Ce sa întâmplat cu cei care au colaborat cu Mareşalul Ion Antonescu

Dumitru Popescu

Ministru de interne în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940

Generalul de brigadă Dumitru Popescu a fost comandantul diviziei a 11-a a armatei române în perioada 1 ianuarie 1940 - 31 august 1941.A fost Ministru de Interne în guvernul Ion Gigurtu, în perioada 4 iulie 1940 - 4 septembrie 1940 precum și în perioada 4 septembrie 1940 -14 septembrie 1940, în guvernul Ion Antonescu.Cu toate că s-a retras din activitate 1941, a fost arestat în 1950 și deținut până în 1953.A decedat în anul 1955 la vârsta de 69 de ani.






Mihail Manoilescu

Ministru afacerilor străine în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940

În iulie 1940, Manoilescu a fost desemnat ministru de externe în guvernul condus de Ion Gigurtu. Sub presiunea Germaniei, susținută și de fasciștii italieni, România a fost nevoită să facă importante concesii teritoriale statelor vecine. Întreg capitalul de simpatie, real sau pretins, de care ar fi beneficiat Manoilescu pe lângă oficialitățile italiene, nu a servit la nimic. El nu a avut practic posibilitatea să protejeze interesele României - de aici și caracterul de dictat al „arbitrajului” de la Viena. Luând la cunoștință de noua frontieră pe care o trasaseră „arbitrii”, ministrul Manoilescu „s-a prăbușit pe masă leșinat”, conform mărturiei ministrului de externe italian, Galeazzo Ciano.Cu toate acestea, în calitatea sa oficială, la 30 august 1940, Manoilescu a trebuit să semneze Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 - decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat,a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav,la penitenciarul Sighet fiind grav bolnav a murit la sfârșitul anului 1950 la vârsta de 59 de ani.În anul 1951,i s-a intentat un proces post-mortem de către un tribunal civil, privind activitatea sa ca ziarist, iar la 12 aprilie 1951 a fost condamnat în lipsă la 15 ani de temniță grea și la 10 ani de degradare civică, cu confiscarea totală a averii.Mihail Manoilescu a fost aruncat într-o groapă comună de la marginea oraşului Sighet. Deși decedase de multă vreme, ani de zile autoritățile comuniste au refuzat să le spună rudelor despre soarta lui Mihail Manoilescu. Abia în anul 1958 familia a fost anunțată de moartea sa.

Ion V.Gruia

Ministrul Justiției în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940

După instaurarea regimului comunist, Ion V. Gruia a fost exclus de la Facultatea de Drept în 1948, apoi a fost arestat în 1949 și transferat la penitenciarul de la Sighet, unde a decedat pe data de 14 noiembrie 1952 la vârsta de 57 de ani.











Gheorghe N. Leon

Ministrul economiei naționale în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940 şi în al doilea guvern de la 14 Septembrie până la 10 Noiembrie 1940
Ministrul de finanțe
Ministrul agriculturii şi domeniilor statului


De la 6 septembrie până la 10 noiembrie 1940 a fost ministru al Economiei în guvernul condus de Ion Antonescu. A demisionat la 10 noiembrie din această funcţie.În perioada 1941-1944 a îndeplinit roluri importante în economia ţării ca viceguvernator al Băncii Naţionale Române, membru în consiliul de administraţie al societăţii Rogifer (deţinută de Malaxa) şi membru în consiliul de administraţie ale Radiodifuziunii Române. Între 1945 – 1946 a fost mobilizat să lucreze la Curtea de Conturi din Bucureşti.În anul 1946, odată cu instaurarea regimului comunist de factură stalinistă, Gheorghe N. Leon este arestat. Este condamnat la închisoare pe viaţă şi internat la penitenciarul de la Sighet, unde decretează în anul 1949 la vârsta de 61 de ani,trupul său a fost aruncat la groapa de gunoi a oraşului.

Ion Macovei

Ministrul lucrărilor publice şi comunicațiilor în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940

După instaurarea regimului comunist, a fost arestat pe data de 5 mai 1950 și a decedat în penitenciarul Sighet la data de 12 octombrie același an la vârsta de 65 de ani.

Stan Ghițescu

Ministrul muncii în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940

După instaurarea regimului comunist a fost arestat împreună cu ceilalţi demnitari şi dus la închisoarea de la Sighetu Marmaţiei. Acolo a rezistat până la data de 25 februarie 1952, murind la vârsta de 71 de ani.

Victor Gomoiu

Ministrul sănătății şi ocrotirii sociale în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940


Victor Gomoiu a fost un medic chirurg şi istoric al medicinei, care a îndeplinit funcţia de ministru al sănătăţii.Deşi numele şi realizările sale au fost foarte apreciate în epocă, a făcut de două ori închisoare, o lună în 1934 pe vremea regimului carlist şi patru ani şi patru luni 1950-1954 pe vremea regimului comunist.A decedat la data de 6 februarie 1960 la Bucureşti la vârsta de 77 de ani.







Dumitru Caracostea

Ministrul educație naționale în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940

În perioada 1941 - 1944 a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ. Pe 5 mai 1950 a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi judecat.În penitenciarul Sighet s-a convertit la religia greco-catolică prin intermediul preotului profesor blăjean Ioan Vultur. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în aceeași închisoare.Moare la data de 2 iunie 1964 la Bucureşti la vârsta de 85 de ani.




Radu Budişteanu

Ministrul cultelor şi artelor în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940

În vara lui 1940 este cooptat ca ministru legionar în guvernul Antonescu. După 23 august 1944 este deținut politic la Uranus, Gherla, Aiud și Sighet, vreme de 20 de ani. La sfârșitul anilor 1970 reușește să emigreze în Germania, reluându-și activitatea politică legionară.Decretează în anul 1991 la vârsta de 89 de ani.

Nichifor Crainic

Ministrul propagandei naționale în primul guvern - 4 - 14 Septembrie 1940 şi în al treilea guvern 27 Ianuarie - 1 Aprilie 1941

Momentul 23 August 1944 l-a găsit în București având dublă pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și apoi la clinica lui Iuliu Hațieganu din Sibiu de unde se externează la jumătatea lunii octombrie. Printr-o întâmplare norocoasă se întâlnește cu primarul comunei Gălănești care-i face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu.Se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie.Din primăvara anului 1945 încep persecuțiile împotriva lui Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de ziarul Scânteia, într-un articol special din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze "elementele reacționare" care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și trimis în fața Tribunalului Poporului " În cadrul procesului Tribunalul Poporului l-a condamnat în lipsă la data de 4 iunie 1945, la detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război.Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după încheierea păcii de la Paris rejudecarea nu se va face corect, pe 24 mai 1947 l-a convins pe preotul Ion Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se predă. Este adus în București, la Ministerul de Interne, apoi este transferat succesiv la închisoarea Văcărești și Jilava.După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea cazulu7 său care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic. A fost transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe o sentință judecătorească.În timpul detenției a devenit informator și colaborator al Securității „pentru o gamelă cu zeamă” .Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă "Glasul Patriei", editat de Ministerul Afacerilor Interne, destinat intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968.Moare la data de 20 august 1972 la vârsta de 83 de ani.

Horia Sima


Vicepreşedintele consiliului de miniştri şi secretar de stat în al doilea guvern - 14 Septembrie 1940 - 21 Ianuarie 1941

La 14 septembrie 1940, lua ființă «Statul național-legionar român». Horia Sima a fost numit vicepreședinte al consiliului de miniștri. Tot el a organizat în această perioadă și Poliția Legionară.Pretențiile legionarilor vizând acapararea de putere în guvern au fost în creștere, dar respinse constant de Ion Antonescu. Pentru ca România să poată fi atrasă intr-un conflict armat de partea Axei, Mișcarea Legionară a fost presată de Berlin să accepte în fruntea statului un militar dispus să colaboreze și să fie totodată bine primit de populație, mai ales de armată. Așa a ajuns Ion Antonescu la guvernare. Acesta, de unul singur, nu putea să ajungă șeful statului - nu fusese fruntaș politic și nici nu avea o formațiune politică proprie (în timpul așa-zisei „revoluții legionare”,Ion Antonescu se afla cu domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița).Garda de fier și Mișcarea Legionară au colaborat intens cu regimul din Germania, însă, din motive strategice, Berlinul l-a preferat la conducere pe Antonescu, folosindu-se în același timp de Mișcarea Legionară ca amenințare, pentru a preîntâmpina o atitudine eventual neloială a lui Antonescu. Legionarii s-au văzut siliți să-i lase lui Antonescu ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile secrete (la conducerea acestora din urmă se afla un adversar al legionarilor, Eugen Cristescu).În timpul coguvernării legionare de patru luni, corupția a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietatății au fost lăsate la bunul plac al forțelor paramilitare legionare.Deși România își avea teritoriul ciuntit și în țară existau un milion și jumătate de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie se produsese un cutremur de pământ devastator, economia a prosperat într-un anumit fel: în numai trei luni, bugetul deficitar a devenit pe plus.La începutul lui ianuarie 1941, Antonescu a înțeles că a venit timpul să acționeze deoarece legionarii acționau contra intereselor naționalismului român, respectiv pentru eliminarea lui de la putere. La 14 ianuarie, generalul Aantonescu avut o întrevedere în Germania cu Hitler, care a insinuat că trebue să fie înlăturați legionarii care nu înțeleg că revoluția s-a terminat și l-a asigurat de sprijinul Berlinului pentru luarea de măsuri împotriva legionarilor.La 18 ianuarie, generalul a desființat posturile de „comisari de românizare” de pe lângă întreprinderile comerciale și industriale. Legionarii au văzut în aceasta un atac direct și au cerut demisia lui Antonescu și crearea unui guvern legionar condus de Horia Sima.Un incident a fost folosit ca pretext de ambele părți, Antonescu și Legiune: un agent britanic de origine greacă l-a împușcat mortal la București pe maiorul german de aviație Döring. La 20 ianuarie, Antonescu l-a demis pe Ministrul de Interne, generalul Petrovicescu, omul de încredere al Legiunii, pentru incapacitatea de a fi asigurat protecția maiorului german. Au mai fost destituiți și Alexandru Ghica, directorul general al polițiilor și Constantin Maimucă, director în Ministerul de Interne.La 21 ianuarie 1941 Garda de Fier s-a răsculat, încercând să preia puterea printr-o lovitură de stat. În seara zilei de 21 ianuarie rebeliunea legionară era generalizată în toată țara. Când soldații au încercat să preia controlul acestor clădiri, legionarii au deschis focul. Antonescu a trecut la o așa-zisă „defensivă activă”, aducând în București unități militare. Armata a trecut la ofensivă în seara zilei de 22 ianuarie, atacând cu tunuri baricadele legionarilor. În câteva ore, armata a învins peste tot. A doua zi armata i-a atacat pe legionarii baricadați în diverse clădiri. În aceste lupte au căzut 30 de soldați și au fost răniți câteva sute, dar armata a cucerit clădirile și legionari rămași în viață s-au grăbit să părăsească Bucureștiul, căutând adăpost în străinătate inclusiv Horia Sima.Antonescu a scos Garda de Fier în afara legii și a dispus judecarea și întemnițarea liderilor legionari care nu reușiseră să se refugieze în străinătate. Horia Sima a fost condamnat la moarte în lipsă.După înlăturarea la 23 august 1944 a lui Antonescu,Sima a fost chemat de Hitler să organizeze rezistența românească contra înaintării sovietice spre vest. I s-au acordat fonduri de întreținere, i s-a dat acces liber la postul «Radio Donau», l-au susținut pentru crearea unei „Armate Naționale de Eliberare”, formată din legionari, și l-au plimbat prin diverse cantonamente de internați și de prizonieri, ca să facă recrutările de rigoare. Sima a organizat la Viena un guvern în exil și o „armată națională”, compusă din 12.000 de voluntari, respectiv, două regimente, dintre care unul rămas „în formare”, compuse din militari români trimiși în Germania pentru specializare și internați în lagăre de prizonieri după 23 august 1944, prizonieri din luptele ulterioare și legionari.În 1945, cu înaintarea frontului spre Viena, Sima se ascunde la Alt-Aussee, în munții Tirolului, cu acte false, pe numele de Josef Weber. Apoi se refugiază în Italia, Franța și Spania, unde se stabilește. Regimul fascist al generalului Franco îi oferă statutul de refugiat politic și posibilitatea de a preda un curs la universitatea din Barcelona. A murit la data de 25 mai 1993 la vârsta de 87 de ani și a fost înmormântat lângă soția sa, Elvira Sima, la Torredembarra,aproape de Barcelona.

Mihai Antonescu

Vicepreşedintele consiliului de miniștrii în al doilea guvern - 21 - 27 Ianuarie 1941 şi în al treilea guvern 21 Iunie 1941 - 23 August 1944
Ministrul justiției în al doilea guvern - 14 Septembrie 1940 - 24 Ianuarie 1941
Ministru secretar de stat în treilea guvern - 27 Ianuarie - 29 Iunie 1941
Ministrul afacerilor străine în al treilea guvern - 29 Iunie 1941 - 23 August 1944

În timpul guvernării lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu,tânărul colaborator al Conducătorului Statului, a acţionat şi a fost recunoscut drept mână dreaptă a Mareşalului.Atu-urile acestuia, eminent profesor universitar specializat în problemele dreptului internaţional, care nu avea nici un grad apropiat de rudenie cu Mareşalul, s-au chemat, mai întâi rezistenţa juridică acordată lui Ion Antonescu şi, apoi, rolul său activ în convingerea Mareşalului de-a acţiona pentru constituirea cabinetului de la 14 septembrie 1940 , în care a intrat ca ministru la Justiţie, iar ulterior numirea sa ca vicepreşedinte al Consiliului de Ministrii ori ca lider al departamentelor de Afaceri Străine,mai mult, în perioada 1941-1944, în cursul deselor deplasări pe front ale Mareşalului, acesta l-a lăsat la conducerea cabinetului, calitate în care a condus nenumărate şedinţe ale Consiliului de Miniştrii.Erau poziţii integral acoperite de o activitate extrem de bogată, susţinută de o putere de muncă remarcabilă, mai ales în câteva domenii de mare însemnătate şi relevanţă - Ministerul de Externe şi Ministerul de Justiţie .Însă ascensiunea fulgerătoare s-a dovedit prea curând a-şi arăta şi părţile ei rele, căci, în funcţie de evoluţiile nefericite ale situaţiei militare pe Frontul de Est şi de „problemele" Mareşalului, dar şi de iniţiativele diplomatice controversate, Mihai Antonescu a trebuit să accepte a plăti greşelile în raport cu Marii Aliaţi ai momentului - Germania şi Italia, faţă de Rege, Biserică şi faţă de liderii partidelor istorice, care, deşi sub interdicţia legii, funcţionau în condiţii normale.Toate astea au survenit, mai ales, în primăvara anului 1943, atunci când, Axa Berlin-Roma-Tokio fiind într-o fază delicată a desfăşurării ostilităţilor pe toate fronturile, Adolf Hitler a decis să-l invite pe Ion Antonescu la Salzburg (Castelul Klessheim) pentru întrevederi planificate pe două zile 12 - 13 aprilie 1943.Cum serviciul de spionaj german interceptase deja probe concrete despre trimişii lui Mihai Antonescu la negocierile secrete de pace cu delegatiile anglo-americanw şi cum, totodată, acesta se exprimase că „politica română e independentă faţă de Germania", Hitler a declanşat în prezenţa Mareşalului Antonescu un atac virulent la adresa ministrului de Externe al României.Mareşalul n-a scăpat asaltului decât dându-i Führerului asigurări de „loialitate" sau promiţându-i în mod ferm că „nu va lua niciodată vreo iniţiativă în purtarea războiului fără să îl anunțe". Cu toate acestea, „cazul" Mihai Antonescu avea să revină pe agenda convorbirilor Hitler – Antonescu de la Klessheim şi în ziua următoare, liderul român exprimând partenerului garanţii în sensul că principalul său colaborator „a munci prea mult şi nu s-a menajat deloc", fiind, mai mult decât sigur, „obosit şi surmenat".De asemenea,Mareşalul Antonescu ia spus lui Adolf Hitler că nu se putea despărţi imediat de Mihai Antonescu, întrucât „l-ar durea şi ar avea puternice remuşcări", mai ales că persoana vizată „şi-a pus viaţa în joc alături de Mareşal".În consecinţă, Hitler a cedat, dar nu fără a preciza că „statele sunt reprezentate de oameni", iar, pentru el, România însemna Mareşalul, care continua a se bucura „de încrederea sa totală şi necondiţionată". „Fără această încredere absolută în Mareşal - a continuat Hitler - el nu şi-a fi îndreptat niciodată atenţia asupra României. Regele e un copil, dar şi copiii pot deveni periculoşi când ajung pe mâini rele.Era o sumbră premoniţie, împlinită la 23 august 1944.Este greu de crezut că avertismentul transmis de Hitler lui Mihai Antonescu, prin Mareşalul Antonescu, ar fi fost cumva luat serios în seamă la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti. Dimpotrivă, şeful diplomaţiei române, prin oamenii săi de încredere, şi-a intensificat contactele cu sursele aliate, ritmul şi seriozitatea lor sporind pe măsură ce situaţia militară a tuturor statelor Axei se deteriora iremediabil. Fapt pe care Mihai Antonescu, foarte bine informat, nu putea să-l neglijeze.La numai o lună de zile după Salzburg, deci la 12 mai 1943, întâlnindu-se cu ambasadorul Italiei la Bucureşti Renato Bova Scoppa, Mihai Antonescu l-a înştiinţat despre revenirea momentană la Bucureşti a generalului Ion Gheorghe, ataşatul nostru la Berlin, care a dezvăluit intenţiile ofensive ale Reichului nazist, deşi „potenţialul războinic german este mult diminuat". În ceea ce-l privea însă Mihai Antonescu a precizat fără nici un fel de ezitare: „«Acum, informaţiile noastre ne spun că ruşii au încă mari resurse,aceştia atacă în condiţiile unui lux de mijloace şi de trupe. Nu există vreun dubiu că Germania, în acest an, va face un efort gigantic. Dar de ce trebuie să excludem faptul că un efort tot atât de gigantic vor face şi inamicii noştri? Şi, dacă în această iarnă 1943 - 1944 ruşii vor declanşa o altă ofensivă, ca aceea din acest an 1942 - 1943, ce se va întâmpla cu armatele noastre în cazul când, în acelaşi timp, vom trebui să facem faţă ameninţării anglo-americane din Vest? Problema începea să se pună în termeni dramatici şi chiar pe Mareşal îl neliniştea foarte mult. Eu cred că faţă de aceste aspecte foarte grave ale situaţiei generale ar fi mai mult decât urgent ca Italia şi România să se consulte pentru a stabili o identitate de acţiune, care ar putea să fie de o decizie bună pentru viitorul ţărilor noastre»". Împrejurările fiind serioase, Mihai Antonescu se decise a trece la acţiune şi, în acest sens, la 27 iunie 1943, urmat a doua zi de Bova Scoppa, a plecat la Roma pentru a discuta personal cu Benito Mussolini problema constituirii unei "Axe latine" italo-române care să preia iniţiativa unor negocieri de pace separată cu Aliaţii anglo-americani. Ministrul român de Externe avea să fie primit la 1 iulie 1943 de către Mussolini, care însă îi va recomanda o aşteptare de două luni, după care Ducele se angaja să-l provoace personal pe Hitler. Iar, dacă acesta refuza, Mussolini a promis să acţioneze. N-a mai fost cazul deoarece Mussolini, în urma complotului de la 25 iulie 1943, a fost înlăturat de la putere.La data de 23 august 1944 în urma trădării Regelui Mihai,a fost arestat împreună cu Mareşalul Antonescu şi predați sovieticilor,după aproape doi ani de detenție în URSS a fost readus în țară,după o mascaradă de proces,Tribunalul Poporului la găsit vinovat de crime de război,a fost condamnat la moarte și executat la vârsta de 44 la data de 1 iunie 1946 la penitenciarul Jilava.

Mihail Sturdza


Ministrul afacerilor străine în al doilea guvern - 14 Septembrie 1940 - 20 Decembrie 1940

După abdicarea Regelui Carol al II - lea la 6 septembrie 1940, la cererea lui Horia Sima, este numit ministru de externe în 14 septembrie 1940. În urma unor neînțelegeri cu ”conducătorul” statului, Ion Antonescu, își dă demisia din funcție în 20 decembrie 1940.După rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 este arestat împreună cu soția sa,în urma procesului din iulie 1941 s foat condamnat la 5 ani de închisoare, iar soția sa este achitată. Apărarea, reprezentată de Radu Budișteanu, nu a reușit să găsească avocați cu experiență, datorită presiunilor exercitate asupra acestora de către autorități. După declanșarea războiului în est la data de 22 iunie 1941, Ion Antonescu a emis un ordin de amnistiere a legionarilor care aveau de ispășit pedepse de până la cinci ani. Ei trebuiau să semneze la ieșire o declarație că să vor abține de la activități politice sau publicistice și se obligau ca săptămânal să facă o vizită la postul de poliție din raza localității de domiciliu.Odată eliberat, Mihail Sturdza părăsește clandestin țara, ajutat de legionari, prin Bulgaria, unde așteaptă o lună aprobarea lui Joachim von Ribbentrop de a putea trece pe teritoriul Reichului fără a fi reținut. Ajunge la Copenhaga în 7 august 1941. Încercarea sa de a se înrola în armata finlandeză, ca și cea de a forma din legionarii refugiați în Germania o unitate militară care să lupte contra rușilor, sunt blocate la intervenția lui Ion Antonescu.Devine ministru de externe și al instrucțiunii publice în cadrul așa-zisului Guvern Național Român de la Viena, format de Horia Sima şi legionarii refugiați din România (decembrie 1944 - mai 1945).În cadrul așa-zisului proces al "Marii Trădări Naționale" din 6-17 mai 1946, Mihail Sturdza a fost condamnat la moarte în lipsă.După război, se refugiază în America Latină, apoi în Spania, menținând permanent legătura cu Horia Sima și alte căpetenii legionare. În anii următori, Mihail Sturdza participă activ la manifestările politice și culturale ale exilului românesc (la Buenos Aires, Rio de Janeiro, Paris și Madrid), fără a ține cont de fosta identitate politică a participanților la aceste acțiuni. Mihail Sturdza se stinge din viață la Madrid, în 5 februarie 1980, la vârstă de 94 de ani.

Constantin Petrovicescu

Ministerul de interne în al doilea guvern - 14 Septembrie 1940 - 20 Ianuarie 1941

După abdicarea Regelui Carol al II - lea și preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu și Mişcarea Legionară împreună formând un Stat Național Legionar ,Horia Sima ia propus lui Antonescu să îl numească pe Constantin Petrovicescu în funcția de Ministru de Interne. În octombrie 1940, tot la recomandarea viceprim-ministrului și a noului șef al Legiunii Horia Sima , Antonescu la promovat şi activat pe Constantin Petrovicescu la gradul de general de divizie retroactiv de la 1 iunie 1938 de când a fost trecut în rezervă de Regele Carol al II-lea.În calitate de ministru de interne, el a colaborat cu Sima pentru a crea o poliție legionară bine înarmată și a sprijinit în mod activ arestarea sau chiar uciderea unor politicieni care, în trecut, au suprimat Mişcarea Legionară. Susținerea prin violență publică a unor acte de răzbunare ale lui Petrovicescu la deranjat pe Conducătorul Statului,Antonescu suspectând că Petrovicescu a avut un rol important în masacrul de la penitenciaru Jilava din noapte de 26/27 noiembrie 1940,când un grup de legionari înarmați a ucis un număr de 64 deținuți politici, 5 dintre aceștia fiind foști demnitari ai fostului regim de "dictatură regală".În noaptea de 18/19 ianuarie 1941, maiorul de aviaţie german Helmuth Döring, membru al Misiunii Militare Germane stabilite în România şi şef al transporturilor acesteia, este împuşcat mortal. Incidentul are loc în faţa hotelului Ambasador şi este folosit ca pretext de Conducătorul Statului - generalul Ion Antonescu pentru demiterea din funcție a Ministrului de Interne Constantin Petrovicescu.După evenimentele rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941, este arestat și condamnat la 7 ani închisoare la 16 iunie 1941, pentru "participare la rebeliune", după trei ani pedeapsa fiindu-i comutată în domiciliu forțat, la Sibiu. După Lovitura de stat de la 23 august 1944, Constantin Petrovicescu este re-arestat și inculpat în așa-zisul proces al "Marii Trădări Naționale", fiind condamnat în data de 6 mai 1946, la "detenție grea pe viață" și confiscarea tuturor bunurilor personale, în folosul statului, cu titlu de despăgubiri.Generalul Constantin Petrovicescu se stinge din viață în detenție, la penitenciarul Aiud, în data de 8 septembrie 1949 la vârsta de 66 de ani.

Dumitru I. Popescu


Comandant militar al Bucureştiului - 8 Septembrie 1940 - 20 Ianuarie 1941
Ministru de interne în al doilea guvern - 20 - 27 Ianuarie 1941 şi în al treile guvern - 27 Ianuarie 1941 - 23 August 1944

A fost arestat la 17 mai 1946, condamnat la 10 ani temniță și eliberat în anul 1956.A decedat la data de 8 iunie 1970 în Galați la vârsta de 87 de ani.












Mircea Cancicov

Ministrul economiei naționale în al doilea guvern - 10 Noiembrie 1940 - 27 Ianuarie 1941

Mircea Cancicov a fost arestat la 5 octombrie 1946 și condamnat de către Curtea Supremă la 20 de ani temniță grea pentru crime de război. În descrierea faptului se arată că „fiind ministru de Finanțe, a luat parte la alăturarea României cu Germania, vânzându-se bunurile țării și a contribuit la începerea războiului”. A trecut prin penitenciarele Văcărești, Aiud și Râmnicu Sărat, unde a decedat în ziua de 25 decembrie 1959 la vârsta de 75 de ani.Lui Mircea Cancicov nu i s-a putut aduce nicio învinuire personală, singura sa "vină" fiind aceea de a fi fost membru al guvernului Antonescu.



Vasile Iaşinschi


Ministrul muncii şi ocrotiri sociale în al doilea guvern - 14 Septembrie 1940 - 20 Ianuarie 1941

După rebeliunea legionară în perioada 1941-1944 a fost deținut în lagărele germane la Berkenbrück și Buchenwald.A fost ministru de interne și al muncii în guvernul legionar de la Viena decembrie 1944 - mai 1945. Ca urmare a unui memoriu înaintat în 1946 administrației militare americane din Austria de foști membri ai acestui “guvern național român” de la Viena, Iașinschi a fost internat în lagărul american de prizonieri de la Glasenbach dAustriain , împreună cu alți legionari. Au fost eliberați la sfârșitul procesului de la Nünberg 1 octombrie 1946.În primii ani de exil a fost adjunct al lui Horia Sima. În urma Procesului de război de la București, 6-17 mai 1947,Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte în lipsă la data de 17 mai 1947.În anii 1953-1954 a participat la reorganizarea Mișcării Legionare în exil. În 1954, au fost înființate organele de conducere, Consiliul Conducător și Consiliul Legiunii. Iașinschi a fost membru al Consiliului Conducător, ulterior având și funcția de președinte al Consiliului Legiunii.A murit la data de 3 noiembrie 1978 la Madrid la vârsta de 85 de ani.

Traian Brăileanu

Ministrul educației naționale al cultelor şi ratelor în al doilea guvern - 14 Septembrie 1940 - 20 Ianuarie 1941

Devine în septembrie Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor, dar după asasinarea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu de către legionari îşi depune demisia, însă revine în funcţie.După rebeliunea legionară din 1941, Brăileanu a fost judecat şi achitat, iar apoi s-a pensionat, este din nou arestat în 1943 şi închis la Târgu Jiu, apoi eliberat. Odată cu tavălugul anului 1944, Brăileanu a fost pus pe lista celor „vinovaţi” ce trebuiau să fie judecaţi pentru dezastrul ţării. I se oferă ocazia să părăsească ţara, însă refuză, iar şeful guvernului, generalul Nicolae Rădescu îl pune sub pază la domiciliu. În 1945 este arestat din nou, însă datorită complicaţiilor bolii sale este transferat de la Prefectura Poliţiei Bucureşti, la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculptat în procesul Mareşalului Antonescu, sub acuzaţia de „vinovat pentru dezastrul ţării” şi condamnat la 20 de ani de temniţă grea la penitenciarul Aiud. Datorită problemelor sale de sănătate, este internat la spitalul închisorii Braşov, unde a stat între 1946-1947. De aici a fost trasferat la Aiud, dar nu a apucat să supravieţuiască regimului închisorii mai mult de trei luni, stingându-se din viaţă la 3 octombrie 1947, la vârsta de 65 de ani.

Nicolae Dragomir


Ministrul coordonări Statului Major economic în al doilea guvern 14 Septembrie 1940 - 24 Ianuarie 1941 şi în al treilea guvern - 27 Ianuarie - 3 Aprilie 1941

Arestat de N.K.V.D. la 2 martie 1945,în Munții Tatra din Cehoslovacia împreună cu generalul Gheorghe Avramescu, a scăpat cu viață din „bombardamentul aviației germane” din 3 martie 1945, fiind dus la Moscova, unde a fost condamnat la 10 ani închisoare fiind deportat în Siberia.În acest timp în țară, la 10 octombrie 1946, Consiliul de Miniștri (printr-un proces verbal semnat de Petru Groza, Teohari Georgescu, Romulus Zăroni) a aprobat actul de acuzare care-l incrimina pe generalul Nicolae Dragomir ca părtaș la dezastrul țării în calitate de ministru al Coordonării și Statului Major Economic în guvernul Antonescu și a dispus ca procurorul general să sesizeze instanța competentă pentru judecarea cazului. La 4 octombrie 1946 a fost judecat în lipsă și condamnat la 10 ani închisoare. La 3 februarie 1947 s-a emis mandatul de arestare cu în care administratorul penitenciarului Dumbrăveni era delegat să-l rețină pe numitul Dragomir Nicolae care, în acest timp, se afla în lagărele rusești din Siberia.În decembrie 1955, generalul Dragomir a făcut cerere de repatriere, cerere care i-a fost aprobată de autoritățile sovietice, și la 10 ianuarie 1956 a sosit în țară, la Ungheni. A venit la București unde, în iulie 1956, a fost angajat la Biblioteca Centrală Universitară. Datorită cunoștințelor de rusă dobândite în închisorile și lagărele soveitice, a fost cooptat în acest timp a fost cooptat, în calitate de confruntor, în echipa de publicare a operelor complete a lui Lenin.Arestat la 11 ianuarie 1957 pentru executarea pedepsei pronunțată în 1946. Anchetat a fost dus la reeducare la penitenciarul Jilava unde a refuzat să dea declarații autodemascatoare. De la Jilava a fost dus la penitenciarul Râmnicu Sărat iar de aici, la 13 ianuarie 1963, la penitenciarul Văcărești. La 26 iulie 1963 a revenit în reeducarea de la Jilava.A fost eliberat la 27 iulie 1964, după un lung șir de întâmpinări, recursuri și respingeri. După eliberare a trăit în București, unde a murit la 17 iulie 1981 la vârsta de 92 de ani.

Iosif Iacobici


Ministrul apărării naționale în al treilea guvern - 27 Ianuarie - 22 Septembrie 1941

La patru zile după rebeliunea legionară, la 27 ianuarie 1941, generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici a fost numit ministru apărării naționale. A deținut această funcție până la 22 septembrie 1941, când i-a succedat generalului Alexandru Ioanițiu ca șef al Marelui Stat Major.La 9 septembrie 1941, după eșecul încercării armatei conduse de Nicolae Ciupercă de a cuceri Odessa, Antonescu l-a numit pe Iacobici comandant al Armatei a IV-a.Iosif Iacobici și-a dat, la 20 ianuarie 1942, demisia din funcția de șef al Marelui Stat Major, după o carieră fulminantă. Motivul demisiei era disensiunea între el și Antonescu în problema sporirii forțelor militare ce urmau să acționeze în primăvara aceluiași an, alături de trupele germane, pe frontul din URSS. La 4 august 1942, Iacobici a fost trecut în rezervă.Considerându-se nedreptățit, Iacobici a căutat după 23 august 1944 un fel de reabilitare, precizând că se va retrage imediat din armată după ce i se va fi dat "satisfacție morală“.La 18 mai 1946,Iosif Iacobici a fost arestat de Corpul Detectivilor, dar la scurt timp a fost eliberat, absolvit de orice vinovăție. După câteva săptămâni a fost acuzat că militase pentru declanșarea războiului împotriva URSS. La 12 august 1948 a fost reținut în arest preventiv, apoi trimis în judecată. În 1949, Iacobici a fost condamnat la opt ani de temniță grea. S-a aflat în detenție în penitenciarele Văcărești, Jilava și Aiud. Generalul Iacobici a murit la 11 martie 1952 penitenciarul Aiud la vârsta de 68 de ani.

Constantin Pantazi

Ministrul apărării naționale în al treilea guvern - 22 Ianuarie 1942 - 23 August 1944

A fost arestat la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.În 1946, Tribunalul Poporului din București l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție.Primul ministru Groza și ministrul de justiție Lucrețiu Pătrășcanu au semnat decretul la 1 iunie 1946 și l-au înaintat, pentru contrasemnare, Regelui Mihai.Constantin Pantazi a murit în data de 23 ianuarie 1958 la vârsta de 69 de ani în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.




Nicolae Stoenescu


Ministrul de finanțe în al trei le guvern - 27 Ianuarie 1941 - 25 Septembrie 1942

Pentru faptul că a fost ministru de finanțe în timpul guvernării Mareșalului Ion Antonescu, a fost arestat la 18 mai 1945 (la interogatoriu a declarat că Basarabia este o provincie românească) și acuzat că „a făcut parte din guvernul care a pregătit și declarat război Rusiei Sovietice”, iar în calitate de ministru al finanțelor „ a semnat o serie de legi care au contribuit la aservirea economică a țării în detrimentul poporului român”. La 8 octombrie 1946 a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică și degradare civică pe timp de cinci ani.În anul 1952, generalul Nicolae Stoenescu avea să fie acuzat și judecat într-o altă cauză, pentru faptul că în primăvara anului 1944, în calitate de comandant al Corpului 4 Armată ar fi aprobat executarea a trei ostași dezertori. Stoenescu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică.După executarea pedepsei, la 26 august 1958 nu a fost pus în libertate, ci a fost încadrat în colonia de muncă Culmea, unde a decedat în dimineața zilei de 2 martie 1959 la vărsat de 69 de ani.

Gheron Netta

Ministrul de finanțe în al treilea guvern - 1 Aprilie - 23 August 1944

În calitate de ministru de finanțe, Gheron Netta a dispus centralizarea rechiziționărilor abuzive făcute de armata germană trecându-le pe listele de aprovizionare a acesteia și a impus Germaniei ca aprovizionarea trupelor sale să fie plătită în aur prin băncile unui stat neutru (Elveția). Gheron Netta a fost arestat la 18 mai 1946. Prin decizia din la 6 februarie 1948 a Curții de Apel București, inculpatul Netta Gheron a fost condamnat la temniță grea, 10 ani degradare civică și confiscarea averii pentru săvârșirea crimei de război.A fost închis la penitenciarele Uranus, Văcărești și Aiud, unde a şi murit la 28 august 1955 la vârsta de 64 de ani.

Aurelian Pană


Ministrul agriculturii şi domeniilor statului în al treilea guvern - 19 Martie 1942 - 3 Iulie 1943

În luna mai 1946 Aurelian Pană a fost arestat si judecat,a fost condamnat la 10 ani de închisoare,10 ani degradare civică și confiscarea averii,în baza deciziei penale din 19 ianuarie 1949 a Curții Penale București, Secția IV. Capul de acuzare a fost „ introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre adică soia.După condamnare,Aurelian Pană a fost încarcerat la penitenciarele Jilava,Piteşti,Cernavodă și Gherla.Pe data de 4 mai 1951, moare la vârsta de 70 de ani într-o celulă de reeducaţi a penitenciarului Gherla. Cu un an înainte, fusese transferat de la Piteşti, locul desfăşurării sinistrului experiment al sistemului de detenţie stalinist din România.Corpul neînsufleţit al lui Aurelian Pană n-ar fi încăput iniţial în coşciugul pregătit de administraţia închisorii. Drept urmare, gardienii i-au tăiat picioarele.

Grigore Georgescu

Ministrul lucrărilor publice şi comunicațiilor în al treilea guvern - 27 Ianuarie - 9 Iulie 1941

După venirea la putere a regimului comunist, generalul Grigore Georgescu, a fost supus unor umilințe greu de imaginat. Arestat pe 18 mai 1946, la vârsta de 60 de ani, „pentru vina de a fi făcut parte cinci luni dintr-un guvern considerat criminal de către "ocupantul ruso-bolșevic", a fost supus calvarului mai multor detenții și procese, inclusiv confiscarea proprietăților. Prima dată a fost închis la închisoarea militară de la Uranus. După prima ședință, din data de 9 octombrie 1946, tribunalul Poporului l-a condamnat la 10 ani de temniță grea. Recursul admis de Înalta Curte de Casație a dispus desființarea sechestrului asigurator. Arestat din nou, în noiembrie 1946, a fost acuzat de „… pregătirea și participarea la războiul contra U.R.S.S.”La 7 martie 1947 a fost transferat la penitenciarul Aiud. Generalul Grigore Georgescu, suferind de Parkinson, a fost rejudecat, reducându-i-se pedeapsa la 3 ani de temniță grea, din care s-a scăzut și pedeapsa executată în prevenție, adică încă un an și jumătate. Grigore Georgescu a fost pus în libertate condiționată, la data de 20 februarie 1948, pentru îngrijiri medicale, până la rejudecarea procesului. Ridicat de la domiciliu, pentru ultima dată, la 1 februarie 1949, a fost reîncarcerat la Aiud. După acesta familia n-a mai știut nimic despre el, în ciuda faptului că în anul 1951 trebuia să fie pus în libertate, a fost transferat la închisoarea din Sighetul Marmației. În 1954 familia a aflat despre decesul în închisoare al generalului Grigore Georgescu și abia în 1956 soția generalului a primit certificatul de deces. Din certificat rezulta că soțul ei murise la 27 aprilie 1952 la vârsta de 65 de ani, după patru ani și patru luni de detenție, deși sentința fusese de numai trei ani.

Constantin Buşilă


Ministrul lucrărilor publice şi comunicațiilor în al treilea guvern - 9 Iulie 1941 - 5 August 1943

La insistenţele lui Ion Antonescu, care vedea în Constantin Buşilă un specialist cu recunoaştere internaţională, a acceptat în 1941 postul de Ministru al lucrărilor publice şi comunicaţiilor, pe care l-a ocupat până la data de 5 august 1943. Deşi la acceptarea postului a precizat ca nu va face politică ci doar activitate profesională, deşi şi-a înaintat de trei ori demisia după trecerea Prutului de către Armata Română, totuşi, în toamna anului 1944 a fost arestat ,iar în 6 mai 1946 a fost judecat şi condamnat la închisoare. A rezistat numai până în 1949 cînd, la data de 6 aprilie la vârsta de 71 de ani a murit în închisoarea de la Aiud. Până la condamnare Constantin Buşilă spunea „”Nu am facut decât bine în viaţă, îndeplinindu-mi datoria către ţară! Nu văd de ce să mă tem!”. După judecată, Preşedintele completului a declarat unei jurnaliste „Doamnă, am avut trista misiune de a prezida un proces deja judecat”.

Radu Rosetti

Ministrul educației naționale, cultelor și artelor în al treilea guvern - 27 Ianuarie - 11 Noiembrie 1941

În februarie 1945 Rosetti refuză de a fi reales pentru un al treilea mandat de conservator al colecţiilor Bibliotecii Academiei Române. În mai 1946,este acuzat de „acceptarea intrării trupelor germane în ţară”, de a fi declarat război Rusiei Sovietice şi de a fi contribuit la o legislaţie rasistă şi este arestat,în lipsă de probe, va fi eliberat. Regimul comunist nu îl iartă însă pe general, în 1948 este exclus din Academia Română, iar la 15 august, acelaşi an, este arestat şi închis în condiţii de izolare. La procesul din ianuarie 1949, capătă pedeapsa „cea mai uşoară”: 2 ani de închisoare, pentru că nici una dintre acuzaţii nu fusese probată.A decedat la data de 2 iunie 1949 la vârsta de 72 de ani în închisoarea Văcăreşti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare