Memoriul depus de Mareşalul Antonescu la Tribunalul Poporului

Neavând putinţa, în timpul dezbaterilor, să prezint Tribunalului elementele, strict indispensabile, pentru aprecierea, la justa lor valoare, a învinuirilor care mă privesc şi cari sunt cuprinse în actul de acuzator şi în afirmările făcute de domnnii acuzatori publici, am onoarea a depune acest memoriu.În el se arată, punct cu punct, însă foarte pe scurt elementele esenţiale, pe care aveam intenţiunea să le dezvolt, în apărarea mea în şedinţa publică.Sunt acuzat:

Că am pus la cale venirea Mişcării Legionare în România la putere.

– Codreanu a murit în 1938.
– Cu nici un alt şef sau element marcant legionar nu am pus la cale nimic, fiindcă nu am cunoscut şi nu am văzut pe nimeni din statul major legionar.
– Pe Horia Sima l-am văzut o singură dată, în iulie 1940, când era Ministru. Frontiera de Est a Ţării era prăbuşită. Simţeam că se vor prăbuşi în curând şi celelalte, dacă în Ţară nu ar fi fost ordine. Scrisesem în acelaşi sens o scrisoare Regelui Carol, şi într-o audienţă i-am dezvoltat această temere. Tot această temere m-a determinat să accept întrevederea cu Horia Sima. Două zile mai târziu am fost închis la Bistriţa, unde nu am avut nici o întrevedere politică.
– Cu germanii nu am avut niciodată, nici direct, nici indirect, nici o legătură. Fiindcă economic, politic şi militar devenisem dependenţi total de Germania, prin prăbuşirea Europei prin repudierea garanţiilor engleze, prin convenţiile economice de petrol, – foarte oneroase –, prin primirea garanţiilor germane şi prin chemarea misiunii militare de instrucţie, am socotit pe baza informaţiilor ce primisem că mi se va încredinţa în curând conducerea că era în interesul Ţării să clarific unele principii de bază cu Germania. Prin două note succesive am arătat Legaţiei Germane care sunt principiile economice şi politice pe care înţeleg să stau.

În rezumat arătam că :

– În politica internă nu voi admite nici o imixtiune.
– În politica externă, înţeleg ca România să aibă toată libertatea – în politica economică, înţeleg că România să fie singură stăpână a avuţiilor sale, arătând că nu admit penetraţia capitalului străin decât până la o limită plafon care să nu ne îngrădească libertatea noastră de deciziune.
– În politica petrolului arătam dorinţa mea de a readuce în patrimoniul naţional fondul acestei bogăţii şi intenţia ce aveam de a face totul ca să împiedic epuizarea acestei materii prime, indispensabile desvoltării statului şi apărării lui.

Deci nici o premeditare cu Mişcarea Legionara şi susţinătorii ei pentru a lua puterea. Nici nu aveam nevoie. Puterea mi se oferise în 1937 şi 1938 de acela care singur avea decizia să o facă,de Regele Carol al II - lea. Sunt acuzat că am făcut primul guvern cu bază legionară. Am explicat şi la instrucţie şi în şedinţa publică că nu era în ţară, la acea dată, altă bază politică. Era de ales între anarhie cu consecinţele ei - protectorat şi prăbuşirea totală a graniţelor - şi încercarea de a linişti, de a canaliza, de a domina sau de a stinge o mişcare al cărui caracter terorist putea prăbuşi total neamul românesc. Am ales „încercarea” şi, în cele cinci luni de guvernare legionară, am tratat Ţara în bolnav, lăsând poporului posibilitatea ca, prin convingere, să extirpeze singur virusul care-l contaminase şi-i ameninţa existenţa. Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania despărţind-o de aliaţii ei fireşti. „Aliaţii ei fireşti” din acea vreme se prăbuşiseră,se prăbuşise Franţa, se prăbuşise Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică,şi se prăbuşise Polonia, Ţările Baltice şi Finlanda, se prăbuşise Liga Naţiunilor şi securitatea colectivă. Se prăbuşiseră şi toate graniţele noastre şi procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul. Rusia, după cum ne-a declarat-o de mai multe ori domnii Ribbentrop şi Hitler, pretindeau Moldova până la Carpaţi, Delta Dunării şi baze strategice în Dobrogea, ceea ce însemna şi pierderea acestei provincii. În faţa acestei perspective şi, în lipsă de altceva, Regele Carol, pentru a salva Ţara şi pe el, a dat, pe plan economic, Germaniei tot ce i s-a pretins, a admis cursul mărcii la 60 şi chiar la 80,a repudiat public garanţiile britanice, a propus Germaniei un pact de alianţă perpetuă militară şi politică, a cerut trimiterea unei misiuni militare germane, atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât mai ales ca un simbol al garanţiilor date, a acceptat aderarea la Pactul Tripartit, a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei, intrând astfel total şi fără putinţă de ieșirea din sfera de influență germană.

Aceasta era situaţia economică şi politică internaţională pe care am găsit-o în septembrie 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de ieşire făcut ar fi dus la Protectorat, şi sigur la pierderea Ardealului de Sud şi la ocuparea Moldovei, a Deltei şi a Dobrogei de către ruşi. Propunerile făcute Rusiei de înţelegere în noembrie 1940 au rămas fără răspuns. Raporturile între noi şi ruşi au fost între iulie 1940 şi iunie 1941 foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major şi a Cabinetului Militar se găseşte o documentare complectă. Stâlpii graniţei provizorii stabilite după acceptarea ultimatului erau zilnic deplasaţi, se schimbau zilnic focuri, după urma lor cădeau morţi şi răniţi,avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până în Carpaţi. Domnul Lovrentiev mi-a cerut voie la Dunărea Maritimă şi dreptul pentru vasele de război ruse de a pătrunde până la Brăila,tot el mi-a cerut să dau din vasele şi materialul rulant şi locomotive, cota corespunzătoare suprafeţei teritoriului ocupat, ceea ce nu era prevăzut în condiţiile ultimatumului, s-a ocupat cu forţa insulele din braţul Chilia – decembrie 1940 şi s-a încercat să se pătrundă cu forţa în Canalul Sulina la 2 ianuarie 1941. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniştrii Marii Britanii şi Americii. În concluzie am mers cu Germania, fiindcă am găsit Ţara angajată în această politică şi nu putea nimeni atunci, orcine ar fi fost el, să-i dea altă orientare, fără riscul de a prăbuşi total Ţara. Trebuia deci făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecinţele lui cunoscute. Sunt acuzat că am adus misiunea militară germană. Am arătat realitatea. S-a afirmat că scopul ei era de ocupaţie „a punctelor strategice cheie, economice şi militare” şi că efectivele ei depăşiau necesarul pentru instrucţie. Aveam 1200 000 soldaţi mobilizaţi şi misiunea germană 19 000. Cu aceste efective nu se putea ocupa „poziţiile cheie strategice” şi militare şi economice. Documentarea existentă la Marele Stat Major şi la Cabinetul Militar fac dovada că instructorii germani au fost repartizaţi numai la centrale de instrucţie. Aveau o atitudine foarte corectă şi nu au făcut nici un act de imixtiune în problemele economice. Convenţia semnată în ianuarie 1941 dintre Ministerul Economiei Naţionale şi Neübacher prevedea să se dea lunar acestei misiuni pentru nevoile de hrană: 14 vagoane mazăre, 7 vagoane linte, 3 vagoane săpun, 100 vagoane orz şi ovăz, 50 vagoane paie. Acuzarea a vorbit de 7 corpuri de armată. A făcut confuzie între această misiune şi armata germană care a trecut pe la noi, în Balcani, în februarie şi martie 1941, pe care nu am avut nici o obligaţiune de hrănire. Tot ce a luat această armată cât şi misiunea de instrucţie a fost prin intendenţa română şi numai în cadrul contigentelor ce trebuia să dăm Germaniei pe baza convenţiilor economice anuale. Ceva mai mult, am pretins că preţurile alimentelor livrate să fie sporite cu costul transportului pe care l-ar fi încasat căile ferate, dacă contingentele mergeau în Germania. Misiunea militară germană trebuia să stea în ţară numai 3 – 4 luni, după care lăsa materialul la dispoziţia noastră, tancuri, avioane, tunuri anti-aeriene.Era plătită cu 100 000 000 lei lunar, însă suma era recuperată, fiindcă benzina necesară tancurilor şi avioanelor costa mai mult. Instruiam ofiţerii şi piloţii noştri pe socoteala germanilor.

– În ce priveşte trecerea armatei germane prin România în Balcani nu aveam de ales. Când mi s-a pus această problemă, în ianuarie 1941, legionarii organizau rebeliunea în Ţară şi la Bucureşti, se înarmau şi ocupau milităreşte toate autorităţile de la Primării până la Prefecturi, staţiile de radio şi depozitele „Distribuţiei” erau în mâna lor: trupele germane se găseau cu capul lor de coloane pe linia Cluj-Oradea-Arad-Timişoara,Ungaria şi Bulgaria acceptase. Dacă refuzam ar fi trecut cu forţa, cum au trecut şi forţele ruse Prutul în 1877-78, forţând pe Domnitor, guvernul şi armata să se retragă în Oltenia şi să lase restul ţării la dispoziţia ocupatorului. De data aceasta perspectiva era mai gravă, fiindcă, dacă respingeam propunerea, Horia Sima ar fi învins cu concurs german la 23 ianuarie 1941. Consecinţele se pot deduce. Regim Horia Sima sau ocupaţie cu forţa a teritoriului nostru ar fi însemnat:

- Omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniştilor, a tuturor cadrelor politice şi intelectuale, ar fi însemnat jefuirea până la secare şi fără nici o contravaloare a avuţiilor şi muncii româneşti.
- Am fi avut, din 1941, soarta Serbiei. S-a spus de acuzare că, cu această ocazie, toată ţara a fost ocupată. Nu este exact. Trupele germane s-au concentrat în lungul Dunării, între Giurgiu şi Bechet exact cum au făcut trupele ruse în 1877-78 şi la sfârşitul lunii martie nu mai era nici un soldat din această armată în România.
– Cum însă am să mobilizez pentru a nu provoca Rusia - cu care, mi s-a spus că erau înţeleşi - germanii au trimis prin Galiţia 2 divizii, nu 7 cât s-a afirmat. Prezenţa lor acolo avea numai un caracter simbolic.

Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S. S-a sprijinit această afirmaţie cu planurile găsite la Marele Stat Major şi cu crâmpeie de discuţii extrase din conversaţiile pe care generalul Ioaniţiu le avea cu generalul Hansen, şeful misiunii militare. Am explicat în şedinţa publică că planurile se încadrau în lucrările cu caracter tehnic al ipotezelor de război, defensiv sau ofensiv, pe care orice armată din lume le întocmeşte anual, pentru apărarea graniţelor Ţării în eventualitatea războiului. Ar fi o crimă de trădare, dacă nu s-ar face. Franţa a fost zdrobită în 1870 pentru că nu a avut pregătite aceste planuri. Discuţiile cu Hansen erau o consecinţă a cadrului politic internaţional în care eram situaţi. Primisem garanţiile germane. Germania trebuia să lupte, conform acestor garanţii, alături de noi în caz de violare a graniţelor. Aveam astfel de planuri militare şi în cadrul Micii înţelegeri, a înţelegerii Balcanice şi cu Polonia. Pentru ca să ajungi la planuri, trebuie să ai discuţii. Dar germanii afirmau întotdeauna că au înţelegere cu Rusia şi la graba şi dorinţa ofiţerilor noştri de a spăla onoarea armatei şi a înlătura nedreptatea din 1940, ei răspundeau că: „nu vor ataca Rusia şi planurile trebuiau să fie numai de apărare”. Eu însumi, după întoarcerea de la Berlin şi în alte ocazii până în aprilie 1941, am declarat textual în Consiliile de Miniştri, când se analiza politica externă:

„Problema graniţelor de Est este mai complicată. Nu o putem soluţiona noi. Se va rezolva la pacea generală pe plan European şi în cadrul politicei mondiale”. Pentru problema Ardealului am repetat în Consiliul de Miniştri ceea ce-i spusesem lui Hitler: „O vom soluţiona singuri când va veni momentul potrivit”, făcând afirmaţiunea că: „Dacă 16 milioane de români nu vor fi în stare să scoată din sclavia ungurească 1 300 000 de români, să piară cei 16 milioane”. Iată poziţia luată de mine faţă de soluţionarea problemelor pe care le puneau României „Arbitrajul” de la Viena şi ultimatumul rus. Nici o premeditare. Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 şi deci România trebuie să sufere consecinţele agresorului şi eu am fost pus în categoria criminalilor. Am arătat mai sus care erau raporturile cu Rusia în 1940 şi 1941. Adaug că, pe când Rusia a ţinut în lungul noii linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata şi nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie, cu efective sporite, 3 divizii de cavalerie şi 2 de Vânători de Munte, nemobilizate . Am fost pus la curent de hotărârea luată de-a se ataca Rusia numai în mai 1941 şi de data atacului la 10 iunie 1941. Dovadă că nu am avut intenţia să particip la operaţiuni decât până la revendicările şi drepturile noastre, o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forţe şi nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică şi politică la care recurge orice Ţară, orice om, când este surprins fără sprijin şi nu este în măsură de a se apăra. Din iulie 1940 până în aprilie 1941, actele izolate de agresiuni parţiale ruse au continuat. Am arătat aceasta mai sus. Deci în 1941 iunie a fost o acţiune care se încadra şi era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 şi cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor, decât numai în acest sens şi deci nu pot fi încadrat în Pactul Kellog. Am trecut Nistrul la început numai cu Cavaleria şi 3 divizii de Vânători de Munte, pentru că mi s-a cerut scris de Hitler după dispoziţia ce luasem ca trupele române să nu treacă Nistrul. Ulterior situaţiile militare succesive au impus modificarea hotărârei iniţiale ce luasem de a nu mă angaja în nici un fel. Dovada o face faptul că nu am mobilizat întreaga armată, decât când forţele ruse de la Odesa, rămase în coasta armatelor germane care ajunsese la Bug şi în poarta Basarabiei, mi-a impus-o. După Odesa am adus întreaga armată, care participase la aceste operaţiuni, în Ţară şi am demobilizat-o. Nu am remobilizat decât în iunie 1942, tot la cererea scrisă a lui Hitler şi, după dezastrul suferit de noi, le-am demobilizat în noiembrie 1942, pentru a le remobiliza în martie 1944, când ruşii pătrunsese în Basarabia şi Moldova de Nord. Sunt fapte care dovedesc lupta continuă pe care o duceam pentru ca să menajez forţele noastre militare. Dar oricum ar fi interpretate aceste acţiuni până la Crimeea, Caucaz şi Stalingrad, ele nu pot fi încadrate în crime de război, fiindcă sunt impuse de legile războiului, care cer imperios când începi o acţiune să o duci până la sfârşit, urmărind forţele inamice până la distrugerea lor totală. Aceste legi au dus pe Scipio de la Roma până la Cartagina, pe Napoleon până la Moscova, pe Alexandru I până la Paris,pe americani şi englezi până la Tokio şi Berlin.


Ocuparea şi administrarea Transnistriei nu a fost premeditată. Dovada o face: Legea de bază a instituirii guvernământului, care a fost făcută pe front, în tren, la Tighina, unde era Cartierul meu. Acolo am văzut pentru prima oară pe domnul Alexianu. Personalul necesar pentru administraţie a fost căutat cu începere de la acea dată. De ce am acceptat, la propunerea ce mi s-a făcut, să ocup şi să administrez teritoriul rus până la Nipru nu numai Transnistria? Am făcut-o în primul rând pentru un interes economic.În toate timpurile armatele s-au alimentat din teritoriile ocupate. Altă posibilitate nu este. Principiul este ca războiul să se întreţină singur. Nu puteam ca Ţară mică şi săracă să derog de la acest principiu. De astfel lungimea liniilor de comunicaţie şi criza care era încă în ţară în vara 1941 nu ar fi îngăduit alimentarea trupelor în bune condiţii. Din punct de vedere politic, Transnistria era un gaj şi o prevedere politică pentru cazul unei victorii germane. Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe urma de populaţii germane care, din Boemia până în Banat, duce la Salonic şi Constantinopol. Altă urmă de populaţii germanice care se întinde din Sileziaprin Lemberg, la Odesa. România ar fi intrat într-un cleşte germanic, care ar fi subjugat-o economiceşte şi politiceşte. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria şi în special Odessa. Nu am făcut însă nici un gest public sau oficial în această privinţă. Din contră, am declarat la Berlin când, la cererile noastre de a se reveni la Arbitrajul de la Viena, ni se răspundea: «Luaţi la Est cât vreţi!» La care eu am răspuns: «România nu se maghiarizează la Vest şi nu se slavizează la Est!». Iar la o notă diplomatică scrisă, prin care Ribbentrop ne întreba, în 1942, care sunt pretenţiile noastre la Est, Mihai Antonescu a răspuns, după instrucţiunile mele: «Atât timp cât nu cunoaştem statutul politic european de mâine, nu putem răspunde!». Nici o declaraţie publică nu cuprinde intenţiile noastre în privinţa anexării Transnistriei. Citaţiile făcute de acuzare constituiesc simple discuţii teoretice, care totdeauna căutau găsirea unei soluţii definitive în cadrul oricărei acţiuni omeneşti individuale sau colective. Nu contează însă decât manifestările oficiale. Sunt acuzat de jafurile şi ororile din Transnistria. Jafuri, propriu zis organizate, nu au fost. Transnistria a fost model de administraţie. Au constatat-o miniştrii străini, ziariştii noştri şi străini, Nunţiul Papal, Şeful Crucii Roşii Internaţionale.

În Transnistria era o stare economică mai înfloritoare ca la noi. Acolo se putea cumpăra orice fără cartelă. Mareşalul Petain a spus doamnnei Cantacuzino în faţa ministrului nostru la Vichy: «Cea mai mare glorie a dumneavoastră din totdeauna va fi modul civilizat în care administraţi Transnistria!». Documentul se găseşte în Arhiva Statului. Lucrurile ridicate din Transnistria în 1943 s-au făcut în scopul de a ne pune la adăpost de răspunderi. Era şi rezultatul muncii şi investiţiilor noastre. Balanţa noastră de schimburi cu Transnistria era în dezavantajul nostru. Dacă lăsăm bogăţiile realizate, erau să fie ridicate de nemţi sau distruse din cauza luptelor şi tot noi răspundeam. Au fost ridicate din ordinul meu. Obiectele de artă de asemenea. Însă a fost ordin scris «să fie înregistrate şi păstrate în bune condiţii pentru a putea fi restituite Ruşilor la pace». Aceasta este adevărul. Ororile. Nu-mi însuşesc crimele. Nici aceea îngrozitoare de la Odessa.Am dat ordin de represalii. Eram în cadrul dreptului internaţional care autoriză represaliile, când adversarul întrebuinţează mijloace nepermise:
– înarmare şi lupta populaţiei civile
– partizanii
– maşini,mine şi bombe capcană.
Era cazul în plin. Am ordonat represalii şi am indicat câţi să fie omorâţi. Nu ştiam câţi căzuse victimă maşinii capcană. Ştiam că Comandamentul unei Divizii are 7 – 8 ofiţeri şi 13 – 20 secretari. Dar când operaţia s-a transformat în masacru, Comandamentul Armatei şi Şeful lui de Stat Major care erau prezenţi trebuiau să intervină şi să mă avertizeze. Nu au făcut nici una, nici alta. Ceva mai mult, nici nu au raportat ce s-a întâmplat. Totul mi s-a ţinut ascuns. Onor Tribunalul a constatat, în şedinţe, că nu a fost nici un caz în care ni s-a cerut clemenţă, iertare, sau renunţare la o dispoziţie cu caracter penal, fără să dau curs, imediat şi fără ezitare, cererei. Eu am crezut atunci că căzuse victime 5-6 ofiţeri şi 10 – 15 soldaţi. Eram şi într-o stare sufletească grea. Dimineaţa văzusem la un spital un ofiţer şi patru soldaţi orbi şi cu toate membrele amputate de la bază. Erau toţi victimele unei bombe capcană, ataşată de clanţa unei uşi care, când s-a apăsat pe ea un ofiţer, a explodat. Primisem în acea vreme un raport prin care Guvernatorul Basarabiei raporta că se deportase în 1940, 50 000 de ţărani români din cei mai vrednici şi bogaţi şi nimeni nu ştie de ei. Îmi trimite în acelaşi timp fotografiile cadavrelor – găsite în pivniţele localurilor în care funcţionase poliţia rusă. Mai menţionez că, dacă am pus atâta timp şi am sacrificat atâţia oameni ca să iau Odessa – operaţiune ca caracter strategic, imperios impusă de siguranţa militară a României – a fost mai ales din cauză că lucrătorii şi lucrătoarele din Odessa, în număr de 300 000, au luptat, din ordinul Comandamentului Suprem Rus, În rândurile soldaţilor. Dintre aceşti lucrători s-au recrutat continuu partizanii din catacombe. Aceşti partizani au omorât în 2 ani câteva mii de soldaţi români în Odessa.

Care este realitatea în privinţa masacrelor de la Odessa?

Foto - Mareşalul Antonescu şi Regele Mihai la Odessa

În broşura rusă, care a apărut la Stockholm, în iulie 1944, s-a afirmat că au fost masacraţi 27 000. La Moscova mi s-a impus să semnez, în iunie 1945, un protocol în care se afirma că au fost omorâţi 225 000 ruşi. Tot la Moscova mi s-a impus, în ianuarie 1946, să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacraţi 100 000. Domnul acuzator public a afirmat în şedinţă că au fost omorâţi 20 000, adăugând că au fost încolonaţi până la 4 barăci – de 25 metri pe 16, aflate pe drumul Dalnicului. Dalnicul se afla la 4 – 5 km. de Odessa. 20 000 de soldaţi, încadraţi milităreşte, se întind, pe şosea, pe 20 km. Patru barăci a căror dimensiune era 25/16 reprezintă 1 200 m. Socotind 2 şi chiar 5 oameni pe metru pătrat, ceea ce este o imposibilitate, nu depăşim cifra de 3 000 de oameni. Iată, Domnule Preşedinte, ce am de subliniat pentru domnia voastră şi pentru onoratul Tribunal în această privinţă. Ca să facă dovada criminalităţii mele, domnia sa a citat dintr-o stenogramă o conversaţie pe care am avut-o cu domnul Alexianu, 2 – 3 luni mai târziu, pentru evacuarea evreilor din Odessa. Conversaţia a avut loc în noembrie 1941, când Sevastopolul nu căzuse şi întreaga flotă de război rusă şi de transport era acolo. Informațiile date de germani şi de serviciile noastre de spionaj ne avertizau că ruşii pregăteau o debarcare la Odessa. Nu avem acolo decât 20 000 soldaţi, răspândiţi pe o mare lungime în lungul coastei. În oraş se găseau peste 100 000 de comunişti evrei. Nu puteam risca o debarcare cu inamici în spate şi în faţă. S-ar fi întâmplat un masacru general, de pe urma căruia ar fi căzut multe victime şi în oraş şi printre soldaţii români. Aveam datoria să evit această eventualitate. Aceasta este rostul conversaţiei cu Alexianu din care domnul acuzator public nu a citit decât pasajul care recunosc că era un lucru neserios şi sinistru să-i arunci în mare, să faci ce ştii, numai să mă scapi de ei. Dar domnul acuzator public a omis să citească totul.În aceeaşi conversaţie spuneam: „Domnule Alexianu, ce s-a întâmplat la Odessa s-a întâmplat, dar să nu se mai întâmple. Te fac răspunzător pe dumneata. Du-i într-un loc sigur!”. Iată, domnule Preşedinte, adevărul. dumneavoastră ştiţi că tribunalul revoluţionar din Paris, în timpul teroarei, a condamnat pe un om de ştiinţă pentru o frază în care, schimbându-se locul virgulei se schimbase şi înţelesul frazei. Când s-a observat eroarea, voită desigur, era prea târziu. S-a pus la dosarul acuzării copii după declaraţiile făcute la Consiliile de Miniştri sau în alte ocazii din care s-a omis, arătându-se cu puncte puncte la unele începuturi de fraze,la altele mijlocul, la altele sfârşitul şi la unele şi începutul şi mijlocul şi sfârşitul şi la unele şi începutul. Este uşor de închipuit la ce poate duce acest sistem. Citez ca dovadă: răspunsul la memoriul Garofild, exemplul de mai sus şi documentul prin care încercăndu-se să se demonstreze că eram total în serviciul nemţilor, se citează că am afirmat: „... dau până la maximum nemţilor”.Ori, începutul frazei este: „După ce se satisface total nevoile noastre economice, din ce rămâne dau până la maximum nemţilor”.

Este cu totul altceva. La fel s-a procedat şi cu declaraţia făcută la Cabinetul de instrucţie de Colonelul Davidescu. S-a citit în şedinţă mijlocul şi sfârşitul depoziţiei care se referea la o conversaţie avută cu Ribbentrop, dar nu s-a reprodus în documentul îmborderat în dosarul acuzării şi nu s-a citit şi începutul depoziţiei. Profit de ocazie să pun şi în această privinţă lucrurile la punct.Hitler şi Ribbentrop mi-au făcut, la o întrevedere, observația că, la Bucureşti mai ales, şi în Ţara Românească, în general, unele persoane se manifestă ca anti-germani şi detestă poporul german, pe când soldatul german luptă şi moare pentru apărarea noastră. Răspunsul meu a fost: „Nu puteţi pretinde ca poporul român să vă iubească, când el ştie că a pierdut Transilvania de nord datorită consimţământului şi cu sprijinul dumneavoastră. Poporul român este loial, luptă camaradereşte alături de Germania fiindcă are interes să o facă”. Este ceea ce s-a reţinut în dosarul acuzării şi s-a citit de domnul acuzator public. Vă reamintiţi, domnule Preşedinte, că cu acest crâmpei de frază, domnul acuzator a încercat să facă dovada că am antrenat poporul în politica germană printr-un gest brutal şi dictatorial.Revenind la ororile comise în Transnistria, vă declar, şi cu această ocazie, că în marea lor majoritate nu mi-aufost comunicate şi că tot ce am cunoscut,cum este cazul Prefectului de la Ovidiapol – am sancţionat foarte grav prin justiţie. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani, pentru că a tolerat asasinarea a 40 de ruşi. Este uşor de închipuit că aş fi procedat la fel pentru orice caz similar care mi s-ar fi semnalat. Afirm însă că asasinatele comise în lagărul din lungul Bugului este opera sinistră exclusiv germană. Administraţia românească nu a intrat în funcţiune în judeţele din lungul Bugului decât târziu, în primăvara anului 1942, când asasinatele erau înfăptuite. Prezenţa unui prefect, pe care nu-l cunosc în judeţ pe când se comiteau asasinate nu cred că poate constitui o vină a sa. El nu avea aparatul administrativ instalat în funcţiune când s-a comis crimele. Îl apăr, fiindcă m-am găsit şi eu într-o situaţie similară în Basarabia, în 1941 septembrie. Fiind instalat în spatele frontului în Tighina, m-am plimbat într-una din seri pe stradă. Când am ajuns în apropierea cetății , care era ocupată de germanii am auzit ţipete şi împuşcături. Trimiţând pe colonelul Elefterescu să vadă ce se petrece, mi-a raportat că se împuşcau evrei. Am chemat pe generalul Haufe, ataşat pe lângă Comandamentul nostru pentru a face legătura operativă cu înaltul comandament german, i-am spus; „Dacă nu încetează imediat aceste crime comise pe teritoriul românesc în contra unor cetăţeni români, dau telegramă Führerului, şi mă retrag din război”. Masacrele au încetat, după cum încetase şi la Iaşi, în urma demersului ce am făcut când s-au omorât evreii de conivenţă cu legionarii.


În ce priveşte tratamentul la care au fost supuşi evreii deportaţi în Transnistria din Basarabia şi Bucovina, şi din ţară afirm că se exagerează şi se va dovedi aceasta mai târziu, atât în privinţa morţilor, cât şi în privinţa tratamentului. Afară de cei puşi în lagărul de la Vapniarka, toţi ceilalţi au fost liberi în oraşele şi orăşelele în care au fost internaţi. Personal am vizitat în 1942 pe cei de la Moghilev, Râbniţa şi alte două localităţi, al căror nume îmi scapă. Lucrau în fabrici de unt, de săpun, de cârnaţi . Erau foarte graşi, bine îmbrăcaţi şi voioşi. Locuiau în case similare cu acelea pe care le aveau în Basarabia. Regiunea era sănătoasă, pitorească şi foarte bogată. Mulţi nu s-ar mai fi întors. Aceeaşi constatare au făcut-o ziariştii, Nunţiul Papal, şeful Crucii Roşii Internaţionale de la Geneva. Declaraţiile cari mi-au fost făcute, după întoarcerea lor, se găsesc în arhiva Statului. Se găseşte la Ministerul de Externe şi copia unui raport, făcut în această privinţă de Şeful Crucii Roşii Internaţionale şi trimis la Geneva. Trec la morţi. Aici se fac cele mai mari exageraţii. Domnul Filderman a afirmat în faţa tribunalului că s-au întors în ţară numai 150 000 şi au murit 150 000. Domnul Benvenisti a afirmat că au fost omorâţi în Transnistria 270 000. Ori statistica din 1930 a stabilit că, în Basarabia şi Bucovina, erau – dau cifre din memorie – 270 000 – 300 000 evrei. Între 1930 – 1940 mulţi evrei au părăsit în special Basarabia şi s-au răspândit în ţara, în regiunile mai propice comerţului şi îmbogăţirii. În 1940 mulţi s-au refugiat în ţară, fugind de ruşi, în timpul ocupaţiuni ruse mulţi evrei au fost deportaţi odată cu românii deportaţi. Când am revenit noi, foarte mulţi evrei din acei cari ocupase funcţiuni administrative sub ocupaţie au urmat trupele ruse în retragere. În sfârşit la intrarea trupelor germane în Basarabia, mulţi evrei, profitând de confuziunea care urmează imediat trupelor, până la instalarea noilor autorităţi, s-au strecurat printre trupe în ţară. Nu au fost deportaţi, după calculele mele, decât maximum 150 – 170 000 evrei 15 000 au rămas la Cernăuţi. Mulţi din cei daţi pe lista morţilor sunt în viaţă. Dau un singur exemplu: S-a prins la Bucureşti un aparat de emisiune servit de un căpitan rus şi de un evreu din Cernăuţi, care era pe lista celor morţi în Transnistria. Căpitanul s-a împuşcat, după ce a ars cifrul, iar evreul a fost arestat. Dar cum poate domnul Filderman să afirme că s-au întors 150 000, fiindcă numai ruşii cari au ocupat provinciile pierdute ar putea şti? Şi cum poate afirma domnul Benvenisti cu certitudine că au murit 270 000. Ce pot să confirm este că, dacă nu-i duceam în Transnistria, nu mai rămânea nici unul în viaţă astăzi. Iată Domnule Preşedinte aspectul problemei! Desigur, în vâltorile luptelor care au avut loc în 1944, când noi părăsisem Transnistria şi ţinând seama de confuziunea sângeroasă pe care o producea acţiunea foarte violentă a partizanilor, au putut cădea multe victime. Regiunea fiind accidentată şi foarte păduroasă, cine a fugit la timp în pădure a scăpat.

Foto - Orașul Odessa în timpul ocupaţiei româneşti

Pentru a termina cu analiza complectă a acestei probleme reamintesc că acuzarea a subliniat „măsura care s-a luat în 1943 sau 1944 de a se ridica în masă populaţia din Transnistria”. Ce a fost cu această problemă? Din 1941, la cererea lor, am aprobat să se libereze din lagăr 75 000 soldaţi ruşi şi 5 000 ofiţeri prizonieri originari din Transnistria – afirmau ei. Aceştia au fost înarmaţi prin baloturi lăsate de avioane şi s-au transformat, cu începere din 1943, în partizani. În faţa acestei situaţiuni, am dat ordin să fie ridicaţi şi retrimişi în lagăre. Iată adevărul şi în această privinţă. Pentru a termina cu Transnistria, este necesar să arăt că, din cauza Germaniei, am luat în stăpânire succesiv diferitele regiuni ale provinciei. Operaţiunea a durat din septembrie 1941 până în aprilie 1942. Nemţii nu îngăduiau autorităţilor noastre să se instaleze decât după ce terminau de ridicat toate depozitele. În al doilea rând toate fabricile şi instalaţiile au fost distruse, chiar din ordinul Comandantului Suprem Rus, de trupele ruse în timpul retragerei. Există un album fotografic în care se arată cum a fost găsită fiecare instituţie economică şi în ce stare a fost predată în 1944 nemţilor. Domnul acuzator public vroind să dovedească „slugărnicia” cu care „m-am pus în serviciul nemţilor, a citat în întregime scrisoarea trimisă lui Hitler, când mi-a cerut să administrez şi să ocup cu forţe româneşti ţinutul şi prin care afirmam că accept, dar nu pun nici o condiţie”. Îmi permiteţi să afirm, Domnule Preşedinte, că interpretarea este total greşită. Era un schimb de documente între doi şefi de state. Este evident că prin faptul că am subliniat că „nu pun nici o condiţie” am vroit tocmai să marchez că România nu are nici o pretenţie politică asupra Transnistriei, fiindcă alte condiţii economice sau militare nu se tratează decât prin organe tehnice, care încheie şi semnează convenţiuni. În concluzie generală,Transnistria, Domnule Preşedinte, nu a fost „jefuită”. S-au făcut acolo şcoli, biserici, şosele, aerogări, cum nu avem în ţară. S-au reparat toate spitalele, care erau un model de ordine şi de curăţenie, s-a reparat portul Odessa, îndiguirile, s-a pavat cu granit drumul nepietruit Odessa- Tiraspol, s-au reparat colhozurile, s-au făcut plantaţii de pomi fructiferi. Pentru punerea în funcţiune a fabricelor, s-au adus maşini şi motoare din Elveţia şi Germania. S-au făcut peste tot cantine pentru copii şi săraci. Totul a fost vizat de mine. Peste 80% din pedepsele cu moartea au fost comutate de mine. Piaţa de la Odessa era mai abundentă ca aceea din Bucureşti. Libertăţile au fost complecte. Cu ocazia primei mele vizite făcută în aprilie 1942, am declarat în faţa Guvernatorilor, a generalilor germani şi a căpeteniilor ruse rămase în Odessa: „Nu am venit aici în cuceritori. Vom sta cât operaţiunile militare ne vor impune. Nu ne amestecăm în ideologia dumneavoastră. Crede cine vrea în cine vrea şi în ce vrea. Ne vom strădui să aveţi tot ce vă trebuie. Numai din acest punct de vedere să ne ajutaţi. Vă cerem ordine şi muncă în folosul dumneavoastră .” Declaraţia a devenit publică prin publicarea ei în jurnale şi transmiterea prin radio.

Sunt acuzat de deportări.Am deportat evreii din Basarabia şi Bucovina pentru motive de siguranţă politică, militară şi pentru siguranţa lor proprie. Siguranţa politică şi militară. Am arătat mai sus că, profitând de confuziune, mulţi evrei au trecut prin front. Siguranţa Statului cerea să nu-i lăsăm să pătrundă în Ţară şi mai ales în Capitală. Organele de siguranţă semnalase că mulţi din ei urmase şcoli speciale de spionaj şi erau prevăzuţi cu aparate de recepţie şi emisiune s-au şi găsit. Marele Stat Major cerea internarea lor pentru motive de siguranţă militară. În faţa acestei situaţii am dispus formarea ghetoului de la Chişinău, unde se grămădise evrei din târgurile arse din jurul oraşului, într-un ghetou.Am făcut-o şi din cauză că, în Chişinău, nu rămăsese ne ars decât cartierul românesc şi populaţia românească nu a acceptat cu nici un preţ să-i primească. Evreii din regiunea Bălţi au fost internaţi în lagăr de germani într-o pădure din vecinătatea oraşului. Bălţi era complet ars. Incendiile fusese provocate, după declaraţiile locuitorilor români, tot de evrei, care au executat ordinele Comandanţilor militari ruşi. Pe când românii s-au refugiat, românii erau foarte agitaţi şi porniţi în contra evreilor din cauza atitudinei. Reamintesc că Bucovina, regiunea Bălţi, Soroca şi Chişinău, erau centrele cele mai puternice naziste şi antisemite pe care cuziştii şi codreniştii îşi sprijineau agitaţiile lor. De acord cu germanii se punea la cale un Sfânt Bartholomeu românesc. Având în vedere ce se petrecuse la Iaşi, la Tighina şi la Floreşti, peste voinţa şi intenţiile noastre, am hotărât să-i scot din zonele de etape pe care se mişcau către front rezervele şi coloanele germane şi să-i trimit în Nordul Transnistriei. Operaţia evacuării lor era cerută şi de comandanţii militari. Se ştie că toate armatele evacuează populaţia din spatele frontului pe o adâncime de 30 – 40 km. Am făcut această operaţiune şi cu românii. Acestea sunt cauzele care au determinat deportările evreilor. Germanii au cerut să le predăm toţi evreii, pentru ca să-i ducă la lucru în Germania,am refuzat. Execuţia a fost însă detestabilă, mai ales din cauza stării de spirit care domnea atunci. A mai intervenit şi iarna timpurie şi extrem de aspră, care a făcut multe victime şi în rândurile armatelor beligerante şi a populaţiei ruseşti, care fugea către Urali din cauza invaziei. Tot aceasta a fost cauza pentru care germanii au pierdut bătălia de la Moscova. Au căzut cu ocazia deplasării din această cauză şi evrei surprinşi în curs de deplasare. Ţăranii nu-i primeau în casele lor. Vina a fost acelora cari erau însărcinaţi cu execuţia, fiindcă nu au oprit coloanele. Am ordonat o anchetă şi se ştie rezultatul ,un colonel de Stat Major şi un căpitan a fost degradat şi trimis pe front ca soldat unde a murit eroic.

Au mai fost şi alte grave sancţiuni. Cert este că, dacă-i lăsam pe loc, ar fi fost toţi omorâţi de germani cu sprijinul unor fanatici terorişti din rândurile populaţiei româneşti. Ţiganii.Din cauza camuflajului populaţia oraşelor era noaptea terorizată de bande sau de indivizi, de multe ori înarmaţi, care jefuiau şi uneori chiar omorau. Autorii erau ţiganii. Toţi cereau împuşcarea lor. Am pus să se studieze facerea unor sate în Bărăgan pur ţigăneşti. Transnistria ducea mare lipsă de braţe. Atunci am hotărât ca ţiganii care aveau la activele lor crime sau mai mult de trei furturi, să fie deportaţi în Transnistria. Evreii comunişti au fost deportaţi 1 120 de inşi.În ţară aveam nevoie de linişte. Statul Major cerea arestarea tuturor acelora cari erau trecuţi pe tabelele lor ca, comunişti. Cunoşteam abuzurile care se făceau la întocmirea acestor tabele – abuzuri poliţieneşti şi acte de răzbunări, am hotărât să se trimită numai cei condamnaţi. Nu ştiam cum se vor desfăşura activităţile. Toată populaţia evreiască şi comunistă ar fi riscat viaţa, dacă operaţiunile germano-ruse s-ar fi desfăşurat pe teritoriul nostru. Aceasta este problema deportărilor. Nu numai noi am recurs la această măsură. Ruşii au deportat în 1942 toată populaţia germană din regiunea Volga şi, în 1945, drept pedeapsă, toată populaţia tătară din Crimeea, deşi ambele populaţii erau constituite în republici. În fine, ca să termin capitolul „ororilor" comise în teritoriile dezrobite în 1941, îmi îngădui a reaminti că în actul de acuzare se afirmă că „nu este sat cât de mic din Bucovina şi Basarabia în care să nu se fi comis crime şi orori". Nu s-a citat nici un singur caz. Am vizitat personal mare parte din satele acestor provincii, nimeni nu mi-a semnalat, din populaţie, nici un caz. Am declarat că ţăranii aveau putinţa sa comunice direct cu mine prin intermediul cutiilor de poştă, instalate în sate, din care corespondenţa era ridicată de oameni străini de sat. Ţăranii se plângeau de cel mai mic abuz. Din această cauză nici jandarmii, nici perceptorii nu se mai comportau cu ei ca înainte de 1940.


Sunt acuzat de crime politice. Nici un om politic proeminent nu a fost arestat, trimis în lagăr sau în judecată. Toţi dictatorii suprimă, chiar în timpurile actuale, adversarii politici. Se vorbeşte de numeroasele lagăre care erau răspândite pe toată suprafaţa ţării. Când am luat conducerea, am găsit lagărul de la Caracal, în care erau peste 2 000 comunişti. Am fost la Jilava în noiembrie 1940, unde am găsit 1 000 de internaţi dezertori, hoţi şi comunişti. Am vorbit cu fiecare şi pe loc am eliberat 700, majoritatea învinuiţi de comunism. Am fost de 2 ori la Văcăreşti cu Ministrul de Justiţie, care, pe baza instrucţiilor primite de la mine, în urma constatărilor făcute, a întocmit „Decrete de amnistie" prin care au fost eliberaţi, ca şi la Jilava, mii de oameni dintre cari unii stăteau de luni de zile nejudecaţi.Le convenea, fiindcă scăpau de război. Mulţi comiteau furturi, dezertau, făceau acte de sabotaj economic, se declarau comunişti ca să fie băgaţi în lagăr sau închisori, pentru a scăpa de război. Pentru toată ţara nu a fost decât lagărul de la Târgu Jiu. Capacitatea era de 2 000 locuri. Nu a fost plin decât în timpul rebeliunei şi câtva timp după. După aceea nu au fost decât între 800 şi 1 000. Majoritatea pentru sabotaj. Nu au fost mai mult de zece oameni politici de a 2-a şi a 3-a mână, trimişi în lagăr timp de 4 ani. Au fost trimişi în lagăr în 4 ani, 2 ziarişti. Unul care a fost audiat. Şi altul, un om cu un trecut detestabil, care a fost surprins redactând un manifest de trivialitate josnică la adresa unei femei. Era nevasta mea. S-a afirmat că în lagăre domnea cruzimea şi cea mai neagră mizerie. Nu era aşa. Se făcea din ordinul meu un control riguros. Când s-au găsit nereguli, s-au aplicat grave pedepse, care au mers până la destituire. S-a făcut un cap de acuzare că prizonierii din lagăr erau puşi la muncă. Am mai fost în Moldova, în câteva centre, lagăre mici, înfiinţate, de Marele Stat Major la începutul războiului. Când am aflat de ele – începutul 1942 – le-am desfiinţat. Se vorbeşte şi de lagărele de prizonieri, afirmându-se că prizonierii erau ţinuţi în condiţii sălbatice, maltrataţi, nehrăniţi, dezbrăcaţi. Am vizitat personal mai toate lagărele din provincie. Am găsit peste tot cu totul altă situaţie ca aceea arătată. Într-adevăr am semnalat în termeni aspri Ministerului de Război că, într-un lagăr, murise 600 prizonieri, şi i-am cerut să ia măsuri severe. Dar când şi unde nu au murit prizonieri în lagăr? Ei sosesc acolo extenuaţi de război, de marşuri, mulţi sunt tuber-culoşi în ultimul grad. Am afirmat în şedinţa publică că, în Alsacia, se găsesc 30 000 cruci româneşti. Procentul celor morţi la noi nu depăşeşte 5%. Ar fi o fericire ca şi cu prizonierii români să se fi petrecut la fel. Au fost într-adevăr în zdrenţe la început. Era epoca când eram în mare criză. Dar ulterior situaţia s-a îmbunătăţit foarte mult, fiindcă s-au făcut haine speciale. Lagărele au fost vizitate de mai multe ori de Mitropolie, în cap cu Mitropolitul Bălan, de Nunţiul Papal, de Şefiil Crucii Roşii Internaţionale. Toţi mi-au declarat că le-au găsit foarte bine. Era o constatare pe care o făcusem şi personal, la Calafat, Corbeni, Timiş, Vădeni, Băneasa, Stoeneşti şi altele 2 cari nu-mi mai reamintesc numele localităţilor. În privinţa legilor penale şi execuţiilor capitale am dat explicaţii în şedinţa publică. Au fost legi excepţionale, asemenea legi sunt consecinţa stării de război şi se fac în toate ţările. La noi, în marea majoritate, nu le-am aplicat. Nu s-a executat şi nici judecat nici un evreu intrat clandestin în ţară. Nu s-a executat şi nici judecat nici un evreu fugit din Transnistria. Nu s-a executat nici un evreu fugit de la muncă de folos obştesc. Cazurile de condamnări la alte pedepse sunt şi ele foarte puţine. Nu s-a executat nici un sectant. 80% din dezertorii condamnaţi la moarte au fost graţiaţi. Am arătat în şedinţa publică procedura la care am recurs pentru ca să frânez execuţiile. Justiţia.Am arătat în şedinţă instrucţiunule date domnului Lupu, după formarea primului meu guvern. Nimeni nu poate afirma şi dovedi că m-am amestecat vreodată în Justiţie, fie în materie de procese, fie în materie de numiri. Ca să dau independenţă şi parchetelor, am introdus inamovibilitatea lor. Nu cred că se pot aduce critici serioase legii judecătoreşti, s-a lucrat doi ani la ea. A fost de 5 – 6 ori la mine. Nu am promulgat-o decât după ce am luat avizul tuturor magistraţilor, de diferite trepte şi avocaţilor. Domnul Docan a afirmat în faţa dumneavoastră o inexactitate. Rog luaţi volumul 27, şedinţele Consiliilor de Miniştri din 3 şi 17 februarie 1941, singurele în care a participat domnia sa ca Ministru. Domnul Docan mi-a spus cu aceea ocazie că „a 2-a zi expiră termenul de lichidarea bunurilor comerciale evreeşti prevăzută de legea Gruia”. A afirmat că este „de perfect acord” cu această măsură şi a făcut apel la „înţelepciunea” mea, pentru a decide dacă nu se poate prelungi termenul. Nu numai că nu am prelungit termenul, dar nu am aplicat-o niciodată. Domnul Docan vroia micşorarea la 57 ani a vârstei magistraţilor superiori şi aceasta o dată pentru totdeauna pentru „descongestionarea magistraturii” spunea domnia sa. M-am opus. A insistat foarte mult. Aceasta este cauza care a determinat ieşirea sa din guvern. Vroia să-şi deschidă cu orice preţ şi imediat poartă către postul de Prim Preşedinte la Înalta Curte. Românizarea şi legile rasiale.Problema s-a dezbătut pe larg în faţa onoratului Tribunal. Nu mai insist. Îmi îngădui însă să reamintesc că le-am făcut ca să potolesc strada, dar le-am aplicat cu omenie. Domnul Vlădescu avea în pregătire un nou statut care desfiinţa orice era cu caracter rasial în legile existente. Dacă nu eram eu, nici un evreu şi nici un comunist nu mai erau azi în viaţă.

Pierderile războiului

S-a afirmat că am pierdut peste 600 000 de oameni. Cifrele sunt date de Marele Stat Major la data de iunie 1945, deci cuprind pierderile suferite în operaţiunile în contra Ungariei. Marele Stat Major arăta că, pe categorii, cifra aceasta se împarte în:

morţi = 87 000
răniţi = 260 000
dispăruţi = 260 000
prizonieri = 290 000
Dau cifrele din memorie.Este de remarcat că 75% din răniţi se recuperează, aşa încât numărul morţilor într-un război crunt şi distrugător se reduce la 150 000 de oameni la o populaţie de 17 milioane locuitori. În războiul trecut România mică la o populaţie de 7 milioane a avut 800 000 de morţi, într-un război care a durat mai puţin de 2 ani. Dar, pentru a se vedea mai bine realitatea în privinţa pierderilor avute pe faze de operaţii până la sfârşitul anului 1943, după care nu am mai participat la operaţiuni pe teritoriul rus, rog a se examina cifrele arătate la pagina 25 în broşura Trei ani de guvernare.

Sunt acuzat că am distrus economia naţională, am pus totul la dispoziţia nemţilor şi am aservit Ţara, încheind convenţii oneroase. Onorat Tribunal, situaţia economică a unei ţări se judecă după:

– modul cum se echilibrează bugetul
– modul cum se acoperă cheltuielile extraordinare, investiţii, război
– puterea de cumpărare a monedei
– funcţionarea creditului – dobânzi
– volumul afacerilor
– abundenţa pieţii
– stocurile de materii prime
– circulaţia bunurilor
– volumul depunerilor
– balanţa comercială
– potenţialul industrial şi agricol
– numărul lichidărilor şi al falimentelor
– starea socială: greve, şomaj, sabotaj.

Ori, care era situaţia din toate aceste puncte de vedere? Aş fi fost în măsură să dezvolt întreagă această complexă problemă în şedinţa publică în apărarea mea, dacă mi s-ar fi dat timpul necesar şi posibilitatea s-o fac. M-am rezumat atunci, după cum binevoiţi să vă reamintiţi, la câteva cifre. Rog onoratul Tribunal să cerceteze broşura „Trei ani de guvernare”pe care am onoarea să o depun odată cu acest memoriu. Veţi găsi în această broşură date complecte şi riguros exacte, care arată adevărata situaţie a Ţării din acest punct de vedere. Pentru a înlesni munca dumneavoastră , dau câteva date rezumative:

Potenţialul general industrial a crescut, după 1940, cu 122%.
Potenţialul cărbunelui a sporit cu 51%, al acidului sulfuric cu 69%, acidului azotic cu 150%, glicerinei 175%, fabricaţia muniţiei artileriei cu 210%, fabricaţia pulberilor cu 68%, fabricaţia pielăriei cu 140% s-a afirmat că a fost distrusă prin export masiv în Germania, fabricaţia cânepei a sporit cu 841%, fabricaţia căruţelor standard introduse pentru prima oară în ţară, a sporit cu 1000%.

La armată, datorită investiţiilor de 2 883 000 000, făcută în patru ani, faţă de 880 000 000 cât s-a dat în 20 ani între 1920-1940 s-a ajuns în următoarele rezultate:

Arsenalul putea să repare 1 000-1 300 tunuri în loc de 80-120. Reşiţa a ajuns la o producție de 110 tunuri lunar, faţă de 4 tunuri cât fabrica înainte.
Producţia siderurgică a fost sporită cu 65%: 70% mergea la economia generală şi anume din 340 000 de tone de oţel numai 100 000 tone se dau armatei şi restul mergea la economia generală. Se afirma în actul de acuzare că ţara a suferit lipsuri groaznice, fiindcă industria nu era decât în serviciul războiului.
S-a dezvoltat pentru prima oară industria cauciucului la noi şi s-a făcut o fabrică de tractoare, la care s-a trecut o comandă de 4 000 de tractoare.

La agricultură, s-au importat în baza acordului de credite din 4 Iunie 1940 (prin care s-a afirmat că am dat totul şi nu am primit nimic) şi distribuit 8 500 tractoare (în 1940 am găsit numai 3 260 tractoare în toată ţara şi la 23 august 1944 am lăsat 11 000).
S-au importat 14 200 combine, 5 600 semănători,70 852 pluguri de cai, 3 890 pluguri de tractoare, 1 300 discuri, 550 selectoare, 530 motoare. Pe lângă aceste unelte s-au mai importat 11 300 tone de maşini şi unelte şi încă 1 300 tractoare importate de firmele particulare şi vândute la preţuri duble.

Finanţele

Bugetul războiului reprezintă 48,2% din totalul bugetului ordinar, pe când în toate celelalte ţări, bugetul armatei consuma 75%) din bugetul general. Acoperirea cheltuielilor războiului, s-a făcut numai din efortul bugetar, din resurse cu caracter excepţional tezaurului şi din două împrumuturi pe piaţa internă. Starea înfloritoare economică se vede din examinarea capitalului „încasări”. Astfel, pe 1942/1943 bugetul ordinar prevedea la încasări 112 911 900 000 lei cu un spor de 55,7% faţă de prevederi şi cu un spor de 75% faţă de încasările din anul precedent.
Bugetul special al apărării naţionale a realizat „ la încasări”, 31 629 900 000 lei cu un spor de 50% faţă de evaluări, stabilite la 21 miliarde şi 75% în plus faţă de încasările realizate în 1941.
Veniturile se sprijină pe impozite indirecte – 56,6% impozite directe – 18% şi veniturile monopolurilor 18% în plus pe veniturile extrabugetare, formate din creditele de furnituri şi armament obţinute de Germania în virtutea acordurilor din 4 decembrie 1940,17 ianuarie 194l, ameliorate la 17 ianuarie 1943, când s-a stabilit că 50% din costul furniturilor germane să fie lichidate la sfârşitul războiului.
Aceasta a îngăduit ca eforturile făcute de Banca Naţională să fie reduse la minimum. În primul război trei sferturi din cheltuielile de război au fost suportate de Banca Naţională. În ultimul război, efortul Băncii Naţionale pentru război este cu mult sub 10% şi în ultimele trei luni se redusese la zero. Iată situaţiunea reală. Experţii Băncii Internaţionale a Reglementelor au declarat, într-un act oficial, „că Banca noastră naţională are una din cele mai puternice poziţii monetare de pe Continentul European”. Pentru a se vedea care era situaţia reală monetară, rog a se vedea Trei ani de guvernare pagina 222 şi 230 şi în special pagina 234. Datoria publică consolidată, rog a se vede pagina 239 din acelaşi volum. Subliniez că datoria publică internă şi externă în 1943 a fost similară cu datoria internă, existentă în 1940, deci în trei ani de guvernare ea nu a sporit cu nimic. Căile ferate au cedat 7 miliarde între 1940 şi 1943 pe când în 1920 – 1940 au cedat 22 miliarde. La pagina 240-241, din aceeaşi broşură se arată excedentele vărsărilor Casei Monopolurilor, iar la pagina 242, se arată care era balanţa veniturilor şi cheltuielilor. Din toate acestea, Onorat Tribunal, cât şi din abundenţa pe care o cunoaşteţi că a existat în acea epocă în ţară, puteţi să trageţi concluzia care se impune.


Armistiţiul.Am arătat la Instrucţie şi a reieşit şi din dezbateri că, încă din 1943, căutam bazele şi pândeam momentul potrivit pentru a ieşi din război. Domnul Mihai Antonescu şi cu mine căutam, pe căi diferite, să obţinem de la adversari formula care să îngăduie României să iasă în condiţii acceptabile din luptă. Primele condiţii au fost primite de la Cairo, în aprilie 1944. Ele nu erau acceptabile, fiindcă ni se impunea să întoarcem armele contra germanilor, ceea ce dezonora armata şi Ţara, să acceptăm Cedarea Basarabiei şi Bucovinei, ceea ce, făcea să pierdem beneficiul „Cărţii Atlanticului”, care prevedea că, la Pace, „nu se va recunoaşte nici o cesiune de teritoriu care nu a fost liber consimţită” şi, în fine, lăsa o poartă deschisă în privinţa drepturilor învingătorilor între armistiţiu şi pace. Erau necesare preciziuni în această privinţă, pentru a evita o ocupaţie militară de lungă durată cu consecinţele ei. Am discutat cu oameni politici aceste condiţiuni şi toţi au fost de acord că nu sunt acceptabile şi că trebuie să continuăm tratativele. Oamenii politici au perseverat a-mi cere să închei eu Armistiţiul, ca singura persoană în măsură să o facă, fără prea mari riscuri pentru ţară din partea Germaniei. Puţin timp după aceea s-au primit şi condițiile de la Stockholm, date de doamna Kollontay. Aceste condiţiuni erau mai acceptabile. Dar totuşi şi pentru aceste condiţiuni, oamenii politici au fost de acord să continuăm tratativele pentru a încerca să obţinem şi mai bune condiții. Subliniez că totuşi, în cazul unor condiţii mai bune, nu puteam la acea epocă să ieşim din război, în contra voinţei Germaniei, fiindcă am fi riscat o distrugere în ultimul moment al bogăţiilor ţării şi a oamenilor ei, de la comunişti până la evrei şi de la populația de jos, până la oamenii politici, aceasta fiindcă germanii aveau în ţară peste zece divizii blindate. Când în august 1944, ţara a fost golită de trupele blindate din cauza evenimentelor de la Varşovia, atunci abia s-au realizat condițiile de securitate care ar fi putut să ne dea putinţa să ieşim din război contra voinţei Germaniei cu mai puţine riscuri. Prin organele de execuţie pregăteam, încă din luna mai 1944, posibilitatea ieşirii din război, chiar în contra voinţei Germaniei, dispunând pe toată suprafaţa ţării forţe capabile să se opună unei rezistenţe germane şi să împiedice distrugerea depozitelor şi masacrarea populaţiei. Aceste forţe au fost în poziţii de luptă, în ziua de 22 august am cerut Germaniei libertatea de acţiune şi în dimineaţa de 23 august, domnul Clodius a răspuns că are de la Berlin împuternicirea să discute aceasta problemă. Răspunsul fiind favorabil. Domnul Mihai Antonescu îi dăduse întâlnire pentru ora 6. Cum însă la ora 4 am fost arestaţi, în Palat, întâlnirea nu a mai avut loc şi ieşirea din război s-a făcut fără o înţelegere prealabilă cu Germania. Consecinţele se cunosc.

Domnule Preşedinte şi onorat Tribunal, am făcut războiul contra U.R.S.S.-lui, fiindcă mi-a impus-o onoarea poporului românesc şi imperativele sacre ale ţării noastre. Istoria şi dumneavoastră veţi aprecia. Am continuat războiul, fiindcă nu puteam ieşi la timp din el, fără a risca distrugerea ţării şi ocuparea ei. De altfel orice s-ar afirma astăzi, nici un om politic nu a voit să-şi asume această răspundere.Pe plan internaţional, atât domnul Mihai Antonescu, cât şi eu, făceam continuu eforturi să găsim o bază acceptabilă pentru ieşirea din război. În ce priveşte ororile aţi văzut, Domnule Preşedinte şi onorat tribunal, şi se va vedea mai târziu, când se vor cerceta complet arhivele, care a fost adevărata mea poziţie, în ceea ce priveşte omenia, care trebuie respectată în raporturile cu poporul şi cu inamicul. Se va vedea de asemenea câte eforturi făceam zilnic să readuc pe toţi, prin sfaturi şi sancţiuni, pe calea omeniei, a legii şi a dreptăţii. Am fost depăşit. Nu arunc nimic pe nimeni. În Consiliul de Miniştri am afirmat, de mai multe ori, că tot ce s-a făcut bun sub guvernarea mea, aparţine Miniştrilor şi că-mi iau răspunderea pentru tot ce s-a făcut rău, în afară de abuzuri şi crime. Ca şef este drept să trag consecinţele. Nu aprob însă crimele, mă aplec respectuos în faţa umbrelor lor şi cer iertarea acelora care au avut de suferit de pe urma lor. Domnule Preşedinte, nu am cerut niciodată nici o favoare, cu atât mai mult când atinge interesele altora. Nu o cer nici astăzi. Dar cred că este drept ca, atunci când sunt eu şi alţii judecaţi pentru crime de război, să se ţină seama că nu a fost război, de la imperiile asiatice şi până astăzi, în care să nu se comită, de multe ori peste capul şefilor, crime odioase de pe urma cărora au căzut victime mii şi mii de fiinţe omeneşti. Reamintiţi-vă, vă rog, ce s-a petrecut în războiul de secesiune a Americei în a doua jumătate a Secolului XIX-lea,ce s-a petrecut în primii ani ai Secolului al XX-lea în războiul Bur, când populaţia, luptând în armată ca să-şi apere căminele şi libertatea, a fost considerată vinovată şi pedepsită cu o cruzime care nu s-a uitat. Au trecut numai 40 de ani de când boxierii chineji, într-o luptă inegală, au fost exterminaţi împreună cu familiile lor de armatele coalizate a patru puteri europene. În războiul actual, aviaţia de bombardament şi de vânătoare a distrus, contra legilor războiului şi fără scuza necesităţii represaliilor sau a lovirii centrelor militare, sate, oraşe, spitale, cartiere de muncitori, de pe urma cărora au căzut zeci de mii de victime bătrâni, femei şi copii. Unii au fost omorâţi la munca câmpului, fiind mitraliaţi de avioanele de vânătoare. Onorat tribunal, să nu considerăm numai soldaţii noştri şi ofiţerii români că au călcat legile războiului şi ale umanităţii. Toţi au făcut greşeli în acest război. Sunt greşeli fatale. În ce priveşte aservirea în interesul străinilor a avuţiilor ţării, acuzaţia este cu totul nedreaptă. Am dat unele indicaţiuni care sunt, cred, suficiente pentru a se vedea realitatea. Starea înfloritoare, abundentă în toate domeniile în 1942, 1943 şi primăvara anului 1944, unică în Europa în acea vreme, face cu prisosinţă dovada contrarie. Realitatea este că, dacă nu ar fi fost nemţii în ţară, aş fi putut, în afară de stofe, bumbac şi pielărie, să desfiinţez raţionalizarea şi cartelele. Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobânda de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.

În afară de două apeluri la subscripţia publică, care au dat circa 30 miliarde, nu am făcut nici un împrumut străin. Din contră am cumpărat cu 20 şi 30%, dacă memoria nu mă înşală, creanţe debitoare româneşti. Am redus astfel în timp de război, caz unic, nu numai în istoria economică a României, cu 26 miliarde stabilizaţi dintr-o datorie totală de 105 miliarde moştenit. Am adus, prin străduinţele supraumane ale domnului Mihai Antonescu, 7 vagoane de aur. Subliniez că, până la 1940, în timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise să realizeze decât o acoperire în devize şi aur echivalent cu 16 vagoane. La 23 august 1944, Banca Naţională avea în consecinţă 23 vagoane aur. Datorită acestui fapt şi apoliticei monetare prudente, acoperirea leului ajunsese la 27,1/2 sută, pe când Statutul Băncii Naţionale, prevede 25%. Iată situaţia monetară. Din ea şi din munca ordonată a poporului român decurge adevărata situaţie economică a ţării. Am pus accentul, în această privinţă şi pe munca ordonată a muncitorului şi ţăranului român. Domnule Preşedinte, în patru ani de guvernare, spre cinstea muncitorului român, care şi cu această ocazie a dovedit înţelepciunea şi patriotismul, nu a fost o grevă, nu a fost o manifestare de stradă. Nu am scos în patru ani niciodată armata contra mulţimii. Am găsit instalată baionetă de la licee la universităţi, de la sate, până în toate instituţiile administrative de pe toată suprafaţa ţării. Când regimul legionar a fost lichidat, toate baionetele au fost retrase în cazărmi şi nici odată nu au mai fost scoase până în august 1944. Am fost prezentat în faţa dumneavoastră drept dictator. Dumneavoastră onorat Tribunal, ştiţi că de la Cetatea Antică şi până astăzi dictatorii, toţi, fără excepţie, au exterminat adversarii lor politici. Care din adversarii mei politici sau militari au fost exterminaţi de mine? Se invocă lipsa Constituţiei din 1938. Am făcut-o fiindcă era o constituţie teroristă, care nici nu corespundea cu constituţia discutată, admisă şi votată de Consiliul de Miniştri. Tendinţa mea era să revin la Constituţia democratică. Dovada o face că am introdus nu numai inamovibilitatea magistraţilor, dar şi pe aceea a parchetelor. Care dictator până la mine a renunţat la cel mai puternic instrument de constrângere: Justiţia? Eu am renunţat. Ceva mai mult, am declarat Domnului Prim Preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie următoarele: „Domnule Prim Preşedinte, nu am să îmi permit a vă da decât o singură indicaţiune,să supravegheaţi să nu se execute nici ordinele mele «ilegale» ". În privinţa presei, mărturisesc că nu a fost complet liberă. Dar în care ţară se lasă, în timp de război, presa să scrie tot ce vrea? Sub guvernarea mea presa avea latitudinea de a semnala publicului tot ceea ce se referea la administraţia politică internă şi economia naţională. Nu avea însă dreptul să comenteze faptele semnalate înainte ca ele să fie anchetate de comun acord cu reprezentantul presei. Dar dumneavoastră Domnule Preşedinte, ştiţi că, din iniţiativa domnului Mihai Antonescu, se instalase în toate satele, cutii speciale cu scrisori, prin care ţăranii puteau să se adreseze direct mie. Toate reclamaţiile sau cererile lor erau cercetate şi toţi au primit răspunsul semnat de mine.Nu am avut Parlament. Nici nu puteam avea, fiindcă nu puteam face alegeri din cauza mişcării legionare şi mai ales din cauză că graniţele erau prăbuşite şi o treime din ţară era cotropită. Nici organizaţiile politice nu au fost de acord să se facă alegeri în timpul regimului legionar, fiindcă 100% ar fi învins legionarii. După rebeliune a venit războiul şi nimeni nu poate afirma astăzi că s-ar fi putut face alegeri în timp de război. Anglia, şi chiar Rusia au dizolvat Parlamentele lor a căror mandat expira în timpul războiului. Se poate invoca legile penale. Ele au fost dictate de nevoile de moment. Dar nu au fost executate. Am arătat-o mai sus. Sunt măsuri impuse de condiţiunile excepţionale pe care le crează peste tot războiul. În sfârşit, Onorat Tribunal, cine poate invoca un singur caz când „dictatorul" Antonescu a scos armata în stradă şi a tras în mulţimea agitată de o problemă, economică sau politică? Pot guvernele democratice, cari m-au precedat, să prezinte o pagină curată în această privinţă? Poate cineva să afirme că, cu ocazia plebiscitului, alegătorii au fost aduşi cu forţa, loviţi, ameninţaţi, plătiţi ? Poate cineva să afirme că conţinutul urnelor a fost mistificat? Se va spune că votul nu a fost secret. într-adevăr am făcut-o şi văd că am greşit, pornind de la dorinţa curată de a face educaţia caracterelor. Vroiam ca fiecare să aibă curajul opiniei sale. Dar mi-am dat cuvântul de ostaş că nimeni nu va avea de tras consecinţa votului său şi m-am ţinut de cuvânt. Iată, Domnule Preşedinte şi onorat Tribunal, numai câteva fapte capitale, care vă îngăduie să apreciaţi în ce măsură am fost sau nu dictator.

Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi de furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea toate greşelile pe care, eventual, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-au făcut. Dacă evreii din România mai trăiesc,trăiesc numai datorită Mareşalului Antonescu !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare