Cauzele izbucnirii celui de al doilea război mondial

Motto - " Cea mai mare victimă a celui de-al doilea război mondial a fost adevărul ! " Oleg Serebrian

Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933 contradicţiile dintre Marile Puteri s-au ascuţit, lupta pentru pieţe de desfacere, sfere de influenţă, pentru reîmpărţirea lumii a devenit mai acută. Primejdia unui nou razboi se contura tot mai clar. Mai complicata era situaţia în Centrul şi Sud-Estul continentului european. Cele mai multe state: Romania, Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia, erau vital interesate în păstrarea statu-quo-ului instituit la sfârşitul războiului din 1914-1918, iar altele: Ungaria, Bulgaria, duceau o politica revizionistă. Dar statele din această parte a continentului se găseau plasate între Germania şi Uniunea Sovietică, doua ţări ostile sistemului versaillez, astfel că asigurarea securităţii în această regiune depindea în primul rând de capacitatea Marii Britanii şi a Franţei de a descuraja intenţiile revizioniste şi expansioniste ale Berlinului şi Moscovei şi, concomitent, pentru a asigura stabilitatea sistemului.Franţa, Marea Britanie şi S.U.A. au depus eforturi conjugate pentru a veni în întâmpinarea guvernelor multor ţări de a respinge războiul şi de a rezolva litigiile numai prin mijloace paşnice. În acest sens s-au iniţiat o serie de acţiuni: conferinţe ale dezarmării, încheierea de pacte de neagresiune între diversele ţări ale Europei, încercarea de rezolvare a problemei plăţii reparaţiilor şi datoriilor de război; necesitatea precizării noţiunilor de agresor şi agresiune; organizarea unui sistem de securitate colectivă.Din păcate, complicaţiile de interese între Marile Puteri: conflictul franco-german, disputa italo-franceză, neînţelegerile franco-engleze, contradicţiile americano-japoneze, agresiunea Japoniei în China şi intrarea Italiei în Etiopia, precum şi atitudinea concesivă a Puterilor Occidentale. cu deosebire a Marii Britanii şi S.U.A. faţă de pretenţiile militariştilor şi imperialiştilor revanşarzi germani, italieni, japonezi au dus până la urma la eşecul obiectivelor propuse pentru păstrarea statu-quo-ului interbelic . Aceasta situaţie a dus la sfârşitul anului 1935 la începutul agresiunii Italiei în Etiopia. În condiţiile intervenite, Mussolini, care plănuise reconstituirea unui nou ,,Imperiu roman", a apreciat că sosise momentul potrivit pentru a trece la cotropirea Etiopiei. Dupa o serie de incidente la frontiera somalo-etiopiană între trupele italiene şi etiopiene, Italia a atacat, la 3 octombrie 1935, Etiopia. După intrarea trupelor italiene în Etiopia şi declanşarea unui nou şi vehement val de proteste, Societatea Naţiunilor a fost nevoită să voteze sancţiuni economice împotriva Italiei.Astfel, între 11 octombrie 1935 şi 6 ianuarie 1936, Societatea Naţiunilor a făcut mai multe propuneri: ridicarea embargoului asupra trimiterii de arme şi muniţii către Etiopia, impunând în acelaşi timp, un embargou asupra trimiterii de arme şi muniţii în Italia, stabilirea de masuri pentru a interzice relaţiile financiare între Italia şi ceilalţi membrii ai Societăţii Naţiunilor, în sfârşit, interzicerea importurilor şi exporturilor în Italia şi din Italia a unor articole, printre care şi petrolul. Dar cu toate eforturile depuse de unele state, care doreau pastrarea statu-quo-ului până la urmă trupele lui Mussolini au ocupat, în mai 1936, Addis-Abeba şi, în baza unui decret, Etiopia a trecut sub suzeranitatea deplină şi întreagă a Regatului Italiei. Regele Victor Emanuel era încoronat şi ca Împărat al Etiopiei. Pacificarea zonei a necesitat eforturi deosebite. Mai apoi, Consiliul Societăţii Naţiunilor a ascultat cererea Italiei de excludere a reprezentantului Etiopiei din Societatea Naţiunilor, dat fiind că singura suvera- nitate existentă în Etiopia era aceea a Italiei. Chiar dacă cererea aceasta n-a avut oficial câştig de cauză, situaţia a rămas cea impusă de Italia. Totuşi, etiopienii nu au abandonat lupta pentru a-şi recâştiga independenţa şi, cu ajutorul trupelor engleze,regele Haile Selassie I va reveni pe tron în mai 1941.

În acelaşi context internaţional,. Hitler s-a convins nu numai de slăbiciunea militară a Franţei, dar şi de indiferenţa Londrei. Astfel că, din ordinul său, la 7 martie 1936 trupele germane au pătruns în zona demilitarizată a Rhenaniei. Tot pentru 7 martie, ora 8, Hitler convocase pe ambasadorii Marii Britanii, Franţei, Italiei sş Belgiei la Berlin. Era evident că Germania încălcase articolele 42 şi 43 ale Tratatului de la Versailles referitoare la crearea zonei demilitarizate a Rhenaniei, precum şi articolul 1 al Tratatului de la Locarno, care consfinţise demilitarizarea aceleiaşi zone. După ce trupele germane au ocupat oraşele Aachen, Trier şi Saabrucken, generalul Gamelin a propus mobilizarea generală şi intrarea imediată în acţiune a armatei franceze, dar Albert Sarraut, premierul francez, s-a opus. Eroarea de proporţii înfăptuită în acele momente de guvernul francez a fost determinată în bună măsură şi de influenţa premierului britanic, Baldwin, care a cerut Franţei să nu ia nici o hotărâre, înainte de întrunirea ţărilor semnatare ale Tratatului de la Locarno. Actul de la 7 martie 1936 a marcat un punct de cotitura în istoria interbelica. Reocuparea de către Germania a zonei renane a făcut dificila, chiar imposibila, ajutorarea de catre Franţa a aliaţilor ei răsăriteni, Polonia şi Cehoslovacia. Reocuparea germană a zonei renane a marcat finalul planurilor de securitate concepute după primul război mondial. Liga Naţiunilor, este de părere A.J.P.Taylor, devenise deja o umbră; Germania se putea reînarma, eliberată de toate restricţiile din Tratatul din 28 iunie 1919; garanţiile de la Locarno nu mai existau. Idealismul wilsonian şi realismul francez eşuaseră în tandem. Europa s-a reîntors la sistemul, sau la lipsa de sistem, existent înainte de 1914. Fiecare stat suveran, mare sau mic, a trebuit din nou să se bazeze pe forţa armată, diplomaţie şi alianţe pentru a-şi asigura propria securitate. Toate eşecurile: incapacitatea Societăţii Naţiunilor de a organiza un sistem de securitate colectivă, neputinţa Marilor Puteri de a opri agresiunea în Etiopia, denunţarea unilaterală a Tratatului de la Locarno şi ineficacitatea garanţiilor atestată în martie 1936, când Germania a ocupat zona demilitarizată a Rhenaniei, făceau ca regimul Strâmtorilor Mării Negre, aşa cum fusese el definit în 1923 prin Convenţia de la Lausanne, să nu mai corespundă intereselor semnatarilor, Turciei în mod special. În atare condiţii, la 11 aprilie 1936, guvernul turc înainta o notă diplomatică semnatarilor Convenţiei de la Lausanne, prin care îi invita să participe la negocierea unui nou statut al Strâmtorilor, care să garanteze inviolabilitatea teritoriului turc. Conferinţa de la Montreux, deschisă pentru a analiza situaţia Strâmtorilor Mării Negre, s-a desfăşurat în perioada 20 iunie - 20 iulie 1936. Delegaţia romană a fost condusă de Nicolae Titulescu. Dezbaterile au fost animate, conturându-se două puncte de vedere diferite: Turcia dorea reinstaurarea controlului său asupra Strâmtorilor, ceea ce convenea şi Uniunii Sovietice, care urmărea să faca din Marea Neagra un lac rusesc, prin restrângerea sau chiar anularea intrării vaselor de război ale neriveranilor, iar Marea Britanie, interesată de protejarea liniilor sale de comunicaţie maritimă, solicita să păstreze o formă oarecare de control internaţional prin menţinerea Comisiei Strâmtorilor. În cele din urma a prevalat punctul de vedere al statului turc. Astfel, Convenţia de la Montreux din 20 iulie 1936, încheiată pe 20 de ani, proclama libertatea de trecere şi navigţie prin Strâmtori şi a transferat guvernului turc atribuţiile Comisiei Internaţionale a Strâmtorilor. S-a stabilit un acord între Convenţia Strâmtorilor şi posibilitatea funcţionării normale a reţelei de alianţe existente în Europa, în sensul că, în caz de război, asistenţa cerută de un stat căzut victimă agresiunii putea fi acordată nu numai pe baza obligatiilor decurgând din Pactul Societăţii Naţiunilor, ci şi a tratatelor de asistenţă mutuală.

Un alt eveniment, cu largi implicaţii pe plan european, l-a constituit războiului civil din Spania 1936-1939. La 18 iulie 1936 a fost declanşată rebeliunea franchistă împotriva guvernului legal al Spaniei republicane. Societatea Naţiunilor şi Marile Puteri erau din nou chemate să-şi probeze eficienţa. Dar, şi de această dată, în pofida faptului că agresiunea era evidentă, soluţia adoptată s-a materializat printr-un ,,acord internaţional" între 27 de state europene prin care se stipula neintervenţia în treburile interne ale Spaniei. Astfel, urmărind în continuare himera unei înţelegeri cu Italia şi Germania, Leon Blum, şeful guvernului de front popular din Franţa, şi Yvon Delbos, ministrul de externe, discutau la 23 şi 24 iulie 1936 cu oficialităţile britanice posibilităţile de realizare a unui ,,nou Locarno". Cu acel prilej, Eden îi prevenea pe francezi că o eventuală intervenţie în sprijinul guvernului legal spaniol ar putea avea mari consecinţe. De altfel, guvernul britanic şi-a manifestat înă de la început reţinerea faţă de guvernul republican. Pe de alta parte, la 1 august 1936, guvernul francez a lansat propunerea încheierii unui acord între toate statele stipulând neintervenţia în treburile interne ale Spaniei. Marea Britanie a sprijinit prompt propunerea respectivă, căreia i s-au raliat şi alte state, între care Norvegia, Olanda, Uniunea Sovietica ş.a. Prin Declaraţia din 11 august 1936, Romania şi-a manifestat, în principiu, acordul faţă de propunerea franceză, iar la 18 august, printr-o notă adresată reprezentantului Franţei la Bucureşti. Războiul civil din Spania s-a internaţionalizat prin implicarea Germaniei, Italiei şi a unor voluntari în sprijinul guvernului Franco pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin constituirea ,,Brigazilor Roşii", înfiinţate din iniţiativa Internaţionalei Comuniste, aflată în subordinea U.R.S.S., care a susţinut pe toate căile guvernul Frontului Popular. În acest context internaţional, Romania a fost în permanenţă în acord cu măsurile şi acţiunile luate atât de Societatea Naţiunilor cât şi de guvernul legal de la Madrid. Problema spaniola a fost pe larg dezbătută, în diferite organisme internaţionale şi în anii următori. În toamna anului 1937, la Adunarea Societăţii Naţiunilor, cand, pentru ultima dată în istoria Ligii, au participat aproape toţi miniştrii de externe ai statelor europene membre ,delegaţii Spaniei republicane au cerut ca Adunarea să declare că ţara lor era victima unei agresiuni străine. În cadrul acestei Adunări a fost supus spre aprobare un proiect de rezoluţie, prin care, dupa ce se amintea de datoria tuturor statelor de a se respecta integritatea teritorială şi independenţa politică a altor state, orice stat iind obligat a se abţine de la intervenţia în afacerile interne ale altui stat, se reaminteau angajamentele ce au fost contractate de guvernele europene prin constituirea Comitetului de neintervenţie în scopul limitării conflictului din Spania pentru a salva astfel pacea generala. În proiect se exprima, totdeodată, speranţa că iniţiativele diplomatice întreprinse de unele Mari Puteri în aceeaşi perioadă puteau asigura retragerea imediată şi completă a combatanţilor străini de teatrele de luptă. Rezoluţia a fost primită pozitiv de un numar de 32 de state, dar ea nu a putut fi adoptată deoarece două state, Portugalia şi Albania, au votat împotrivă, neîntrunindu-se astfel unanimitatea ceruta de Pact. Mai mult, taberele implicate, Germania, Italia şi U.R.S.S. erau departe de a stopa intervenţia contra guvernului republican spaniol, mai ales după ce în iulie 1936 venise la conducerea guvernului britanic Neville Chamberlain, cel care era hotărât să se menţină pe poziţia aşa-zisei politici de neintervenţie. După toate dezbaterile, intervenţiile politice şi diplomatice, războiul civil din Spania va continua cu şi mai mare intensitate, până la 28 martie 1939, când s-a încheiat cu victoria lui Franco, susţinut de Germania şi Italia.

Ca urmare a evenimentelor, s-a făurit şi consolidat apropierea germano-italiană. În acest sens, la 25 octombrie 1936 se semna Pactul germano-italian, Axa Roma-Berlin , care marca divizarea Europei în tabere vrăjmaşe, deşi, într-un discurs ţinut la 1 noiembrie 1936 la Milano, Mussolini asigurase că ,,diagonala Berlin-Roma nu este o linie de separaţie, ci mai curând o Axă în jurul căreia se pot strânge toate statele europene animate de voinţa de colaborare şi pace. După numai o lună, la 25 noiembrie 1936, Japonia şi Germania au semnat Pactul Antikomintern , la care avea să adere şi Italia, la 6 noiembrie 1937, luând fiinţă, astfel, Axa Berlin - Roma - Tokio. Prin Tratatele de Pace de la Paris, Anschlussul era interzis. Pe această bază, Adunarea Naţională a Austriei a adoptat Legea privind modificarea denumirii de ,,Austrie Germană" în Republica Austria. Germania nu a renunţat însă la planul anexarii Austriei. Pe această linie se înscrie elaborarea, în 1931, a unui proiect de uniune vamală austro-germană. În iulie 1934, cu ajutorul faţiş al Germaniei naziste, naţional-socialiştii austrieci au organizat o lovitură de stat căreia i-a cazut victimă cancelarul federal Engelbert Dollfuss, promotor al unei politici filo- italiane. Anschlussul a eşuat, iar declaraţia anglo-franceză din 1935 a reamintit Berlinului despre interzicerea lui dupa 1919. În iulie 1936, Germania a impus Austriei un acord prin care aceasta se declara ,,al doilea stat german" şi se obliga, în fapt, să-şi supună întreaga politică intereselor Germaniei naziste. În noiembrie 1937, cu ocazia semnării Pactului Antikomintern, ministrul german de Externe, Joachim von Ribbentrop, s-a întreţinut cu Mussolini în legatură cu chestiunea austriacă, subliniind că sosise momentul în care chestiunea austriacă nu trebuie considerată o problemă între Italia şi Germania. Astfel, prin tăcerea Ducelui, Italia admitea, tacit dar practic, Anschlussul, Hitler, profitând desigur şi de ezitările Marilor Puteri, va trece hotărât la acţiune. La 12 februarie 1938, cancelarul Kurt von Schuschnigg a venit la Berchtesgaden unde, în cursul unei întrevederi cu Adolf Hitler şi sub presiunea acestuia, a acceptat legalizarea Partidului Naţional-Socialist austriac şi includerea în guvern a lui Seyss-Inquart, şeful naziştilor austrieci. Au urmat patru saptămâni de agonie, pentru ca la 11 martie 1938 cancelarul von Schuschnigg să demisioneze şi, în ciuda opoziţiei preşedintelui Republicii, Wilhelm Miklas, să se formeze guvernul Arthur Seyss-Inquart. În cursul zilei de 12 martie 1938, Hitler a semnat directiva nr. 1 pentru Operaţiunea ,,Otto", invadarea Austriei cel mai târziu până la miezul nopţii. Şi, întradevăr, la 13 martie 1938 trupele germane au invadat Austria, preşedintele Miklas a demisionat, iar cabinetul a promulgat legea privind alipirea Austriei la Marele Reich. Anschlussul fusese înfăptuit, mai întâi prin voinţa Fuhrerului şi sub ameninţarea Wehrmachtului, iar în săptămânile următoare, mai precis la 10 aprilie 1938, proclamat oficial, ca rezultat al plebiscitului soldat cu aproape unanimitatea voturilor exprimate. În cursul reuniunii din 5 noiembrie 1937, unirea cu Reichul a germanilor din Cehoslovacia fusese pusă în prim-plan de catre Hitler. Aceşti germani, în număr de aproximativ 3 200 000, locuiau în regiunea sudetă Sudetenland. Coloana a V-a nazistă în Cehoslovacia, condusă de Konrad Henlein, pe baza instrucţiunilor venite de la Berlin, a pornit la acţiune, organizând la începutul lui mai 1938 o serie de incidente şi manifestaţii ostile guvernului de la Praga. Ambasadorii Marii Britanii şi Franţei la Praga au sfătuit guvernul cehoslovac să caute o cale de înţelegere cu Henlein. La 17 mai 1938 au început negocierile între Henlein şi guvernul de la Praga. Paralel, presa engleză şi franceză, în marea ei majoritate, a declanşat critici adeseori dure împotriva Cehoslovaciei. Pentru a preveni un conflict armat, aşa cum ameninţase Hitler într-un discursţinut la 12 septembrie 1938, la Nurnberg, primul-ministru britanic, Neville Chamberlain, strălucit ,,strateg" al politicii de conciliere cu statele fasciste, a întreprins, în trei rânduri, umilitoare, pelerinaje în Germania, mai întâi la Berchtesgaden, in 15 septembrie 1938, la Godesberg în 22 septembrie 1938 şi, în sfârşit, la Munchen în 29-30 septembrie 1938 .

Aşa se face că, din capitulare în capitulare, finalmente a cedat, în noaptea de 29 spre 30 septembrie 1938, alături de premierul francez Edouard Daladier şi în prezenţa lui Mussolini, în faţa tuturor revendicarilor lui Hitler. Acordul de la Munchen a intervenit intr-un moment în care în Marile Puteri occidentale, în primul rând în Marea Britanie, acţiunile împotriva politicii de conciliere faţă de Berlin erau în creştere; în fruntea lor s-au situat politicieni consacraţi, în frunte cu Winston Churchill, care în perioada imediat următoare avea să se impună pe plan general în razboiul Aliaţilor contra Germaniei naziste şi a sateliţilor ei. La Munchen s-a acceptat dezmembrarea Cehoslovaciei. Toate regiunile cehoslovace a căror populaţie era de peste 50% germană urmau să fie cedate Germaniei. Prin Acordul cvadripartit semnat se prevedea cedarea către Germania a 28 291 km2 cu 3 683 082 de locuitori. După Munchen, guvernul german a urmărit să impună federalizarea statului cehoslovac, pentru ca apoi să obţină disoluţia şi ocuparea lui deplină. Munchenul, cu siguranţă, a încheiat o etapă în viaţa politică internaţională şi a deschis o alta, în care raţiunea politică era tot mai mult inlocuită cu forţa brutală. Potrivit lui Henry Kissinger, Munchenul a semnificat ,,punctul culminant" al politicii de conciliere promovata de Londra şi Paris şi, mai mult decât atât, a pus capat echilibrului de forţe în Europa astfel cum fusese stabilit prin Tratatele de Pace din 1919-1920. Acordul de la Munchen a impus tuturor statelor să-şi reexamineze rezultatele politicii lor anterioare şi să reevalueze raportul de forţe creat, pentru a descifra în măsura posibilului perspectivele evoluţiei situaţiei internaţionale. Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietica a fost încheiat pe 23 august 1939. N-a fost o ,,replică" a Munchenului, dar a şocat toată lumea, mai ales pe cei care excluseseră din calculele lor orice înţelegere ori alianţă între nazism şi comunism. Cele două Puteri declarau că doreau să apere cauza păcii. Ele se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în razboi cu una dintre ele, să nu se alature unei alianţe ostile unuia dintre parteneri şi să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin partaj. Tratatul, care intra imediat în vigoare, era încheiat pe zece ani şi se prelungea automat pentru încă cinci ani daca nici una dintre părţi nu îl denunţa cu un an mai devreme de expirarea lui. Pactul cuprindea sapte articole şi un protocol adiţional secret, care avea trei articole principale. Potrivit prevederilor cuprinse în protocolul adiţional, Germania şi Uniunea Sovietică îşi împărţeau sferele de influenţă din Europa de Est, şi anume:

○ - În cazul unor transformari teritoriale şi politice pe teritoriile aparţinând statelor baltice: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, frontiera nordică a Lituaniei avea sa reprezinte linia de convergenţă a ,,sferelor de interese" atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilna era recunoscut de ambele părţi.

○ - În cazul unor transformări teritoriale şi politice pe teritoriile aparţinând statului polonez, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., aveau să fie delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi fost de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestuia rămânea a fi soluţionată definitiv în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne urmau a rezolva această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti.

○ - În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică sublinia interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia, în timp ce partea, germană îşi declara totalul dezinteres faţă de teritoriul dintre Prut şi Nistru.

La Paris şi la Londra, dar nu numai, Pactul sovieto-german a provocat consternare. Politicienii de la Bucureşti au fost şocaţi, dupa cum mărturisea Regele Carol al Il-lea: ,,Cred că şi-au împărţit teritoriile Europei Orientale, mai ales cele poloneze şi ale noastre. În tot cazul, noi suntem în primul plan al primejdiei. Interesul Romaniei este ca anglo-francezii să fie învingători şi, în acelaşi timp, să fie ferita, cât mai mult, de război. În rezumat, neutralitatea cât mai lungă spre a putea păstra forţe proaspete şi, eventual, dacă circumstanţele o indică, să poată interveni, când acţiunea ar fi folositoare".

Cauzele ideologice

Comunismul


Revoluția bolșevică din Rusia a trezit numeroase temeri în sufletele germanilor în legătură cu posibilitatea dezlănțuirii unei revoluții comuniste în propria lor țară. La scurtă vreme după terminarea primului război mondial, a existat o încercare a comuniștilor germani de preluare prin forță a puterii, tentativă înăbușită de soldații demobilizați, care se puseseră sub comanda foștilor lor ofițeri. Aceste forțe paramilitare au reprezentat o parte importantă a membrilor de la începutul existenței Partidului Nazist. În rândul aliaților occidentali exista un curent conservator de dreapta, reprezentat în Anglia de primul ministru Neville Chamberlain, puternic anticomunist. Totuși, aceste forțe nu reușiseră să obțină în 1920-1921 sprijin pentru o intervenție de amploare împotriva bolșevicilor din partea cetățenilor lor epuizați de lunga conflagrație mondială, care tocmai se încheiase. Ca urmare, occidentalii au încurajat și chiar sprijinit fanatismul de extremă dreapta din "statele tampon", precum Germania sau Polonia și au sprijinit în mod tacit fasciștii din războiul civil spaniol. Unii dintre politicienii occidentali au văzut în fascism o forță care ar fi putut să se opună, ca reprezentanți ai capitalismului occidental, Uniunii Sovietice comuniste. Naziștii au primit astfel un larg sprijin economic, iar Anglia și Franța și-au trădat practic restul aliaților europeni, în mod special este vorba de Cehoslovacia, prin politica de "împăciuitorism". Odată cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, când a devenit clar că agresiunea germană nu mai era îndreptată exclusiv către URSS, sprijinul occidental pentru Hitler a scăzut dramatic. Speranțele dictatorului german ca Anglia și America să facă pace cu cel de-al treilea Reich se bazau pe sprijinul primit din partea occidentalilor în al treilea și al patrulea deceniu. Pe aceste speranțe și-a bazat Hitler atacul împotriva URSS-ului din 1941.

Expansionismul


Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, a căutat să creeze un nou Imperiu Roman în Mediterana. În 1935, a invadat Etiopia, iar reacția Ligii Națiunilor și a puterilor occidentale a fost total nesemnificativă, atitudine care s-a menținut de-a lungul întregului deceniu al patrulea. Italia a invadat Albania la începutul anului 1939, mai înainte de declanșarea "oficială" a celei de-a doua conflagrații mondiale, iar mai apoi a atacat Grecia.Unele dintre dorințele expansioniste ale Italiei pot fi puse pe seama nemulțumirii față de puținele câștiguri teritoriale obținute la încheierea primului război mondial, in ciuda eforturilor făcute alături de aliații occidentali. La Versailles, Italiei i se promisese o bună bucată din teritoriile Austriei, dar nu a obținut decât Tirolul de Sud, iar pretențiile în ceea ce privea Albania și Asia Mică au fost ignorate de națiunile mai puternice. După primul război mondial, Germania a pierdut teritorii în favoarea Lituaniei, Franței, Poloniei și Danemarcei. Cele mai importante pierderi erau Coridorul polonez, teritoriul Memel, Provincia Posen și cea mai mare parte a zonei bine dezvoltată din punct de vedere economic a Sileziei Superioare. Alte două regiuni foarte bine dezvoltate din punct de vedere economic - bazinul Saar și Renania - au fost plasate sub autoritatea dar nu și sub jurisdicția Franței.Rezultatele acestor pierderi au fost migrația populației, nemulțumirea germanilor și relații încordate cu vecinii, toate ducând la apariția revanșismului și iredentismului. Sub conducerea naziștilor, Germania a declanșat un proces de expansiune, încercând să atingă granițele "legitime" ale Germaniei antebelice. Astfel, Germania a reocupat Renania și a acționat pentru reocuparea Coridorului polonez, ceea ce a dus în mod inevitabil la invadarea Poloniei. Datorită politicii și inacțiunii Aliaților occidentali, până în momentul atacării Poloniei, Hitler a considerat că poate să declanșeze războiul împotriva vecinilor săi răsăriteni fără să provoace un război general, sau, în cazul cel mai rău, să provoace reacția anglo-franceză într-un moment în care soarta conflictului ar fi fost deja decisă.

Hitler prețuia în mod special ideea unei Germanii Mari, care ar fi trebuit să unească între fruntariile sale pe toți germanii. Acțiunile din perioada interbelică în Austria și Cehoslovacia sunt ilustrative pentru aceste ambiții pangermane. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, o uniune dintre Austria și Germania a fost interzisă în mod explicit. Un asemenea plan, care existase mai înainte de crearea statului german unificat din 1871, fusese respins de Austro-Ungaria din cauza luptelor pentru hegemonie dintre Austria și Prusia. La sfârșitul primului război mondial, majoritatea populației austriece sprijinea o asemenea uniune.Ungaria, un aliat al Germaniei, pierduse enorm de multe teritorii la încheierea primului război mondial și după împărtirea Austro-Ungariei și spera să-și recapete cel puțin o parte din aceste teritorii cu sprijinul nazist.În Asia, Japonia avea planuri expansioniste, alimentate, cel puțin în parte, de prea puținele câștiguri teritoriale obținute la sfârșitul primei conflagrații mondiale. În ciuda faptului că ocupase o colonie germană în China, câteva insule, unele teritorii în Siberia și portul rusesc Vladivostok, Japonia a fost forțată să cedeze aproape toate acestea odată cu încheierea păcii.

Izolaționismul


Izolaționismul a fost politica externă dominantă a SUA de după încheierea primului război mondial. Deși SUA au rămas active în emisfera occidentală și în Pacific, ele s-au retras din alianțele europene - rămânând astfel fidele doctrinei Monroe, cu modificările ulterioare aduse de președintele Theodore Roosevelt. Tendințele maselor largi britanice și franceze erau de asemenea izolaționiste. În legătură cu Cehoslovacia, primul ministru britanic Neville Chamberlain a spus: "Ce oribil, fantastic, este că noi ar trebui să săpăm tranșee și să ne punem măstile de gaze datorită neînțelegerilpr dintr-o țară îndepărtată, dintre niște popoare despre care nu știm nimic. Eu sunt un om al păcii din adâncurile sufletului meu."

Militarismul


Printre liderii Germaniei, Japoniei și Uniunii Sovietice prevala atitudinea militaristă agresivă. Deseori este subestimat faptul că, dacă în mod evident tradiția militaristă a Germaniei și Japoniei era tradițională, Uniunea Sovietică moștenise o asemenea atitudine agresivă de la Imperiul Rus, în pofida oricăror declarații propagandistice în favoarea păcii din primii ani sovietici.

Naționalismul


Probabil cel mai puternic factor determinant al războiului a fost naționalismul. Fascismul în Germania, Italia și Japonia a fost clădit în cea mai mare parte pe fundațiile naționaliste. Hitler și naziștii săi au folosit din plin naționalismul în Germania, într-o țară în care această atitudine nu era neobișnuită. În Italia, ideea renașterii Imperiului Roman era atrăgătoare pentru mulți peninsulari. În Japonia, naționalismul, în sensul datoriei față de împărat și onoarei, era bine încetățenit de secole.

Rasismul


Naziștii considerau că germanii erau "de rasă aeriană", rasă superioară. Naziștii au devenit cei mai ferveți susținători și propagatori ai antisemitismului, atitudine folosită în lupta pentru putere. Rasismul nazist s-a manifestat și față de "bastarzii din Rhineland", copii ai militarilor din trupele coloniale franceze staționate în Rhineland. Războaiele mondiale au fost la apogeul unui proces de amestec între germani și slavi lung de un mileniu. De-a lungul anilor, grupuri mari de germani s-au așezat în teritoriile estice locuite în mod preponderent de slavi ,de exemplu germanii de pe Volga. Deseori, migrația germanilor era rezultatul invitațiilor făcute de conducătorii locali. Darwinismul social considera în mod eronat acest proces ca pe o luptă pentru dominație "teutoni versus slavi", care ar fi dus ambele popoare la distrugere reciprocă. Japonia, condusă de un guvern militarist, a avut în deceniul al patrulea un program de guvernare cu accente imperialiste din ce în ce mai evidente. Mulți japonezi aveau o atitudine rasistă atât față de europeni cât și față de alte popoare asiatice, precum coreenii, poporul Ainu și chinezii. Pentru acești rasiști, toți cei care nu erau japonezi erau inferiori și trebuiau tratați ca atare. Industrializarea rapidă de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea i-au plasat pe japonezi într-o situație privilegiată în competiția economică cu vecinii lor. Oficialii de la Washington au devenit foarte neîncrezători față de acțiunile japonezilor, ceea ce s-a dovedit o atitudine întemeiată, Imperiul Nipon invadând numeroase națiuni din Asia în deceniul al patrulea și și al cincilea al secolului trecut. În ciuda întinderii și populației numeroase, China nu a fost capabilă să contrabalanseze puterea japoneză datorită unor factori precum: războiul civil chinezesc, lipsa unei conduceri puternice cât și inferiorității tehnologice, în special în domeniul dotării armatei aerului.

Tratatul de la Versailles


Tratatul de la Versailles nu a fost nici suficient de îngăduitor ca să liniștească Germania, nici suficient de aspru pentru a împiedica un fost asupritor să redevină o putere dominantă pe continent. Mulți istorici au considerat acest tratat de pace drept cauza cea mai importantă, indirectă a războiului. Acest tratat plasa întreaga vină a declanșării războiului (așa numita "clauză de vinovăție") în sarcina Germaniei și Austro-Ungariei și pedepseau această responsabilitate, în loc să stabilească niște înțelegeri care să asigure pacea pe termen lung. Tratatul impunea învinșilor reparații de război împovărătoare, cedări teritoriale, (ceea ce a dus la migrații masive) și clauze economice care au provocat, în special economiei germane, pierderi grele și o uriașă hiperinflație. Republica de la Weimar a imprimat o masă de mărci absolut uriașă în încercarea de a-și plăti datoriile, s-a împrumutat din Statele Unite, (fără a mai fi capabilă să returneze sumele respective) pentru a plăti reparațiile de război către Anglia și Franța. Un alt aspect important al Tratatului a fost acela că a creat resentimente adânci față de învingătorii din război, care promiseseră poporului german că cele 14 puncte ale lui Wilson vor fi liniile directoare ale păcii. Cei mai mulți germani considerau că guvernul acceptase un armistițiu în condițiile înțelegerii greșite a sus-numitelor 14 puncte, în vreme ce alții considerau că revoluția germană fusese pusă la cale de "criminalii din noiembrie", cei care mai apoi aveau să ajungă în posturi cheie în nou înființata Republică de la Weimar. Resentimentele germane se bazau și pe aceea că Aliații nu reușiseră să cucerească nici un petec de pământ german, iar, în răsărit, Germania își învinsese adversarii până la sfârșitul războiului. Toate aceste fapte au fost cele care au asigurat apariția "teoriei loviturii de cuțit dată pe la spate", care a oferit naziștilor o unealtă propagandistică extrem de valoroasă. Un punct de vedere total opus este acela că Tratatul de pace nu a mers suficient de departe în acțiunea de neutralizare a capacităților economice și militare germane prin împărțirea țării în mai multe state mici, lipsite de putere. O astfel de acțiune era cerută de delegația franceză la Conferința de pace de la Paris, acțiune care ar fi ar fi distrus "creația lui Bismarck". O asemenea împărțire ar fi putut avea efecte greu de sesizat la prima vedere, așa cum ar fi fost victoria comunismului într-unul dintre statele germane mici. Cert este că, Tratatul de la Versailles nu a mers destul de departe în nici o direcție.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare