în străinătate; lecturile din literatura americană şi engleză; refuzul de colaborare cu organele politice şi de securitate.

Acţiunea de epurare pe criterii neprofesionale a continuat cu prilejul reducerilor de efective din anii 1955, 1958 şi 1961. Între motovele invocate pentru trecerea în rezervă (în ordinul ministrului Forţelor Armate nr. M.C. 02600 din 22 Noiembrie 1955, emis în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2 524 din 19 Noiembrie acelaşi an) s-au numărat: studiile militare în şcoli din Germania, prizonieratul în ţările capitaliste, efectuarea de studii şi participarea la misiuni în ţările din vestul Europei, rude avute în statele occidentale, originea socială ,burgheză şi chiabură, activitatea în organizaţii fasciste, manifestări anticomuniste .

Din 1957, trecerea în rezervă a cadrelor militare s-a făcut în baza art. 52 al noului Statut al corpului ofiţerilor şi generalilor, care, ca şi cele următoare, nu mai făcea referiri la criteriile politice sau morale, invocate anterior. în realitate succesivele treceri în rezervă au avut la bază şi numeroase ,,date social-politice negative sau dosare aflate la ,serviciul de contrainformaţii. Numeroase au fost cazurile şi situaţiile în care s-a ordonat Direcţiei cadre ,să semnaleze comisiilor de plasare în câmpul muncii ofiţerii trecuţi în rezervă, care au avut manifestări duşmănoase, pentru a se ţine seama la stabilirea funcţiilor în care vor fi repartizaţi. În unele situaţii s-a recomandat ca anumiţi ofiţeri să nu fie încadraţi în alte locuri de muncă. Oficial, legislaţia care a stat la baza acţiunii de epurare a prevăzut şi unele compensaţii materiale, care au fost acordate celor eliminaţi din cadrele armatei. Atunci când s-au acordat, acestea au fost însă infime şi nu au compensat în nici un caz nedreptatea şi abuzurile făcute.

În septembrie 1955, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 421 prin care au fost graţiaţi cei care care fuseseră condamnaţi la pedepse privative de libertate până la 10 ani în baza legilor nr 312/1945 şi nr. 291/1947, precum şi a Decretului nr. 207/1948. Au mai fost graţiaţi cei condamnaţi la pedepse mai mari de 10 ani dacă după 23 August 1944 ,au participat la războiul antihitlerist în zona de operaţie, precum şi cei care ,,nu au săvârşit din proprie iniţiativă omoruri”. Nu au beneficiat de graţiere sau de reduceri de pedepse ,cei care au fost membri ai guvernelor fasciste în perioada 6 septembrie - 23 August 1944. Art. 8 al decretului prevedea că pedeapsa cu muncă silnică pe viaţă ,va fi socotită douăzeci şi cinci de ani.

Decretele de amnistie din 1955 şi din 1964 au făcut ca o parte a elitei armatei să supravieţuiască şi să se mai bucure câţiva ani de viaţă după chinurile îndurate la Jilava, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat şi în alte locuri de tristă amintire. Între aceştia s-au situat alte figuri de legendă ale armatei române, precum Generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Dumitrache, Petre Dumitrescu, Gheorghe Jienescu, Horia Măcelariu, Nicolae Şova, Ilie Şteflea şi mulţi alţii, care probaseră pe front competenţă, demnitate şi rezistenţă faţă de comandamentele aliate germane şi sovietice atunci când acestea încercau să-şi împună punctele de vedere în defafoarea armatei române, la Stalingrad, în Caucaz, Kuban, Crimeea, Moldova, pe Dealul Sângeorgiu, la Szolnok şi la Budapesta, în munţii Javorina sau Tatra. Statutul politico-juridic impus ţării la sfârşitul războiului, oportunismele tradiţionale româneşti şi alţi factori au făcut ca toţi aceştia să-şi ducă cu greu crucea în primele decenii postbelice.

Făcând cunoscut că nu mai suportă ,,umilinţa detenţiei”, Generalul Gheorghe Stavrescu, solicita ministrului Apărării Naţionale, la 22 Martie 1948, să fie pus în libertate până la judecare, precizând : ,,Gradul, faptele de arme şi înaltele distincţiuni căpătate în lupta contra hitlerismului cred că ar fi o suficientă dovadă asupra dreptului pe care-l am, dacă nu de a fi imediat absolvit, cel puţin a nu mi se prelungi umilinţa”. Angajându-se să stea la dispoziţia justiţiei, el încheia cu demnitate Memoriul său ,,Sunt prea legat de familie şi pământul pentru care am luptat pentru a dispare în ţară sau în afară”. Interesant în ceea ce-l privea pe generalul Gheorghe Stavrescu, şi nu numai pe el, este faptul că în şedinţa Consiliului de Miniştri din 10 Septembrie 1947, aflând că ,,vina” sa nu era dovedită, Petru Groza, cel care semnase multe Jurnale ale Consiliului de Miniştri privind condamnările, s-a opus ,,în mod categoric” ca acesta să mai fie ţinut sub stare de arest. ,,Acum, după trei ani, atrăgea el atenţia, noi nu mai putem continua cu psihoza aceasta de a ne juca cu răzbunările. Dacă nu se constată precis vinovăţia să fie pus în libertate. Fără semnătura noastră a celor de aici nu va dat nimeni în judecată. Deci noi hotărâm acum ca de urgenţă să se constate dacă Stavrescu a dat ordin sau nu să fie ucişi evrei. Dacă n-a dat ordin noi nu semnăm jurnalul. De altfel nimeni n-a avut autorizaţia să facă această arestare şi eu te rog domnule ministru să iei imediat măsuri. Dacă nu mă înşel acesta este un general care a colaborat cu noi pe front imediat după 23 August 1944?”. După care a decis: ,,Să fie pus imediat în libertate, iar dacă se va dovedi că a dat ordin să nu creadă nimeni că nu va fi băgat de îndată la puşcărie. Altfel nu semnez”. Şi apoi a adăugat: ,,Desigur trebuie să combatem mai departe cu toată hotărârea fascismul şi hitlerismul şi să aplicăm măsuri cât mai aspre ca să se ştie odată pentru totdeauna că astfel de crime nu se mai pot repeta. Dar ca să întindem la infinit această chestiune, acum când s-a creat o psihoză în ţară de dragul unora sau altora de a ne răzbuna, aceasta n-o mai putem admite”.

În mod surprinzător, Generalul Mihail Lascăr, cel decorat de Hitler, la Stalingrad cu cea mai importantă distinţie de război germană, a încercat să-l inculpe pe Stavrescu pentru că ,,a tolerat” uciderea evreilor. Şi de acestă dată replica lui Petru Groza a fost dură: ,,Mai toţi am tolerat. Să fim obiectivi. Există o tendinţă de răzbunare. Sunt unii oameni setoşi de răzbunare şi scormonesc lucruri fără nici un rost. Să ne învăţăm deci că trebuie schimbată această mentalitate. Au trecut trei ani. S-a încheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai şi uită. Desigur sunt crime concrete care nu se pot uita. Dar şi acelea se pot prescrie. Toate codurile din lume prevăd această prescriere. Deci, încă odată, repet se exagerează” . Primul-ministru român ştia foarte bine ce spune. De altfel, el avea să revină la 26 Septembrie 1947, tot în şedinţa Consiliului de Miniştri, şi să declare că va interveni în aşa fel ca ,,judecarea acestor criminali de război să nu se facă fără discernământ… Pentru rele tratamente nu poate fi considerat cineva criminal de război”. O poziţie nuanţată a avut şi în ceea ce priveşte împuşcarea partizanilor, în legătură cu care a declarat: “Dacă cineva este în război şi asupra lui trage cineva din tufiş, acela, odată prins, este executat. Bineînţeles că aceasta nu justifică cu nimic crimele neîngăduite. Împuşcarea unui partizan ca atare nu constituie însă totdeauna o crimă de război. Bestialităţile însă fără îndoială trebuiesc pedepsite”. În final, cu toată intervenţia lui Petru Groza, Generalul Gheorghe Stavrescu a rămas în închisoare, fiind condamnat, în final la muncă silnică pe viaţă. A decedat la 10 Ianuarie 1951, în închisoarea Aiud, de TBC pulmonar şi miocardită.

Arestat la 19 Aprilie 1948, Amiralul Horia Măcellariu a fost încarcerat, la 4 Noiembrie 1948, în închisoarea Aiud, unde a stat până la 2 Aprilie 1958, în condiţii foarte grele ,,regim celular, la secret, fără contact cu familia,oral, scris sau de ajutor, fără muncă, carte sau scris, fără aer, lumină, soare, fără a şti ce se petrece în lume sau a putea să mă manifest”. După 10 ani de închisoare, la 4 Aprilie 1958, a fost transferat la Penitenciarul Râmnicul-Sărat, ,,într-un regim şi mai sever de condiţiuni speciale, fără ca să-mi recunosc vreo greşală care să justifice pedepsirea mea şi mai rău”. Aflat într-o situaţie de sănătate precară, la 23 Aprilie 1958, el se adresa astfel directorului general al penitenciarelor: ,,Sunt bătrân am 64 de ani şi bolnav ,distrofic cu o debilitate generală, astenie şi frecvente lipotimii, cardio-miocardită, afecţiuni pulmonare, afecţiuni digestive - gastrită şi enterocolită, tulburări de vedere - imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile lerniale slăbite, picioarele se umflă din cauza ţesuturilor slăbite . În această stare a sănătăţii şi a vârstei sunt pus într-un regim de execuţie înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore şi cu regimul alimentar - pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalii - suprimat. În continuarea acestei situaţii, căreia nu-i pot face faţă, cu slabele mele puteri rămase, îmi văd sfârşitul vieţii grăbit, fără ca să am vreo vină care să justifice înăsprirea tratamentului impus”. În acestă stare, cerea să se dispună transferarea sa la un penitenciar ,,atribuit inculpărilor asemănătoare cu a mea şi într-un regim potrivit stării sănătăţii mele”, să i se trimită sentinţele de condamnare pentru ca ,,în deplină cunoştinţă de cauză să pot cere revizuirea proceselor mele”. Făcea acest apel ,,în baza dreptului unan de apărare”. În finalul cererii sale, care se poate constitui şi într-un veritabil testament moral, contraamiralul Horia Măcellariu făcea încă o dată dovada demnităţii sale: ,,Ar părea paradoxal acest apel la viaţă omenească din partea unui condamnat politic să moară în temniţă, când normal ar fi să dorească cu un minut mai devreme să se curme această agonie. Sunt însă comandamente care îmi ordonă să fac acest apel religia mea îmi interzice sinuciderea şi dimpotrivă îmi impune nu numai să-mi păstrez corpul, dar şi să mi-l apăr, meseria mea de marinar şi militar m-a învăţat să nu abandonez în furtună nava şi mai presus de orice este credinţa mea, intimă şi nezdruncinată a nevinovăţiei mele şi nedreptăţii ce mi s-a făcut. Nicicând n-am fost un trădător, un necredincios, un tulburător al ţării şi neamului meu. Tot trecutul meu este martor că viaţa şi activitatea mea am pus-o în serviciul şi pentru binele poporului român”.În încheiere, anticipând, revenirea la o situaţie normală pentru care luptase şi suferise, bătrânul ,,lup de mare” prognoza: ,,Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevărul ei”. Până atunci însă mai aveau să treacă peste 30 de ani, perioadă în care Horia Măcellariu a fost transferat în închisoarea Jilava la 13 Aprilie l963, Gherla 13 Iunie l963, Dej 3 Decembrie l963 şi din nou la Gherla de unde avea să fie eliberat la la 29 iulie 1964, în urma decretului de amnistiere nr. 411/l964, după ce, la 3 ianuarie 1963, pedeapsa de muncă silnică pe viaţă îi fusese modificată în muncă silnică pe 25 de ani. Avea 70 de ani cand s-a intors acasa, in vara anului 1964.La 11 iulie 1989, amiralul Horia Macellariu a trecut in nefiinta, fiind inmormantat in cimitirul manastirii Cozia, alaturi de parinti si de sotia sa.

Relevant pentru modul de gândire al generalilor români arestaţi este şi memoriul trimis din închisoare ministrului de Război de către generalul Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei, prin care informa că în dimineaţa zilei de 12 Octombrie 1944 fusese arestat din ordinul Consiliului de Miniştri şi depus la închisoarea militară a Comandamentului Militar al Capitalei fără ca cineva să-i comunice ,,motivele detenţiunei”. Considerându-se nevinovat, el încheia astfel pledoaria sa: ,,Prin arestarea mea mi s-au adus prejudicii fizice şi morale extraordinare. Arestat şi deţinut alături de militari, borfaşi şi certaţi cu justiţia, astăzi sunt considerat ca reprezentant al fostului regim de dictatură şi tras la răspundere alături de poate de cei ce cu adevărat sunt marii vinovaţi. Aceasta poate constitui o mândrie pentru cineva, dar când ai la spate 34 de ani de activitate, când în carieră ţi-ai servit cinstit instituţia căreia i-ai dedicat cei mai frumoşi ani ai vieţii, astăzi când ar fi trebuit să spun ca proorocul din Biblie şi acum eliberează Doamne pe robul tău, astăzi sunt ţinut sub stare de arest, iar numele meu este supus oprobiului public. Cer hotărât să se facă dreptate! Insist să se revină cât ami grabnic asupra detenţiunii mele! Sunt general de divizie, crescut în cultul Onoarei şi al Demnităţii şi afirm aci că voi sta la dispoziţia oricui şi oricât pentru cercetări, dar să mi se redea libertatea”.

Dramatică a fost şi soarta Generalului Nicolae Dragomir. Arestat de către sovietici la 2 Martie 1945, împreună cu generalul Gheorghe Avramescu, a scăpat cu viaţă din ,,bombardamentul aviaţiei germane” din 3 Martie 1945, fiind dus la Moscova, unde a fost condamnat la 10 ani închisoare. Repatriat în 1955 avea să fie arestat din nou, de această dată de către autorităţile române, în 1957, şi închis până în 1964.

În închisoare, mulţi generali şi ofiţeri s-au îmbolnăvit grav şi au decedat. Deşi dispunea de o constituţie fizică solidă, starea sănătăţii Generalului Aurel Aldea s-a înrăutăţit rapid, la 1 Aprilie 1947, directorul Spitalului Central numărul 1 Văcărăşti emiţând următorul certificat medical: ,,Deţinutul politic General Aurel Aldea suferă de următoarele afecţiuni diagnosticate prin examene clinice, radiologice şi de laborator scleroză cardio-renală, artrită cronică, hipertensiune arterială, diabet zaharat şi colicistită cronică. Mai prezintă în momentul examinării simptome de insuficienţă cardiacă incipientă”. Aprecia că deţinutul avea nevoie de ,,regim adecvat, tratament sub observaţie şi control medical, precum şi evitarea oricărui fel de efort”. În loc de tratament medical a fost mutat, în Aprilie 1947, la penitenciarul Aiud. În Memoriul din 29 Octombrie 1947, generalul Aurel Aldea aprecia regimul din închisoare ca fiind ,,sălbatic şi criminal, care timp de 5 luni mi-a stors toată vlaga şi mi-a agravat boala pentru a-mi grăbi sfârşitul. Numai în primele 4 luni am pierdut prin inaniţie şi suferinţă 30 kg din greutate”. Reamintind faptul că în august 1947, Serviciul sanitar al penitenciarului Aiud ceruse oficial internarea sa în Spitalul penitenciarului Văcăreşti, contrariat, generalul se întreba : ,,Nu înţeleg de ce atâta pornire şi prigoană împotriva mea. Celui mai mare duşman nu i se poate refuza asistenţa medicală. Este o obligaţie umană nu numai o datorie creştină. Se uită că am depăşit vârsta de 60 de ani. Cine are interes să fiu suprimat aşa de repede ? N-am făcut rău nici unei fiinţe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorât pe nimeni, sunt doar un cetăţean cinstit şi conştient, care, ca foarte puţini alţii, şi-a afirmat dragostea de Neam, Ţară şi Coroană cu credinţă şi spirit de sacrificiu. Am acumulat destule merite dar nu am primit nici o recompensă”. ,,Vina aceasta mare - se adresa el secretarului General Avram Bunaciu din Ministerul de Interne - poate fi pedepsită cu moartea prin foame şi mizerie şi refuz de asistenţă medicală ? De ce această pedeapsă ? N-a fost inclusă în sentinţă ? Procedeele acestea care se aplică şi criminalilor de război şi care au ajuns la cunoştinţa tuturora, nu ating cu nimica conştiinţa responsabilior din guvern ? Prin dumneavoastră fac un ultim apel, rugându-vă să faceţi să se termine cu procedeele criminale, să se permită medicilor din penitenciare de a-şi face datoria, iar decizile lor să fie luate în seamă. Mie personal, ca fost militar, rog să mi se dea posibilitatea de a-mi căuta sănătatea în Spitalul Militar ,,Regina Elisabeta” şi în cel mai rău caz, în Spitalul Văcăreşti, natural, după o nouă examinare medicală. Sunt în aşteptarea hotărârii dumneavoastră înainte de a părăsi celula Ministerului de Interne. O dată cu mulţumirile mele vă rog a primi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni”.Cererile formulate de Generalul Aldea şi de soţia sa, Alexandra, pentru îmbunătăţirea regimului de detenţie au rămas fără rezultat. Rigoarea acestuia a făcut ca generalul să înceteze din viaţă la 17 Octombrie 1949 în penitenciarul Aiud, medicii punând diagnosticul de miocardită cronică.

Condamnat, Generalul Nicolae Macici a fost închis la Jilava, până la 13 Iunie 1945, apoi la Dumbrăveni, până în martie 1946, şi la Aiud, unde i s-a impus regim celular de la 5 Mai 1946 la 5 Mai 1948. Înmatriculat şi închis la etajul 2, în celula 217, generalul se adresa astfel, la 15 Noiembrie 1948, directorului penitenciarului: ,,Vă rog să mă scuzaţi dacă sunt nevoit să vă adresez din nou cu această plângere, care este urmare la celelalte două rapoarte ce mi-am permis să vă adresez săptămâna aceasta. Am solicitat şi solicit din nou să fiu primit de dumneavoastră în audienţă. De 4 nopţi nu pot închide ochii căci nu pot dormi pe scânduri goale, cu mari intervale între ele, fără saltea, fără pernă. Îmi este frig, căci o singură pătură cu care mă acopăr nu-mi ţine de cald. Vă rog a dispune să mi se redea jumătatea de saltea, care nu-i umplută cu lână ci cu păr de cal. Rog să mi se dea pătura făcută din cojoc. Cu acestea voi putea face faţă nevoilor patului. La vârsta mea e imposibil să mai îndur situaţia aceasta. Vă rog, încă a dispune să mi se redea o haină de blană şi cojocul. Nu am decât o haină de pijama şi o bluză de pânză de vară. Nu am palton, nici pardesiu. Nu ştiu cum să-mi explic această vitregie ce mi-a aplicat cel care mi-a făcut percheziţia, căci văd la alţi deţinuţi că li s-au lăsat cojoacele, haine de iarnă şi necesarul de pat. Rog a se verifica spusele mele, convingându-vă personal, în chiar celula mea de realitatea celor afirmate. Dacă dumneavoastră, domnule director, aprobaţi, eu pot fi condus cu pază în magazia în care ni s-au depozitat bagajele noastre, unde uşor recunosc balotul meu, ca din el să mi se scoată lucrurile solicitate mai sus, odată cu medicamentele mele, inventarul lor vi l-am înaintat separat prin raport. Aici nu are cine-mi da un antinevralgic. Nu mai pot picura colir în ochii de care sufăr din primul război mondial, unt invalid la un ochi. Cred că nimeni nu are interes să mă pedepsească, căci nu-i nici un motiv. Aştept binevoitoarea dumneavoastră hotărâre, care, dacă nu vine, voi trece la autopedeapsă, declarând greva foamei”. În aceste condiţii, avea să moară peste doi ani, în aceeaşi închisoare, medicii punând diagnosticul de ,,paralizie cardiacă”.

La 30 Ianuarie 1955, la patru ani după ce fusese arestat, Generalul Emanoil Leoveanu se adresa astfel, din închisoare, procurorului general al României: ,,Prefer să fiu condamnat la moarte, să scap de chinurile acestea îngrozitoare, ce nu mai au sfârşit. Cu ce v-am greşit ? Ce fapte criminale am comis ? De ce mă ţineţi în această situaţie ce cred că depăşeşte orice pedeapsă ce se aplică unui puşcăriaş vinovat ? Interveniţi, domnule procuror general pentru sancţionarea mea cu pedeapsa capitală, socotind-o a fi o favoare pentru mine”. În continuare, el prezenta astfel regimul de închisoare: ,,Hrană insuficienă şi de slabă calitate din punctul de vedere al hrănirii corpului, lipsă de vitamine naturale, consumând, în general, varză, cartofi şi arpacaş. Cu o minusculă porţie de pâine. Apoi murături din belşug, mărind la exces hiperaciditatea de care sufăr şi micşorând cantitatea de calciu, din care motiv mi-au ieşit din rădăcini două măsele de pe maxilarul superior, iar restul danturii rămasă pe acel maxilar se mişcă şi ameninţă să iasă şi astfel să rămân fără dinţi şi măsele. Ţin să vă aduc la cunoştinţă că pe maxilarul inferior nu mai am nici o măsea şi nici un dinte. Am fost silit să port o proteză dentară pe care nu o pot folosi cum trebuie, neputând mesteca mâncarea, şi astfel trebuie să înghit alimentele nesfărâmate, plus că proteza zilnic îmi răneşte gingia şi îmi dă dureri pe care le suport greu. Stomacul meu este supus la eforturi mari, iar glandele secretoare ale sucului gastric mi-au produs un început de ulcer cu dureri şi deranjamente, secreţii de gaze abundente şi slăbire a colonului cu boală zisă colită. De altă parte, ficatul meu şi bila, îndeosebi, îmi dau criza accentuate pe care nu am cu ce să le atenuez ca să pot duce o viaţă suportabilă. Din cauză că în arestul din Bucureşti, strada Uranus, am fost ţinut două luni fără pat, mi s-au umplut ambele picioare atât de mult că m-am transformat într-un invalid. Medicaţie nu am primit şi nici un consult serios, ca să stăvilesc boala şi s-o atenuaz. La 15 Martie 1952 mi s-a lăsat sângele la glezna dreaptă, ieşind la suprafaţa epidermei. Ca tratment am folosit compresă cu apă rece, ceea ce , mai târziu, a dat naştere la iritaţia pielei şi o rană generală produsă de o ciupercă. Astăzi, glezna piciorului drept are o o uşoară umflătură, care mă chinuieşte cu junghiuri, zi şi noapte. Repausul piciorului, recomandat de medicul Securităţii, mi-a cauzat o slăbire a muşchilor picioarelor, din care motiv, nu am siguranţă în ele când merg. Ar trebui să scriu un volum serios, dacă aş lua fiecare părticică din corpul meu”. Menţionând că a fost condamnat ,,înainte de a fi judecat”, generalul se întreba de ce în patru ani ,,nu s-a putut stabili vina ce mi se impută, să fiu judecat şi condamnat, sau eliberat din puşcărie, să trăiesc o viaţă de om, nu de animal condamnat să fiu dus la abator pentru consumul animalelor feroce încă înainte de judecată”. Precizând că nu era ,,o fiară sălbatică, abuzivă rea şi feroce”, Emanoil Leoveanu implora pe procurorul general să stea de vorbă cu el ,,cel mult un sfert de oră pentru a vă convinge că am faţa şi sufletul de om bun, cinstit, leal şi cu spiritul de a fi folositor semenilor noştri”. În final, el conchidea: ,,Nu cred să se fi întors omenirea pe dos, şi anume ca oamenii răi, hoţi, trădători de ţară şi partid şi criminali să fie apreciaţi ca utili şi astfel comunitatea omenească să fie condusă de bestii şi alte arătări ale vicleniei şi minciuni, care, să se acopere, aruncă fapte inventate, de circumstanţă, asupra mea pentru a vă face să greşiţi în luarea deciziei”. Cei 15 ani detenţie riguroasă s-au dovedit a fi însă prea mulţi pentru un om de peste 70 de ani, cu sănătatea puternic zdruncinată. Grav bolnav, încă din anii precedenţi, Emanoil Leoveanu avea să moară la 26 Mai 1959, la orele 23:20, în penitenciarul Făgăraş, decesul fiind cauzat de miocardo-scleroză.

Generalul Leonard Mociulschi a fost arestat pe baza unor acuzatii care s-au dovedit nefondate, invinuit ca ar fi "criminal" si "dusman al poporului". In urma procesului care a urmat, Tribunalul Poporului nu l-a putut găsi vinovat şi astfel generalul a fost achitat de orice penalitate pentru faptele prevazute de articolul 2 litera d din Legea Nr.312/1945, pentru care fusese învinuit. Dar prigoana generalului nu s-a oprit aici, acesta fiind acuzat din nou, ca "element reacţionar si ostil Partidului Comunist", "pentru conduita contrara regimului democrat". Dupa 40 de ani in serviciul naţiunii române, Generalul Mociulschi a dezbracat mantaua terfelită în tranşeele celor doua războaie mondiale la care a luat parte, pentru a îmbraca zeghea de detinut. A fost detinut, anchetat si supus unui regim de exterminare fizică si morală ,inclusiv prin muncă silnică la Canalul Dunare-Marea Neagra, pană în toamna anului 1955, cand, in urma Deciziei nr. 2496/1955 a Tribunalului Capitalei, a fost eliberat. Nu s-a bucurat insă de prea multă libertate nici in perioada imediat următoare, avand domiciliul fortat la Blaj. Doar schimbarea contextului politic international, din anii '60, va determina o turnură neasteptată in favoarea sa. In primavara anului 1966 a avut loc vizita oficială in Romania a Generalului Charles de Gaulle, Presedintele Frantei, despre care se spune ca il aprecia pe bravul general roman decorat cu "Croix de Guerre", precum si ca s-ar fi interesat de soarta acestuia. Cert este ca Mociulschi a fost reabilitat in aceasta perioada, primind inapoi uniforma militara, i s-au acordat unele medalii "A 25-a Aniversare a Eliberarii Patriei", "Virtutea Militara" clasa I , memorile sale de razboi au cunoscut lumina tiparului,cu cenzura de rigoare, dar i s-a refuzat acordarea unei pensii pentru merite deosebite si nu i s-a rambursat nici pensia cuvenita pentru perioada in care a fost tinut abuziv in detentie 1948-1955. Generalul Mociulschi a incetat din viata la data de 15 aprilie 1979, avand 90 de ani impliniti, si a fost incinerat conform ultimei sale dorinte. Cenusa sa a fost imprastiata de cercetasii Batalionului 21 Vanatori de Munte peste crestele Carpatilor.

În pofida situaţiei fără ieşire în care se aflau, generalii români şi-au păstrat speranţa în viitorul poporului român, în dreptatea istoriei. Bolnav, la limita supravieţiurii, Amiralul Horia Măcellariu, preciza încă odată temnicerilor săi de la închisoarea din Râmnicul Sărat : ,,Nicicând n-am fost un trădător, un necredincios, un tulburător al ţării şi neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru graniţele lui sfărâmate”. Cu ultimele puteri, anticipând revenirea la o situaţie normală a ţării, pentru care luptase şi suferise, bătrânul lup de mare, fala marinei române, afirma ,,Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevărul ei”.

Generalii români decedați în închisoriile comuniste :

La Penitenciarul Jilava au decedat un Mareşal şi 11 Generali :

Ion Antonescu - 1946
Radu Băldescu - 1953
Sergiu Enulescu - 1949
Constantin Iordăchescu - 1950
Gheorghe Iliescu - 1957
Ion Mihăilescu - 1949
Ion Negulescu - 1949
Radu Rosetti - 1949
Constantin Teodorescu - 1950
Dumitru Teodorescu - 1957
Constantin Piky Vasiliu - 1946
Mihail Voicu - 1958

La Penitenciarul Aiud au decedat 20 de Generali :

Aurel Aldea - 1949
Constantin Anton - 1950
Constantin Antonie - 1952
Emanoil Bârzotescu - 1951
Ioan Carlaonț - 1950
Dumitru Carlaonț - 1952
Constantin Eftimiu - 1950
Nicolae Gheneraru - 1950
Iosif Iacobici – 1952
Gheorghe Koslinski - 1950
Nicolae Macici - 1950
Socrate Mardari - 1954
Gabriel Negrei - 1951
Constantin Petrovicescu - 1949
Olimpiu Stavrat - 1951
Gheorghe Stavrescu - 1951
Ion Sichitiu - 1952
Nicolae Stoenescu - 1951
Ioan Topor - 1950
Alexandru Vatamanu - 1951

La Penitenciarul Sighet au decedat 17 Generali :

Henri Cihoski - 1950
Grigore Georgescu - 1952
Alexandru Glatz - 1953
Gheorghe Marinescu - 1952
Nicolae Marinescu - 1953
Nicolae Păiş - 1952
Alexandru Popovici - 1953
Epure Popovici - 1953
Cehan Racovită - 1954
Mihail Racoviţă - 1954
Radu Rosculet - 1952
Nicolae Samsonovici - 1950
Nicolae Tătăranu - 1952
Alexandru Tătărascu - 1951
Gheorghe Vasiliu - 1954
Aurel Vlad - 1953
Eugeniu Zwiedinek - 1953

La Penitenciarul Văcăreşti au decedat 9 Generali :

Ioan Arbore - 1954
Nicolae Ciupercă - 1950
Constantin Constantinescu Claps - 1948
Grigore Cornicioiu - 1952
Constantin Ilasievici - 1955
Radu Korne - 1949
Vasile Măinescu - 1953
Ioan Mihăilescu - 1957
Gheorghe Rozin - 1961

La colonia de muncă Capul Midia au decedat 6 Generali :

Gheorghe Giosan - 1953
Ioan Ilcusu - 1953
Alexandru Nicolici - 1953
Emil Pălăngeanu - 1953
Nicolae Stoenescu - 1959
Constantin Voiculescu - 1953

La Penitenciarul Făgăraş au decedat 5 Generali :

Emanoil Leoveanu - 1959
Gheorghe Ștefan Liţeanu - 1959
Gheorghe Linteş - 1955
Ion Popescu - 1954
Vasile Zorzor - 1952

>La Penitenciarul Rîmnicul-Sărat au decedat 3 Generali :

Gheorghe Dobre - 1959
Gheorghe Jienescu - 1953
Constantin Pantazi - 1958

La Penitenciarul Piteşti au decedat 2 Generali :

Mihai Marius Kiriacescu - 1960
Constantin Trestioreanu - 1957

Penitenciare în care au decedat cîte un singur General :

Penitenciarul Botoşani - Ion Petrovan - 1963
Penitenciarul Galaţi - Petre Vasilescu - 1959
Penitenciarul Gherla - Vasile Pascu - 1960
Penitenciarul Târgu Ocna – Constantin Tobescu - 1951
Penitenciarul Ocnele Mari - Arthur Popescu - 1952
Penitenciarul Dej - Traian Teodorescu - 1951

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare