Cronica unei trădări de țară

Ziua de 23 august 1944 a fost o zi de miercuri, o zi de miercuri ca oricare alta de până atunci, dintr-un război care părea să nu se mai termine. La ora 22:25, Radio România a transmis fraza care a electrizat, şi năucit în acelaşi timp, poporul român şi armata de pe front: „Dictatura a luat sfârşit, şi cu ea încetează toate asupririle“. Din păcate, avea să fie începutul sfârşitului pentru o lume, pentru o epocă, iar poporul român avea să intre într-o lungă perioadă de timp în care asupririle nu numai că nu vor înceta, ba chiar se vor amplifica. Deciziile luate în acea zi de miercuri, 23 august 1944, vor rămâne o teribilă lecţie de istorie pe care românii vor trebui s-o înveţe pe de rost şi să o transmită, din tată în fiu, generaţiilor următoare. Marea decizie luată la Palatul Regal din Bucureşti, controversa istoricilor, vizavi de oportunitatea demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu şi a modului în care România a ieşit din război, este departe de a fi încetat. Numeroasele mărturii ale contemporanilor, participanţi la evenimente, supuse cenzurii vremurilor, amplifică misterul asupra unei zile de „miercuri“ ce avea să devină fatală, pe măsura curgerii timpului, pentru viitorul unui popor greu încercat de suferințele istoriei. Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat“. Presa „democratică“, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 august 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist“. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară“. Anul 1948 a adus o redefinire a zilei de 23 august 1944: „Ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română“. În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate“. Anul 1969 a adus o altă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare“. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste“. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 august 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi armată“, care se va încheia la 30 decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române. În 1989 se vorbea despre 23 august 1944 ca fiind ziua în care a început „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“. După 22 decembrie 1989, adevărul şi neadevărul despre „23 August 1944“ aveau să genereze o imensă polemică istorigrafică, cu nenumărate şi nebănuite implicaţii pentru încercarea noastră de a reconstrui democraţia pierdută în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Foto : Feldmareşalul Erich von Manstein


Evenimentele petrecute la 23 august 1944 confirmă întru-totul părerea unor diplomaţi occidentali aflaţi la post în România, precum fostul ministru al Elveţiei la Bucureşti, René de Weck, care considera că noi, românii, aşteptăm să fim salvaţi de forţe din exterior, fiind incapabili pentru un consens naţional în ceea ce priveşte calea de urmat, astfel încât toţi oamenii politici, fie că sunt de la conducere, fie că sunt din opoziţie, nu-şi imaginează nimic mai bun decât să recurgă la o altă tutelă. La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Războiul era departe de a fi câştigat, iar mult visata pace de 1.000 de ani, pe care Reich-ul o dăruia Europei şi lumii după victorie, nu mai era decât o amintire în saloanele şi la recepţiile unde se închinaseră cupe de şampanie pentru ea. Propaganda celui de-al Treilea Reich nu mai vorbea decât despre retrageri pe aliniamente dinainte stabilite, în vederea refacerii pe timpul iernii, urmând ca în primăvară forţele Wehrmacht-ului să reia iniţiativa strategică. După Stalingrad, misiunea Wehrmacht-ului era reprezentată de „ţinerea la distanţă a înfrângerii“. Din păcate speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate în timpul campaniei din vara – toamna anului 1943. La 5 august 1943 avea să înceapă „era saluturilor în cinstea victoriilor“ Armatei Roşii. În ciuda acestor imense victorii,oamenii Serviciului Special de Informaţii al României apreciau că în ciuda tuturor succeselor dobândite în ultimele luni de Armata Roşie, trupa era obosită de război şi singura dorinţă pe care o avea soldatul sovietic era aceea de a se termina cât mai curând marea conflagraţie.Agravarea situaţiei militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei. În cursul şedinţei Consiliului de Miniştri, din 26 ianuarie 1944, Mareşalul Antonescu avea să insiste asupra faptului ca, într-o eventuală operaţiune de evacuare a provinciilor româneşti ameninţate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc „pentru ca nu cumva în acest fel situaţia noastră etnică şi poziţia politică să fie slăbită“.Mareşalul Antonescu ordona să fie evacuate unităţile militare şi persoanele compromise în faţa Sovietelor, dar în niciun caz nu trebuie să se recurgă la o evacuare masivă a elementului românesc din aceste provincii. În conformitate cu mărturiile fostului ministru al apărării naţionale din Guvernul Antonescu,Constantin Pantazi,în jurul aceleiaşi date de 15 februarie 1944 va avea loc reuniunea anuală a Mareşalului şi a ministrului de Externe cu coloneii şi generalii armatei române. Cu acest prilej au fost făcute, de către cei doi înalţi demnitari, consideraţiuni privind evoluţia războiului în 1944 şi s-a apreciat că România nu are condiţii bune de a ieşi din război, astfel încât singura soluţie care-i rămânea era să continue războiul alături de Geemania. Mareşalul Antonescu lăsa să se înţeleagă că nu poate accepta faptul că „englezii au luat armele şi au pus toată omenirea în acţiune pentru ca în Europa să nu fie o hegemonie germanică“, şi să instaureze prin concurs anglo-saxon, o hegemonie rusească. Analizând consecinţele gestului făcut de Italia şi situaţia ingrată în care se afla Mareşalul Pietro Badoglio, ca militar, Conducătorul Statului român va cere corpului de comandă al armatei române să asigure trupelor „o puternică disciplină şi o temeinică instrucţie“. Previziunile Mareşalului Antonescu şi ale generalului Şteflea privind rapida degradare a situaţiei militare se vor adeveri foarte curând. Discuţiile de la Cartierul General al lui Hitler, privind evoluţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Est, aveau să devină extrem de tensionate cu fiecare nouă retragere româno-germană. Lui Hitler i se va cere, la 25 martie 1944, de către feldmareşalul Erich von Manstein, constituirea unui comandament unificat pentru trupele aliate de pe flancul de sud al Frontului de Est sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, împreună cu un general german ca şef de stat major. Propunerea lui von Manstein a fost refuzată fără comentarii. În cursul zilei de 30 martie 1944, feldmareşalul von Manstein este chemat la Obersalzberg şi informat de Hitler că a fost înlocuit cu generalul Walter Model, deoarece este nevoie de o nouă metodă în conducerea operaţiilor. De la stilul manevrier al fetdmareşalul von Manstein trebuia să se treacă la o apărare pas cu pas a terenului. Totodată, este înlocuit de la comanda Grupului de Armate „A“ şi mareşalul von Kleist cu generalul-colonel Schörner. „Chiar dacă Grupul de armate – adnota von Manstein în memoriile sale – nu a reuşit în lupta sa pentru impunerea altei strategii operaţionale, şi drept consecinţă a eşuat în încercarea sa de a pune stavilă înaintării inamicului, el a avut până la urmă un merit. Inamicul nu a reuşit niciodată să încercuiască întreaga aripă sudică a Frontului de Est, cu toate că situaţia tactică şi superioritatea numerică îi ofereau toate şansele unei reuşite. Grupul Armatelor de Sud, deşi sângera din mii de răni, a rămas neclintit pe câmpul de luptă“. Ofensiva sovietică începea să-şi epuizese forţa, trupele fiind obosite şi departe de bazele lor de aprovizionare. Armata Roşie urma să îşi îngăduie câteva clipe de odihnă înaintea începerii marii ofensive de vară. Trupele aliate româno-germane urmau să profite de aceste clipe de răgaz pentru a- şi consolida noile aliniamente defensive.

Conferința de la Teheran - Roosevelt şi Churchill la picioarele lui Stalin


Foto : Stalin,Roosevelt şi Churchill la Teheran


Succesul sovietic de la Teheran rezidă nu numai în eficienţa spionajului sovietic, ci şi în fascinaţia pe care o exercita Stalin faţă de cei doi lideri occidentali. Corespondenţa de război a conducătorilor din Marea Alianţă ilustrează foarte bine această înţelegere. Harry Hopkins, consilierul lui Roosevelt la Teheran şi principalul agent de influenţă al NKGB-ului la Washington, sublinia, ca un preambul la viitoarele evenimente, că, din moment ce Rusia este factorul decisiv în acest război, ei trebuie să i se acorde toată asistenţa, şi toate eforturile trebuie făcute pentru a-i câştiga prietenia.Înaltul consilier american aprecia că după înfrângerea Germaniei va veni momentul când Uniunea Sovietică va domina Europa, iar atunci prietenia sovieto-americană va reprezenta cheia de boltă a lumii postbelice. Preşedintele SUA dorea să desfiinţeze, în colaborare cu URSS, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război. Scrisoarea preşedintelui Roosevelt, din 20 februarie 1943, către liderii lui „National Council of Young Israel“ („Consiliul Naţional al Tânărului Israel“), Zabrousky şi Weiss, confirmă existenţa unei „diplomaţii secrete“ a titularului de la Casa Albă şi revenirea la o mai veche înclinaţie de manipulare a opiniei publice interne şi internaţionale. Memoriile cardinalului Spellman, şeful bisericii catolice din SUA, confirmă admiraţia lui Roosevelt, mărturisită la 2 septembrie 1943, faţă de Uniunea Sovietică şi convingerea, acestuia că „popoarele europene vor trebui, pur şi simplu, să îndure, să suporte dominaţia rusească, în speranţa că în 10-20 de ani vor putea să trăiască mai bine cu ruşii“. SUA şi Marea Britanie au acceptat, în urma Conferinţei de la Teheran, ca URSS să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv, păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov- Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Stalin va reafirma pretenţiile sale asupra sud-estului Europei prezentate lui Hitler în noiembrie 1940 şi lui Anthony Eden în decembrie 1941.Mareşalul Antonescu a fost informat că preşedintele Roosevelt a săvârşit o primă greşeală prin faptul că a acceptat să fie găzduit la ambasada sovietică din Teheran şi să aibă o primă întrevedere cu Stalin fără să fie prezent şi Churchill, iar serviciul secret al guvernului polonez din exil aprecia că „Roosevelt este înclinat să facă Rusiei toate concesiile pentru a obţine prietenia lui Stalin“. Informaţiile proveneau de la colonelul Kowalewski din cadrul Ambasadei Poloniei la Lisabona, în decembrie 1943.În acest timp, Scarlat Grigoriu şi Camil Demetrescu au continuat tratativele de la Madrid privind scoaterea României din război pe tot parcursul lunii decembrie 1943. La 21 decembrie 1943, cei doi diplomaţi români au făcut cunoscut că Mihai Antonescu a acceptat cererea ambasadorului SUA de a semna, în numele României, o declaraţie de capitulare necondiţionată, urmând ca publicarea şi intrarea în vigoare să fie decise de către Aliaţi, în funcţie de conjunctura militară. Ministrul de Externe al României cerea însă fie o debarcare anglo-americană în Balcani, fie intrarea Turciei în război, oferindu-se chiar să încredinţeze documentul de capitulare guvernului turc. Guvernul Turciei a refuzat acest lucru, iar demersurile nu au dus la niciun rezultat concret.La 7 ianuarie 1944, Ambasada americană de la Madrid a comunicat că acordul lui Mihai Antonescu este „fără folos şi dilatoriu“ în contextul rezultatelor Conferinţei de la Teheran.Scarlat Grigoriu va sonda prin intermediul diplomatului american Truelle, la 30 martie 1944, posibilitatea formării unui „guvern român în exil“, cu români aflaţi în Portugalia. La 24 iunie 1944, are loc o altă încercare de salvare a României, făcută la Madrid, prin intermediul aceluiaşi diplomat Carlton Hayes. Scarlat Grigoriu, Brutus Coste, de la Legaţia României din Madrid şi Gheorghe Barbul, membru al cabinetului lui Mihai Antonescu din Bucureşti, vor avea o discuţie cu ambasadorul Hayes în care diplomaţii români informează că România a înţeles, de la 6 iunie 1944, că o debarcare în Balcani nu mai este posibilă. Conducerea politico-militară a României, mărturiseau cei trei diplomaţi, a înţeles că trebuie să capituleze faţă de URSS, dar vrea să ştie „informativ“ ce rol vor juca SUA şi Marea Britanie în această capitulare şi dacă anglo-americanii vor fi efectiv prezenţi, nu numai în teorie, fiindcă României îi este frică să nu fie lăsată la discreţia URSS-ului. Reprezentanţii României au informat, pe această cale, guvernul SUA despre demersurile diplomatice făcute la Stockholm, Berna şi Ankara, în vederea încheierii unui armistiţiu, neuitând să sublinieze că aceste iniţiative au fost luate de URSS. Departamentul de Stat al SUA a telegrafiat, la 30 iunie 1944, reprezentanţilor săi de la Madrid pentru a-i informa că românii trebuie să ştie că niciun aspect al problemei capitulării României nu poate fi tratat cu unul sau doi din principalii aliaţi care acţionează în astfel de probleme pe bază de consultare şi înţelegere reciprocă. La 7 iulie 1944, Scarlat Grigoriu s-a întâlnit cu diplomatul american Butterworth care i-a citit telegrama Departamentului de Stat. Cei doi diplomaţi s-au despărţit în cei mai buni termeni, Butterworth urând „mult noroc României“ în negocierile decisive care, proiectate la Cairo, le blocau cu totul pe cele de la Madrid.

Foto : Grigore Gafencu


După război, Gheorghe Barbul s-a reîntâlnit, la Paris, cu Middleton, care a mărturisit că el îşi dorea o debarcare în Balcani, în raport cu cea din Franţa, şi că lui i s-a spus că aceasta va avea loc. Diplomatul român a concluzionat că între români şi americani avusese loc, la Madrid, ceea ce se cheamă un „dialog surd“. Pe lângă discuţiile de la Lisabona şi Madrid au mai existat şi alte încercări de negociere a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. În Elveţia, la Berna, Grigore Gafencu trata cu reprezentanţi ai Aliaţilor în numele Mareşalului Antonescu, ca şi al opoziţiei. În scrisoarea adresată lui Grigore Gafencu, la 16 octombrie 1943, ministrul de Externe al României mărturisea profunda îngrijorare legată de supralicitarea Uniunii Sovietice în ambele tabere şi de considerarea insuficientă a poziţiei-cheie pe care o ocupă în asigurarea echilibrului mondial, şi în soluţionarea conflictului actual, regiunea Lemberg-Suez. Grigore Gafencu nota, în jurnal, la 15 decembrie 1943: „Am rugat pe Maniu să-mi desluşească politica lui faţă de Rusia: nu am primit niciun răspuns.Trebuie să ştim ce vrem. Nu ne putem salva însă decât dacă privim realitatea în faţă: trebuie să ne hotărâm să stăm de vorbă cu ruşii“. Într-o discuţie avută cu ministrul României la Berna, Vespasian Pella, fostul ministru de Externe român avertiza că era „zadarnic şi primejdios să jucăm pe faţă cartea engleză împotriva cărţii ruseşti“. Încă din 17 octombrie 1943, Allen Dulles, rezidentul OSS-ului în Elveţia, îi comunicase lui Gafencu că „poziţia României face obiectul atenţiei guvernului Statelor Unite în „consultare“ cu guvernele principalilor Aliaţi“. La 18 aprilie 1944, Gafencu se întâlneşte cu ambasadorul britanic Leland Harrison şi solicită, din împuternicirea lui Mihai Antonescu, cu deplinul acord al regelui Mihai I şi al lui Iuliu Maniu, formularea „condiţiilor politice“ şi a posibilităţilor concrete privind retragerea din război şi încetarea ostilităţilor cu Naţiunile Unite. Diplomatul britanic l-a informat pe Gafencu că cererea trebuie să fie adresată tuturor celor trei Aliaţi şi că „noul canal“ este considerat de către Departamentul de Stat ca producând „numai confuzie“ astfel încât sunt preferate negocierile de la Cairo. Toate eforturile lui Grigore Gafencu aveau să se desfăşoare, din păcate, sub povara unor instrucţiuni extrem de clare ale Foreign Office-ului: „Niciun fel de detaliu privind politica guvernului Majestăţii Sale britanice în ce priveşte problemele româneşti“.Tot în Elveţia se agitau oamenii lui Gheorghe Tătărescu, în favoarea regelui Carol al II-lea, pe care sovieticii voiau să-l utilizeze într-o serie de jocuri politice. Încercările sovieticilor de al folosi pe exregele României au fost respinse de guvernul american. „Consider că ar trebui să îi spuneţi deschis lui Gromîko că regele Carol este privit în această SUA cu cea mai mare neîncredere şi suspiciune… Cred că ar trebui să adăugaţi că orice plan sau efort din partea guvernului sovietic de a-l folosi pe regele Carol ori de a-l readuce pe tron va fi complet de neînţeles şi va fi considerat o mişcare de eficienţă îndoielnică, dată fiind lipsa sa de caracter şi prestigiu“, scria diplomatul american G. Freeman Matthews, şeful Biroului pentru Probleme Europene (Office of European Affairs) într-o notă de recomandare către secretarul de stat Cordell Hull. Departamentul de Stat al SUA era extrem de interesat să afle cum ar dori ruşii să-l folosească pe Carol şi de ce cred ei că acesta ar putea fi de ajutor, atât în încercarea de a scoate România din război, cât şi în reconstrucţia unui regim pro-aliat în România. Răspunsul nu avea să vină niciodată. Principele Nicolae aflat pe pantele pline de soare şi de zăpadă, de la Saint-Moritz, discuta cu emisarul rus Vladimir Socaliu. Totodată, viceconsulul român de la Istambul propunea guvernului britanic, în februarie 1944, răsturnarea Mareşalului Antonescu cu sprijinul generalilor Nicolescu şi Potopeanu. Numirea lui Alexandru Cretzianu în postul de ambasador la Ankara, în septembrie 1943, reprezintă un alt pas în direcţia efortului de a ieşi din război şi a încheia un armistiţiu. Guvernul turc a fost informat de către Mihai Antonescu că noul ministru al României în Turcia poate fi considerat ca „un reprezentant al naţiunii române, şi nu al guvernului Antonescu“. Şeful diplomaţiei române l-a împuternicit pe Alexandru Cretzianu să-i informeze pe Aliaţi că „actualul guvern se consideră în funcţiune numai pentru a asigura ordinea şi că va ceda imediat frâiele unui guvern aprobat de către englezi şi americani“. Mareşalul Ion Antonescu se interesa personal, prin ataşatul militar al Românei de la Ankara, generalul Traian Teodorescu, iar acesta, prin ataşaţii militari ai Marii Britanii şi SUA, cu privire la ajutorul militar la care s-ar putea aştepta din partea Aliaţilor, în cazul ieşirii sale din război.

Foto : Întâlnirea dintre Mihai Antonescu şi Benito Mussolini la Roma - 1 Iunie 1943


Cea mai spectaculoasă acţiune a fost cea iniţiată de Mihai Antonescu care prin ambasadorul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, propunea contelui Ciano, la 17 mai 1943, crearea unei „Antante meditereneene“, respectiv „un bloc operativ comun, capabil să facă faţă celor mai grave probleme ale momentului“. Şeful diplomaţiei române propunea părţii italiene ca împreună să ia iniţiativa retragerii din război a Italiei, României, Ungariei şi a celorlalte ţări ale Axei. Contele Ciano agreează ideea, dar Mussolini o respinge. Mihai Antonescu revine, la 1 iunie 1943, asupra propunerii făcute, iar Mussolini înclină să accepte şi-l invită pe şeful diplomaţiei române la Roma. Discuţ iile purtate la Rocca delle Camminate de către Mihai Antonescu cu Mussolini, la 1 iulie 1943, nu s-au încheiat conform dorinţelor ministrului român. Ducele a acceptat, în principiu, viitoare demersuri de pace cu Aliaţii, dar a cerut un răgaz de două luni pentru „a nu da impresia că Italia ceda ameninţărilor anglo-americanilor“. Evenimentele din 24 iulie 1943 vor anula complet ideea unui „bloc al statelor“. După căderea lui Mussolini, ministrul român face a treia încercare prin intermediul noului ministru de Externe Guariglia care este chestionat în legătură cu „acel front unic“ propus în iunie 1943 astfel încât, „aşezându-se în frunte, să coordoneze acţiunea unui grup de state care vor să acţioneze pentru salvarea lor şi a Europei“. Noul guvern italian va informa cabinetul de la Bucureşti că Italia începuse să negocieze, singură, la Lisabona capitularea necondiţionată. Cartierul General al lui Hitler a aflat despre armistiţiul italian, în ciuda diferitelor semnale tot mai evidente, la 29 iulie 1943 ca urmare a interceptării de către Gestapo a liniei telefonice radio dintre Roosevelt şi Churchill.

Tatonări pentru încheierea păcii

Tatonări pentru ieşirea României din război în condiţii onorabile s-au mai făcut, pe lângă cele de la Roma din 1943 şi Vatican, cele de la Cairo şi Stockholm. Noi documente declasificate din arhivele serviciilor secrete anglo-americane relevă existenţa unui mare joc operativ, respectiv planul „Bodyguard“, în ansamblul căruia se integrează şi tratativele de la Cairo.Planul „Bodyguard“ reprezintă planul de simulare şi înşelare a OKW-ului privind locul şi data deschiderii celui de-al doilea front (operaţiunea „Overlord“). Autorii planului „Bodyguard“ îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, operaţiunea „Bodyguard“ prevedea declanşarea a sute de operaţiuni variate, mici şi mari, pentru a-l „intoxica“ pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Din documente de arhivă rezultă că autorii planului operaţional rezervaseră României un rol pe cât de important, pe atât de tragic (acţiunea „Zeppelin“).

Iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania

Conform planului „Zeppelin“ iniţierea negocierilor de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. Planul „Zeppelin“ urmărea mistificarea şi intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni aliate din zona Mediteranei de Răsărit şi Balcani. Acest plan al serviciilor secrete aliate era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte integrantă din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de planul „Jael“, iar apoi de planul „Bodyguard“. În cadrul Conferinţei de le Teheran, din noiembrie 1943, cei trei mari au discutat problema „mistificării şi intoxicării inamicului“, iar Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat apoi semnarea unui acord ultrasecret, la 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisiunea mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia.În ceea ce priveşte viitoarele negocieri de armistiţiu cu România, specialiştii „războiului murdar“ îşi propuneau o disimulare pe teatrul de operaţii mediteranean astfel încât germanii să creadă că intenţiile în Balcani sunt:

○ 1 - Debarcarea trupelor anglo-americane şi poloneze în Grecia şi Albania, în aprilie 1944.

○ 2 - Trupele sovietice vor debarca pe coasta bulgară, în mai 1944. „Dacă cele de mai sus ar constitui planurile noastre reale, atunci ar rezulta următoarele:

○ a) - Niciun fel de trupe aliate nu ar putea ajunge în România înainte de luna iunie.

○ b) - Trupele ruseşti sunt singurele care ar putea ajunge în România înainte de luna iunie.

○ c) - Trupele anglo-americane nu ar putea ajunge în România decât după căderea Salonicului, ceea ce s-ar putea întâmpla nu cu mult înaintea lunii august.

Dacă operaţiile noastre în Grecia ar fi reale, acestea ar fi puternic sprijinite dacă germanii s-ar găsi în situaţia de a avea în faţă o Românie ostilă“, consemnau autorii planului „Zeppelin“.Planificatorii serviciilor secrete aliate doreau ca România să fie gata, începând cu sfârşitul lunii martie 1944, să se declare de partea Naţiunilor Unite de îndată ce va fi anunţată debarcarea în Grecia şi să se opună singură celui de-al III-lea Reich, cu sprijin aerian aliat, până la începutul lunii iunie când trupele sovietice ce ar fi ajuns în Bulgaria vor veni în ajutorul României. Regizorii planului „Zeppelin“ prevedeau că nu se va cere în niciun caz capitularea înainte de sfârşitul lunii martie, iar după acea dată, capitularea se va efectua atunci când este cerută de Aliaţi. Planificatorii strategici ai Aliaţilor prevedeau că primele forţe care îi vor sprijini pe români vor fi cele sovietice, deoarece se află mult mai aproape şi numai ele au acces direct la România.Analizând planul „Zeppelin“, se poate observa că intenţia Aliaţilor a fost aceea de-ai intoxica pe germani, astfel încât să aprecieze luna iunie drept termenul stabilit pentru debarcarea trupelor aliate în Balcani şi, în consecinţă, să iniţieze din vreme contramăsurile militare, în timp ce luna iunie era desemnată pentru debarcarea în Normandia (operaţiunea „Overlrod“). În această imensă „gardă de minciuni“ cel mai important rol a revenit Intelligence Service-ului care trebuia să neutralizeze şi să elimine din sistemul defensiv german, ca parte coerentă, serviciile de informaţii. Oamenii lui Menzies trebuiau „să cunoască cu precizie tăria şi localizarea forţelor germane şi cât anume ştia comandamentul german despre intenţiile Aliaţilor“, pentru a se putea estima, de către generalul Eisenhower, cât „mai exact, în ce măsură putea obţine surpriza tactică“.Încurajarea unor iniţiative diplomatice sau ale opoziţiei româneşti, în conformitate cu planurile de dezinformare ale „Bodyguard“- ului, care mai apoi vor fi identificate de către serviciile secrete germane, s-au constituit în dovada că Aliaţii pregătesc o debarcare în Balcani. Totodată, trebuie să avem în vedere că nu există niciun document militar sau diplomatic din care să rezulte că sovieticii s-ar fi obligat la o operaţiune de debarcare în Bulgaria, în lunile mai-iunie 1944, sau, eventual, să simuleze doar o tentativă. Mulţumită „Bodyguard“- ului şi anexelor sale, circa 13 divizii germane din Balcani au fost ţintuite locului, slăbind astfel capacitatea de apărare a Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest. Se poate vorbi de o intrare parţială în acţiune a planului „Bodyguard“ înainte de Conferinţa de la Teheran, unde a primit acordul celor trei mari.

Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei

Există numeroase dovezi ale desfăşurării cu succes a planului „Zeppelin“. Între 12-13 aprilie 1943, la Cartierul General al Führer-ului au avut loc convorbiri între Adolf Hitler şi Mareşalul Ion Antonescu. În timpul discuţiilor, Führer-ul i-a înmânat Mareşalului două dosare, al căror conţinut avea implicaţii grave asupra viitorului relaţiilor româno-germane. Primul dosar conţinea dovezi asupra faptului că Mihai Antonescu iniţiase în secret contacte diplomatice cu Aliaţii cu scopul de a scoate România din război, iar cel de-al doilea dosar conţinea dovezile „trădării“ lui Iuliu Maniu (corespondenţa Maniu-Tilea, copia unui Memorandum expediat de Maniu guvernului britanic). Hitler a insistat asupra faptului că un asemenea om ar fi fost, demult, pedepsit cu moartea prin spânzurare în Germania, ceea ce l-a situat pe Mareşalul Antonescu într-o postură extrem de delicată. Informaţiile la care avea acces Hitler conturau imaginea unei Românii ostile Germaniei la nivel statal. Viitoarele luni vor adăuga dosarelor noi piese, din ce în ce mai grele şi mai provocatoare la adresa României, generând numeroase întrebări asupra identităţii celui sau celor care furnizau germanilor informaţii despre activitatea din culise a diplomaţilor români sau despre activitatea conducătorului opoziţiei române?„Debarcarea în Balcani“ a alimentat, încă din 1942, nu numai discuţiile de la cafeneaua Capşa din Bucureşti, dar a devenit şi o piesă de bază în formularea politicii guvernului Mareşalului Antonescu şi a întregii opoziţii, în frunte cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Memoriile lui Churchill relevă faptul că el preconiza o campanie prin Trieste (după căderea Italiei şi lichidarea trupelor germane), Ljubljana, Graz, Viena şi Bratislava. Nu era luată în discuţie o variantă prin Balcani, România sau Ungaria. „Alternativa Viena“ a fost refuzată de Roosevelt, de militarii americani şi chiar britanici, dar a rămas „visul“ generalului Alexander. Această idee politică şi militară a „debarcării“ şi-a găsit o întrebuinţare şi în războiul din umbră. De această idee s-au agăţat, căzând în capcana întinsă, atât Abwehr-ul, cât şi Mihai Antonescu, şi Iuliu Maniu. Liderul politic naţional-ţărănist a crezut atât de mult în debarcare, încât în noiembrie 1943 a luat hotărârea de a pleca el însuşi la Cairo, cu sprijinul M.A.E din Ankara şi al Forţei 133, pentru a perfecta strategia unei acţiuni simultane, respectiv, debarcarea Aliaţilor şi ieşirea României din război printr-o lovitură politico-militară. Britanicii au considerat că, în perspectiva evenimentelor, datorită pregătirilor pentru executarea operaţiunii „Autonomus“, locul lui Maniu s-ar afla la Bucureşti, şi nu la Londra, şi a fost sfătuit insistent să ia legătura şi cu Moscova. Operaţiunea „Autonomus“ era pregătită să se interfereze în cadrul tratativelor de armistiţiu de la Cairo, astfel încât prin emiţătoarele paraşutiştilor ce urmau să fie arestaţi şi deţinuţi în incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei, urma a fi alertată întreaga agentură germană de spionaj din Balcani. La 21 decembrie 1943,sa dat startul în operaţiunea „Autonomus“. După aterizarea şi capturarea paraşutiştilor britanici au început să se răspândească zvonuri despre faptul că cei trei au adus condiţii de armistiţiu guvernului român. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Eugen Cristescu se vor confrunta, după această „captură“, cu o puternică presiune diplomatică din partea Germaniei care începuse să întocmească dosarul unei Românii ostile la nivel statal. Dosar care se îngroşa de la o zi la alta graţie documetelor false sau reale furnizate germanilor în cadrul operaţiunii „Bodyguard“. Apropiinduse luna martie 1944, conform planului „Zeppelin“, României i-se putea cere capitularea necondiţionată, urmând a fi începute tratativele de armistiţiu.Într-un asemenea context are loc misiunea prinţului Barbu Ştirbey care pleacă, prin Ankara, spre Londra pentru a negocia un armistiţiu pentru România, cu un paşaport eliberat din dispoziţia Mareşalului Antonescu. Cabinetul de la Londra hotăreşte să mute locul de desfăşurare a tratativelor de la Londra la Cairo, acolo unde se puteau afla şi sovieticii. Prinţul Barbu Ştirbey va sosi, la 16 martie 1944, la Cairo. Din păcate, la 14 martie 1944, se producea un eveniment nedorit care a rămas învăluit şi astăzi în „mister“: Agenţia britanică de ştiri Reuters informa opinia publică internaţională că există un demers românesc serios pentru o pace separată cu Aliaţii, iar prinţul Ştirbey este negociatorul român pentru pace. A doua zi, 15 martie 1944, agenţia română Rador a încercat să acopere „indiscreţia“ petrecută. Tratativele „secrete“ de la Cairo vor începe pe 17 martie 1944, iar principele Barbu Ştirbey va comunica Aliaţilor că tratează în numele lui Iuliu Maniu, deşi îl văzuse la plecare pe Mareşalul Antonescu şi ştia că şi acesta este hotărât să accepte un armistiţiu. Iuliu Maniu cerea asigurări privind: independenţa României, dreptul asupra Transilvaniei şi statutul de cobeligerant.

Nemulţumit de bombardamentele aeriene ale Aliaţilor, Mareşalul Antonescu a cerut explicaţii

În cursul zilei de 19 martie 1944, Wehrmacht-ul ocupă, printr-o acţiune-fulger, Ungaria (planul „Margarethe I“). Istoricii au confirmat după război, prin accesul la documentele de arhivă, că britanicii au dezvăluit în mod deliberat întreaga acţiune de negociere a lui Kallay pentru a-l forţa pe Hitler să ocupe întreaga Ungarie cu trupe germane, care urmau să lipsească în mod dureros de pe câmpul de luptă din Normandia. Unul dintre obiectivele principale ale planului „Bodyguard“ era de a crea neînţelegeri între România şi Germania, de a provoca revolte pentru a imobiliza trupele germane şi a le slăbi atât pe frontul de apus, cât şi pe cel de răsărit.La 20 martie 1944, Hitler îl invită pe Mareşalul Antonescu la Castelul Klessheim, unde fusese de curând şi amiralul Horthy, căruia cancelarul nazist îi administrase o aspră pedeapsă. Mareşalul a şovăit să răspundă la invitaţie, pretextând că nu se simte bine, din care cauză nu poate face deocamdată călătoria. În urma discuţiilor purtate de către generalul Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin, cu o serie de oficiali germani, se va concluziona că nu se poate pune problema repetării „episodului ungar“. Mareşalul Antonescu a părăsit România la 23 martie, îndreptându-se spre Castelul Klessheim, în timp ce britanicii, prin semnătura generalului Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al trupelor aliate din Orientul Mijlociu, cer în mod imperativ Mareşalului Antonescu să nu meargă la întâlnirea cu Hitler, precum şi capitularea necondiţionată a României.Serviciile secrete ale Aliaţilor Occidentali cunoşteau, datorită maşinii de descifrat coduri „Enigma“, planurile de invazie a Ungariei („Margareta I“) şi a României („Margareta II“). În concepţia autorilor „Bodyguard“-ului, loviturile ar fi fost de dorit să se succeadă, ceea ce îl va determina pe generalul Wilson să ceară guvernului român şi opoziţiei conduse de Iuliu Maniu să capituleze, sfat repetat la 13 aprilie 1944, de astă dată cu acordul americanilor şi al sovieticilor. Aliaţii au încercat să forţeze capitularea României şi prin executarea unor raiduri de bombardament asupra oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi Braşov, chiar în zilele de Paşti ale anului 1944. Campania de bombardamente aliate împotriva României începuse la 12 mai 1942, când s-a consemnat un aşa zis „raid de probă“ al aviaţiei americane, care s-a soldat cu un eşec total.Nemulţumit profund de modul în care Aliaţii înţelegeau să trateze România, respectiv campania de bombardamente aeriene, Mareşalul Antonescu a cerut explicaţii, prin intermediul lui Eugen Cristescu, colonelului Chastelain din grupul „Autonomus“, referitor la maniera atacurilor aeriene, care nu priveau numai punctele strategice sau instalaţiile ce lucrau în legătură cu susţinerea războiului, ci multe cartiere locuite numai de populaţia civilă. Confruntate cu o asemenea situaţie, autorităţile militare române au cerut transmiterea unui avertisment, prin intermediul unei puteri neutre sau radio, prin care se arăta că, în cazul când nu vor înceta aceste procedee, aviatorilor americani prizonieri li se va aplica un tratament corespunzător.



Pe canalul de negocieri din capitala Suediei, inaugurat în decembrie 1943, tratativele vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic Nanu, în numele guvernului Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, Gheorghe Duca, care reprezenta interesele opoziţiei politice în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I. Contactele de la Stockholm au fost iniţiate de sovietici prin intermediul unui funcţionar al Legaţiei URSS, respectiv Semenov, alias Kaufman, care era ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm. Semenov era implicat şi în negocierile secrete de pace germano-sovietice (misiunea „Kleist“). Misiunea „Kleist“ s-a născut în urma consfătuirii liderilor partidului naţional-socialist german, de la Munchen din 30 ianuarie 1944, în care s-au făcut următoarele recomandări:

○ a) - Hitler să facă propuneri de pace.

○ b) - Ribbentrop să stabilească legătura cu URSS.

După conferinţa de la Teheran, sovieticii au concluzionat că Aliaţii Occidentali au recunoscut„dreptul Rusiei de a institui guverne prietene în ţările învecinate“. Departamentul de Stat american a emis, la 13 ianuarie 1944, două documente devenite celebre, respectiv WS-16 şi WS-17, care au cuprins un număr de 27 de principii umilitoare ce urmau a fi impuse României în momentul capitulării, practic o adevărată dramă.Pamfil Şeicaru, întors de la Lisabona la sfârşitul lui februarie 1944, avea să-l viziteze pe Mareşalul Antonescu, pentru a-i transmite din partea colonelului Kowalewski, şeful serviciului secret de la Ambasada Poloniei din Portugalia, un mesaj referitor la discuţiile de la Teheran. „M-a ascultat cu mare atenţie – scria marele gazetar – şi nu s-a arătat surprins de cele ce i-am comunicat din partea lui Kowalewski. Când i-am redat dorinţa colonelului Kowalewski de a-i comunica lui Iuliu Maniu cele transmise, Mareşalul mi-a spus: chiar te rog să-i comunici ca să se convingă că în zadar va tot aştepta cele două brigăzi anglo-americane aeropurtate. Roosevelt şi Churchill nu vor intra în conflict cu Stalin din o prea mare simpatie pentru România ca şi pentru Polonia.“. Pamfil Şeicaru mai consemna: „L-am văzut pe Iuliu Maniu la Mihai Popovici.După ce am fost ascultat cu obişnuita lui atenţie, Iuliu Maniu a ţinut să împrăştie temerile mele de viitor, spunâ ndu-mi: Nu fiţi neliniştiţi, dumneavoastră citiţi prea des pe Goebbels şi vă lăsaţi influenţaţi de propaganda lui. Mă rog, cum poate şti colonelul Kowalewski tocmai din Lisabona ceea ce s-a discutat la Teheran? Şi el este victima propagandei hitleriste care împrăştie în toată lumea născocirile ei diabolice să zăpăcească lumea. Pentru liniştea dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa Centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ceea ce priveşte frontierele ţării, fără ca în prealabil domnul Churchill şi preşedintele Roosevelt să mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels. I-am replicat: Cum să-l citesc, când nu ştiu germana, dumneavoastră puteţi să-l citiţi. A zâmbit îndulgent“. Având în vedere această tulburătoare mărturisire, de o valoare informativă aparte, putem înţelege mai bine rolul Mareşalului Antonescu în perioada „bătăliei pentru armistiţiu“ dar şi „naivitatea“ politică a lui Iuliu Maniu din aceeaşi perioadă.„Greşeala mea a fost că am crezut că avem de ales între Aliaţi şi Germania, când, în realitate, aveam de ales între Germania şi Rusia“, avea să recunoască Iuliu Maniu, dar, din păcate, atât de târziu.

Sovieticii doreau să neutralizeze viitoarea rezistenţă a Armatei Române

Sovieticii erau convinşi că o confruntare cu armata română şi cu aliatul german, pe teritoriul României, va fi deosebit de grea şi ca atare au iniţiat tratative de armistiţiu, deoarece se grăbeau în „cursa pentru Berlin“. Într-o asemenea conjunctură politico-militară, sovieticii voiau să trateze cu Mareşalul Antonescu. Ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care Gheorghe Duca, reprezentantul opoziţiei române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Kollontay evolua. Sosit la Stockholm, la 8 august 1943, George Duca va menţine un contact permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, fără ştiinţa ambasadorului Frederic Nanu. În urma hotărârilor Conferinţ elor de la Moscova şi Teheran, emisarul opoziţiei române, la sugestia diplomaţilor anglo-americani, va stabili contactul cu doamna Kollontay, ambasadorul sovietic în Suedia. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de laCairo, contactele lui Gheorghe Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Kollontay. Gheorghe Duca va sugera în cursul dialogului, din 25 mai 1944, că nu se poate colabora cu Mareşalul Ion Antonescu şi că nici opoziţia internă „nu va putea lucra în viitor“ cu Conducătorul Statului român. La 12 aprilie 1944, la Cairo, principelui Barbu Ştirbey îi erau înmânate „condiţiile preliminare de armistiţiu“:

○ a) - Capitularea trupelor române de pe frontul de est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului.

○ b) - Lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţei şi suveranităţii României.

○ c) - Restabilirea frontierei de la 28 iunie 1940.

○ d) - Despăgubiri de război.

○ e) - Repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori.

În aceeaşi zi, la Stockholm, sovieticii îşi manifestau dorinţa, prin ambasadoarea Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de la Cairo.La sugestia Departamentului de Stat american, avertismentul dat Mareşalului Antonescu a fost eliminat din textul telegramei. Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană la 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei planului „Bodyguard“.Asigurările pe care le cerea Iuliu Maniu:

○ 1 - Orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească.

○ 2 - Regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureşti,să nu fie ocupate de fortele Aliate.

○ 3 - Fonduri Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate guvernului român.

○ 4 - Fondurile guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate.

○ 5 - Întreaga Transilvanie să fie înapoiată României.

...nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, la 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate“.
Situaţia politico-militară a României devenise, la începutul lui aprilie 1944, deosebit de complexă şi dramatică. Generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major român, după ce fusese în inspecţie la Bug, îl asigurase pe conducătorul Statului român că linia Bugului, fiind întărită cu lucrări din beton şi obstacole, nu va putea fi trecută.Liniştea autorităţilor politico-militare române avea să fie spulberată de forţa atacului sovietic care avea să creeze o presiune enormă asupra diviziilor româneşti. Înaltul comandament aliat româno-german a fost surprins total de vigoarea ofensivei sovietice, de ritmul de înaintare, aproximativ 40 de km pe zi, ceea ce era fantastic pentru acea perioadă. Într-o mare de noroi, sovieticii victorioşi înaintau 40 de km pe zi, îndreptându-se spre frontierele României, în timp ce soldaţii germani şi români, obosiţi, nedormiţi, nemâncaţi, cu spaima captivităţii în suflet, luptau în condiţii care depăşeau puterea închipuirii omeneşti. Ofensiva sovietică a Fronturilor 1, 2 şi 3 ucrainene a pus în imposibilitate aplicarea, de către Marele Stat Major român, în timp util, a planului de apărare gândit în trei variante:

○ 1 - Pe Nistru (cu varianta Masivul Corneşti), în cooperare cu trupele germane.

○ 2 - Pe Prut (cu varianta aliniamentul Dealul Mare-Târgu Neamţ).

○ 3 - Pe poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa- Brăila.

La 23 martie 1944, trupele Frontului 1 ucrainean vor realiza câteva treceri peste Nistru, în Bucovina, iar la 29 martie 1944 vor ocupa oraşul Cernăuţi. În cursul zilei de 26 martie 1944, unităţile Frontului 2 ucrainean vor trece Prutul şi vor ataca spre sudul Basarabiei, în direcţia Soroca-Bălţisudul Moldovei. Trupele Frontului 3 ucrainean se vor confrunta, după 18 martie 1944, cu unităţile subordonate Corpului 3 armată român şi cu unităţi germane şi slovace care erau implicate în paza căilor de comunicaţii şi a nodurilor de cale ferată. Sovieticii vor cuceri Nikolaevul (28 martie), Odessa (10 aprilie) şi Tiraspolul (12 aprilie), după care, realizând un cap de pod la sud de Tighina, vor trece la apărare. Unităţile române din Transnistria primesc ordinul de retragere pe linii succesive, stabilite în raport cu mişcarea trupelor germane, urmând a se angaja în lupte numai în cazuri cu totul excepţionale, când vor fi ameninţ ate direct sau când evacuarea unităţilor, formaţiunilor şi autorităţilor nu s-a putut termina. Totodată, Mareşalul Antonescu acceptă, la 22 martie 1944, ca nordul României (Basarabia şi partea de nord a Moldovei) să fie puse la dispoziţia Wehrmachtului, precum şi unele aeroporturi din zona Galaţi-Focşani. În cursul zilei de 23 martie 1944, Conducătorul Statului român va avea o întrevedere cu Hitler, la castelul Klessheim, de lângă Salzburg. Evenimentele din Ungaria, din 19 martie 1944, aveau să facă obiectul discursului lui Hitler. Cancelarul german era complet decepţionat de atitudinea Ungariei horthyste şi avea nevoie să obţină loialitatea României, ceea ce l-a determinat să repete asigurarea dată deja la întâlnirea precedentă, că a decis să tranşeze problema Transilvaniei în favoarea României, urmând ca declaraţiile oficiale corespunzătoare să fie făcute în zilele de după încheierea vizitei. Discuţiile de la castelul Klessheim, atmosfera calmă şi încrederea germană în victorie aveau să-l liniştească pe Mareşalul Ion Antonescu, ceea ce l-a determinat pe generalul Ion Gheorghe să conchidă că politica română continua să fie influenţată de iluzii, iar nu de realitate. Retragerea trupelor ungare din regiunile răsăritene ale Ungariei şi în special din intrândul secuiesc nu a fost acceptată de Hitler, deoarece Ungaria de Est era zonă de operaţii germană, iar trupele ungare din această regiune erau subordonate comandantului german al zonei. Istoricul Andreas Hillgruber avea să aprecieze că Hitler, aflat, fără îndoială, într-o situaţie dificilă, a lăsat să-i scape, astfel, ultima posibilitate de a lega puternic România de cauza germană prin cedarea întregii Transilvanii şi a împiedica, astfel, o schimbare de front a României. Situaţia operativă de pe front a impus, la 27 martie 1944, o revizuire a planurilor de luptă, obiectivul principal fiind retragerea cât mai grabnică a Grupului de Armate „A“ pe Nistru, abandonarea capului de pod Odessa, evacuarea trupelor germano-româ ne din Crimeea şi oprirea înaintării inamicului pe aliniamentul Târgu Neamţ-Dealul Mare-Corneşti-Nistru. În concepţia Mareşalului Antonescu, era de dorit ca Armata 1 Panzer să se retragă pe Prut şi să apere cursul superior al Prutului, armata română urmând să acţioneze doar pe aliniamentul Târgu Neamţ-Dealu Mare, dar într-un bloc compact, şi nu intercalată printre unităţile germane. Grupul de Armate „A“ fusese reorganizat, la 26 martie 1944, în următoarea formulă: Armata 4 română împreună cu Armata 8 germană formează „Gruparea general Otto“, iar Armata 6 germană împreună cu Armata 3 română vor constitui „Gruparea general Petre Dumitrescu“. Marele Stat Major român intenţiona primirea bătăliei pe o poziţie foarte tare, astfel încât să aibă posibilitatea dispunerii rezervelor în adâncime şi să organizeze un al doilea câmp de bătălie, defensivă pe care să-l ocupe, în caz de necesitate cu o parte din rezerve.

În cercurile politico-militare de la Washington exista convingerea că Reichul lui Hitler putea primi o lovitură cu grele consecinţe, pentru raporturile de putere între beligeranţi, tot în sud-estul Europei, precum armistiţiul bulgar din Primul Război Mondial ce împinsese spre capitularea Puterilor Centrale. La 10 decembrie 1943, OSS-ul a prezentat raportul intitulat „Comparaţ ie privind situaţia din Balcani în 1918 şi în 1943“. Analiştii serviciului secret american apreciau că o campanie războinică, diplomatică şi psihologică a Aliaţilor împotriva Germaniei poate, foarte uşor, avea drept rezultat o prăbuşire tot atât de totală ca şi în 1918. Tot în cursul anului 1943, dar în luna august, Comitetul Mixt al şefilor Statelor Majore de la Washington, dezbătând şi acceptând cererea OSS-ului referitoare la intensificarea activităţii sale în Balcani, apreciind tocmai dificultăţile enorme ce se creau Germaniei, a recomandat „să se uzeze o presiune subversivă asupra Bulgariei, României şi Ungariei pentru a le determina să se retragă din război“. La 18 noiembrie 1943, secretarul de stat Cordell Hull transmitea o circulară adresată reprezentanţelor diplomatice ale SUA din Spania, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia şi în care se specifica:

○ 1 - Capitularea imediată a României ar fi în interesul cauzei aliate.

○ 2 - Aliaţii nu sunt interesaţi în nicio propunere de capitulare, alta decât necondiţionată.

○ 3 - Orice propuneri de capitulare necondiţionată trebuie să fie prezentate principalilor trei aliaţi, respectiv Marii Britanii, Rusiei Sovietice şi Statelor Unite, de către un reprezentant al guvernului român pe deplin autorizat.

Sub povara acestor două înscrisuri îşi vor fi desfăşurat activitatea mesagerii opoziţiei române şi ai guvernului Mareşalului Antonescu, în perioada de sfârşit a anului 1943 şi până la 23 August 1944. Tratativele de armistiţiu au fost purtate pe canale semioficiale, la Ankara, Berna, Madrid, Lisabona, Vatican, precum şi pe cele două canale principale: Cairo şi Stockholm. O notă informativă germană, din 17 octombrie 1942, privind activităţile desfăşurate de unii membri ai Legaţiei române din Stockholm, consemna existenţa la legaţiile României, de pretutindeni, a unor „oameni importanţi a căror sarcină principală este să sondeze cu băgare de seamă starea de spirit şi să pregătească trecerea României de partea aliaţilor“. Lisabona avea să devină un canal diplomatic inoperant.Capitala Portugaliei, Lisabona, reprezenta o placă turnantă a spionajului şi un loc preferat al discuţiilor, mai ales anglo-române. Prin intermediul lui Ion Pangal, fost ministru al României la Lisabona, autorităţile britanice, care îi refuzaseră bunele „servicii“, la sfârşitul anului 1941, aveau să fie informate asupra situaţiei politice interne româneşti. Propunerea lui Pangal privind crearea unui „centru de studiere a problemei româneşti“ a fost respinsă de cabinetul de la Londra. Foreign Office-ul îl împuternicea, la 18 februarie 1942, pe Hopkinson, consilierul Ambasadei Marii Britanii în Portugalia, să se întâlnească cu Victor Cădere, noul ministru al României la Lisabona, cu misiunea de a nu-şi dezvălui gândurile şi mai ales de a nu lăsa să se creadă că Foreign Office-ul ar avea inten- ţia de a stabili un contact, prin el sau prin alt canal, cu Mareşalul Antonescu. Telegramele trimise de Victor Cădere, de la Lisabona, informau despre existenţa a două curente de opinie la Foreign Office, cu privire la România. Un grup condus de Staford Cripps privea România ca pe un duşman ce trebuia combătut fără menajamente, iar pretenţiile URSS-ului cu privire la Basarabia şi Bucovina îşi găseau o „justificare“. Celălalt grup, mai „moderat“, urmă rea adunarea de studii şi informaţii despre România, considerând că problema românească trebuie privită din perspectiva a ceea ce reprezintă „ca valoare permanentă în Orient“. Victor Cădere a informat guvernul de la Bucureşti despre faptul că Marea Britanie nu avea „un punct de vedere al ei în problemele Europei şi, cu atât mai puţin, în ceea ce priveşte chestiunile Europei Centrale“. Lisabona a rămas în tot cursul războiului un canal de legătură diplomatic prin care s-a încercat obţinerea de informaţii consistente privind poziţia Aliaţilor faţă de România. În dimineaţa zilei de 12 septembrie 1943, fostul ministru al României la Lisabona, Ion Pangal, l-a vizitat pe ambasadorul britanic pentru a-l informa de sosirea unui emisar secret al guvernului de la Bucureşti, juristul Dumitru Borş, cu misiunea de a realiza un sondaj neoficial privind posibilitatea ieşirii României din război. Conţinutul discuţiilor dintre emisarul român şi reprezentantul britanic în capitala lusitană a fost adus, la 15 septembrie 1943, prin intermediul ambasadorului britanic la Moscova, la cunoştinţa ministrului sovietic de Externe. Molotov era informat de faptul că guvernul român are două posibilităţi: fie să capituleze imediat şi necondiţionat, fie regele şi unii membri ai guvernului părăsesc ţara pe calea aerului şi se pun la dispoziţia Aliaţilor, putându-se manifesta, astfel, împotriva germanilor şi să creeze, totodată, un guvern român liber, în timp ce Mareşalul Antonescu ar rămâne în România, pentru a menţine ordinea, până la venirea armatei aliate de ocupaţie. La 8 octombrie 1943, ambasadorul Sir Archibald Clark Kerr era informat, de către Molotov, că URSS agrea ideea unei capitulări necondiţionate şi imediate a României, în faţa celor trei puteri aliate, iar în ceea ce priveşte propunerea de constituire a unui guvern român în exil, guvernul sovietic, la fel ca şi guvernul Marii Britanii, nu o consideră utilă. „Indiscreţiile“ britanice către sovietici, referitoare la dialogul cu emisarii de la Bucureşti, aveau să continue pe tot parcursul toamnei anului 1943.În decembrie 1943, avea să sosească, la Lisabona, secretarul de legaţie Camil Demetrescu, cu propuneri concrete de pace, pentru britanici, din partea lui Mihai Antonescu. La 27 decembrie 1943, Ion Pangal a înmânat lui Hopkinson cererile şefului diplomaţiei române. Mihai Antonescu acceptase „principiul capitulării necondiţionate“ şi propunerea lui Pangal ca România să trimită reprezentanţi acreditaţi să semneze un document în acest sens, însă cerea:

○ a) - Ttrimiterea de trupe aliate în Balcani.

○ b) - Garanţie pentru confidențialitate.

○ c) - Transmiterea de ştiri în privinţa frontierei stabilite României la Teheran de către Aliaţi.

Consilierul Hopkinson i-a cerut lui Camil Demetrescu să informeze Bucureş- tiul că ceea ce se dorea era trimiterea unui reprezentant împuternicit să semneze un document de capitulare necondiţionată faţă de cele trei puteri aliate importante, deoarece fiecare nouă amânare făcea ca situaţia României să fie şi mai puţin de invidiat.

Cabinetul de la Washington dorea capitularea necondiţionată a României în faţa sovieticilor

Statele Unite au fost informate de existenţa acestui canal de legătură. O notă din 29 decembrie 1943, a Departamentului de Stat (Direcţia Afacerilor Europene) motiva că SUA nu aveau vreun temei să acorde mai mare importanţă decât Marea Britanie eforturilor lui Ion Pangal, exprimând convingerea că nu s-ar putea ajunge „la vreun rezultat util prin intermediul acestui canal particular“. Londra a informat Moscova despre ceea ce se întâmpla la Lisabona. Guvernul sovietic a considerat că discuţiile de la Lisabona sunt „premature“, pe motivul că „în prezent românii sunt incapabili să rupă cu germanii şi că nu sunt trupe aliate în vecinătate“. Influenţate de această poziţie a Uniunii Sovietice, SUA şi Marea Britanie se vor arăta neinteresate în continuarea „dialogului“ cu Victor Cădere, ceea ce transforma canalul diplomatic de la Lisabona într-unul inoperant pentru diplomaţia României. În cadrul tratativelor de la Madrid, cele două părţi angajate, cea română şi cea americană, au avansat în anumite momente propuneri concrete privind condiţiile retragerii României din război. Dialogul diplomatic româno-american de la Madrid avea să fie demarat după încheierea lucrărilor Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de Externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii (19-30 octombrie 1943). Referindu-se la dialogul diplomatic de înalt nivel de la Moscova, un redactor al ziarului „Time“ scria, la 21 octombrie 1943, că această întâlnire „este prima aplicare a principiului că politica trebuie fixată prin acordul general, şi nu de către armata sau guvernul care ajunge mai întâi într-o ţară anume“. Discuţiile celor trei puteri aliate în privinţa „cazului românesc“ s-au încheiat cu concluzia că „România trebuie să capituleze necondiţionat în faţa celor trei aliaţi“, iar „guvernul sovietic - opina Anthony Eden - trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele ţări cu care URSS este în stare de război“.La 29 octombrie 1943, un anume domn Middleton, din cadrul Ambasadei SUA la Madrid şi al OSS, a avut o întrevedere cu Scarlat Grigoriu, primul secretar al Legaţiei române din capitala Spaniei. Partea americană îşi arătase disponibilitatea „în cel mai înalt grad“ pentru un dialog privind viitorul României. Insistenţele părţii americane pentru un dialog „în cel mai strict secret“ au determinat trimiterea colonelului Ion Popescu din SSI, în cursul zilei de 9 noiembrie 1943, într-o misiune strict secretă la Madrid. Contactul cu reprezentanţii Ambasadei SUA s-a realizat în cursul zilei de 14 noiembrie 1943. Prin intermediul unui funcţionar de origine română, numit Columban, emisarul secret al guvernului de la Bucureşti a dialogat cu ambasadorul Hayes. Ambasadorul american la Madrid a insistat asupra faptului că SUA pot garanta frontierele din iunie 1941 şi speră să obţină din partea URSS acordul pentru cedarea în folosul României a Basarabiei şi Bucovinei. Ambasadorul american l-a asigurat pe emisarul român că URSS-ul nu s-a împotrivit unei intervenţii militare anglo-americane în Balcani şi că desantul trupelor americane va avea loc la momentul oportun şi în conformitate cu planurile stabilite. Colonelul Ion Popescu reîntors la Bucureşti, cu promisiunea că în termen de o lună va comunica răspunsul României, a raportat în detaliu lui Mihai Antonescu, ministrul de Externe, ceea ce discutase la Madrid. Mihai Antonescu a ţinut să sublinieze în faţa colonelului Popescu că aceste tratative se desfăşurau cu încuviinţarea Mareşalului Ion Antonescu şi că înainte de a se da un răspuns este bine să existe acordul Mareşalului care are punctul său de vedere asupra oportunităţii acestor demersuri. Totodată, Mihai Antonescu dorea să aştepte rezultatele Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), unde problemele europene, credea el, se vor rezolva, în primul rând, prin eforturile URSS, în vreme ce anglo-americanii îşi vor concentra acţiunile militare în Oceanul Pacific, împotriva Japoniei. Într-o astfel de situaţie, desantul trupelor americane în România, sugerate ca fiind posibile de către ambasadorul american de la Madrid, nu va avea loc. Ministrul de Externe al României era convins că, într-o astfel de situaţie, noi trebuia să ne rezolvăm problemele nemijlocit cu Rusia, sau să pierim luptând până la sfârşit alături de Germania.

Serviciile secrete sovietice se dovedeau a fi un adversar redutabil pentru Aliaţii occidentali

Colonelul Ion Popescu a părăsit „scena“ tratativelor de la Madrid, dar a aflat, prin intermediul lui Eugen Cristescu, directorul SSI, că Mareşalul Antonescu s-a opus tratativelor propuse de ambasadorul american, deoarece a avut impresia că americanii urmăresc să atragă România în aceste tratative, pentru a o compromite în faţa Germaniei. Liderul opoziţiei de la Bucureşti, Iuliu Maniu, a fost informat despre demersurile diplomatice de la Madrid. Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943) va impulsiona Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte posibilitatea întreţinerii unor viitoare raporturi de forţă în arena relaţiilor internaţionale. „La prima întâlnire a celor Trei Mari, la Teheran, în noiembrie 1943, exista o enormă disparitate între informaţia de care dispunea Stalin şi cea furnizată lui Churchill şi Roosevelt. NKGB avea agenţi atât la Londra, cât şi la Washington. SIS şi OSS nu posedau niciun singur agent la Moscova“, mărturisea fostul general KGB, Oleg Gordievski. Delegaţia americană de la Teheran a fost spionată nonstop de către NKGB-ul sovietic în condiţiile în care aceasta acceptase să locuiască într-o clădire a ambasadei sovietice.

Tratativele din Suedia au fost iniţiate de ofiţeri din serviciile secrete

La 13 aprilie 1944, sovieticii au comunicat ambasadorului român la Stockholm Frederic Nanu condiţiile de armistiţiu:

○ 1) - Trupele române ori să se predea sovieticilor, ori să-i atace pe germani.URSS-ul va restitui Mareşalului Antonescu toate trupele româneşti, după ce le va echipa în vederea luptelor pentru restabilirea suveranităţii şi independenţei ţării.

○ 2) - Frontiera dintre URSS şi România rămâne cea de după evenimentele din 28 iunie 1940.

○ 3) - Despăgubiri de război.

○ 4) - Repatrierea prizonierilor de război.

La toate acestea, reprezentantul sovietic a adăugat că URSS-ul nu vrea să ocupe România, ci doar să obţină drept de trecere, dacă situaţ ia militară o va impune. În plus, sovieticii se obligau să redea României Transilvania răpită prin Arbitrajul de la Viena. Ambasadorul Frederic Nanu a protestat printr-un memoriu împotriva acestor condiţii. La 31 mai 1944, Semenov a comunicat că punctele 1, 2 şi 4 ale condiţiilor minimale de armistiţiu formulate la 12 aprilie nu puteau fi schimbate, iar în ceea ce priveş te punctul 3, sovieticii erau dispuşi ca, ţinând seama de situaţia grea a României, să reducă într-o oarecare măsură suma reparaţiilor. Guvernul sovietic nu avea nicio obiecţiune împotriva propunerii de a se acorda germanilor un termen de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. În ceea ce priveşte cererea guvernului român referitoare la păstrarea administraţiei civile româneşti, se putea ajunge la un compromis în favoarea României, dar era respinsă cerinţa de a se pune la dispoziţia guvernului român un district în care să nu pătrundă nicio forţă armată străină.

Tratativele de la Stockholm intrau astfel într-o fază critică şi decisivă

Sovieticii erau interesaţi în a obţine un culoar de debuşeu în spaţiul balcanic, prin capitularea României, în timp ce Mareşalul Antonescu era conştient că ruşii nu vor respecta nimic, din ceea ce aveau să promită, afară de faptul că el ar fi putut să le impună acest lucru. La 2 iunie 1944, Nanu s-a întâlnit din nou cu Semenov, pentru a discuta unele „neclarităţi“. Cu acel prilej, Moscova a comunicat că dacă, prin imposibil, germanii părăsesc România de bunăvoie în termen de 15 zile, guvernul sovietic n-are nicio obiecţiune ca „România să rămână neutră“. O delegaţie română era aşteptată la Moscova pentru semnarea armistiţiului. La 4 iunie 1944, Semenov a comunicat că sovieticii aşteaptă să li se comunice semnele distinctive ale avionului sau parola delegaţiei, precum şi locul şi ora trecerii delegaţiei sau a avionului. Discuţiile de la Stockholm vor fi tergiversate pe parcursul iunie-august 1944 în condiţiile în care începuseră discuţiile Semenov-Kleist.Mareşalul Antonescu încerca să obţină toate condiţiile cerute de el, precum şi garanţia anglo-americană, fiindcă în sovietici nimeni nu avea încredere, iar o ieşire din Axă în clipele premergătoare debarcării din Normandia (6 iunie 1944) ar fi fost o mare greşeală militară pentru România. Putem concluziona că Mareşalul Antonescu era călăuzit de trei principii în demersurile sale pentru încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică:

○ a) - O înţelegere prealabilă cu Reich-ul.

○ b) - Asigurări că România nu se va afla singură în faţa Uniunii Sovietice, prin prezenţa unei forţe militare anglo-americane în ţară.

○ c) - Numai dacă Germania ar fi refuzat, la capătul perioadei de 15 zile, să-şi dea acordul pentru ieşirea României din război şi, în condiţiile prezenţei militare anglo-americane în ţară, armata română ar fi întors armele împotriva trupelor germane.

Mareşalul Ion Antonescu nu dorea să dea o lovitură pe la spate Germaniei

Prin respectarea fermă a celor trei principii, Mareşalul Antonescu salva onoarea poporului român, a armatei române şi a sa, ca militar, în faţa oprobriului generat de faptul că ar fi lovit pe la spate Wehrmacht-ul, respectiv naţiunea germană. Totodată, se evita ocupaţia militară sovietică, ştiut fiind că sovieticii ar fi putut să-şi impună voinţa cu forţa armelor în cazul în care li s-ar fi deschis culoar de trecere, prin Câmpia Munteniei şi Banat, peste Carpaţii Meridionali şi Occidentali. Dorinţa Mareşalului era ca trupele sovietice să accepte un culoar de trecere prin nordul României (foarte probabil prin Maramureş), pe direcţia generală strategică Budapesta. Obţinând asentimentul Germaniei pentru armistiţiu şi urmând ca trupele germane să se retragă din România în termen de 15 zile, Mareşalul Antonescu ar fi putut să acopere Carpaţii Orientali cu trupe române ce ar fi înlocuit trupele Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ ce interzicea accesul sovieticilor prin trecătorile şi defileele Carpaţilor Orientali. În cazul unei „defecţiuni“ de natură militară, ce ar fi permis sovieticilor să pătrundă în Câmpia Munteniei, rezistenţa s-ar fi mutat pe contraforturile Carpaţilor şi în „căldarea“ Transilvaniei. Se putea realiza un „triunghi de aur“ ale cărui laturi erau reprezentate de cele trei grupe ale lanţului carpatic. În interiorul lui se putea asigura existenţa statului român independent şi suveran. Ordinul de mutare al Marelui Cartier General al armatei române la Dumbrăveni (jud. Sibiu) întăreşte convingerea în existenţa acestor dorinţe şi intenţii de viitor. Aceasta era miza acelei zone neutre pe care Mareşalul Antonescu o solicita Moscovei: aigurarea independenţei statului român, fie el şi embrionar. Drama statului român, din cursul anului 1878, era vie în mintea şi sufletul Mareşalului Antonescu. Putem înţelege astfel motivaţiile care au generat cele trei principii, care au stat la baza negocierilor cu Uniunea Sovietică.Contactele lui Gheorghe Duca cu sovieticii au continuat şi după blocarea „canalului Nanu-Semenov“. La 1 iulie 1944, Gheorghe Duca va expune planul răsturnării regimului Antonescu şi dorinţa semnării, la Cairo, a unui armistiţiu, de către emisarii români şi reprezentanţii celor trei puteri aliate, ce urma să intre în vigoare în clipa înlăturării lui Ion Antonescu. Guvernul sovietic a mulţumit, la 15 iulie 1944, pentru acest plan apreciat, de către ambasadoarea Kollontay, ca fiind „foarte interesant, clar şi temeinic studiat“. Sovieticii nu vor oferi niciun fel de răspuns propunerilor lui Duca, care va comunica, la 10 august 1944, că opoziţia este gata să-l trimită pe generalul Aurel Aldea la Moscova, peste linia frontului, învestit „cu puterile necesare“ pentru semnarea unui armistiţiu. Problema misiunii „Aldea“ a fost tergiversată de către Moscova până la 23 august 1944, când nu mai era de utilitate, având în vedere evenimentele de la Bucureşti. În ce priveşte poziţia Aliaţilor faţă de reprezentanţii opoziţiei, o putem desprinde din telegrama ultrasecretă a lordului Moyne către Londra, din 2 iunie 1944, în care acesta comunica că „orice şansă de a obţine o acţiune concretă din partea României presupune câştigarea Mareşalului Antonescu de partea noastră“.Pe lângă măsurile de natură militară luate în vederea întăririi frontului româno-german, conducerea politico-militară a celui de-al III-lea Reich a luat în calcul faptul că influenţa ministrului von Killinger asupra Mareşalului Antonescu nu mai era suficientă, astfel încât Karl Clodius a primit însărcinarea politică specială de a ţine legătura strânsă cu Mareşalul şi Mihai Antonescu.

În ciuda acestor temeri ale conducerii politico-militare şi diplomatice germane, se cuvine a menţiona faptul că membrii lui „Schwarze Kapelle“ (Orchestra Neagră), dintre care unii ocupau funcţii cu putere de influenţă asupra deciziilor din cel de-al III-lea Reich, plănuiau o anumită „retragere strategică“. Organizatorii viitoarei lovituri, de la 20 iulie 1944, plănuiau o rezistenţă maximă până în momentul unui posibil armistiţiu pe Frontul de Vest, urmat de retragerea trupelor germane de pe Frontul de Est, lăsândui, astfel, pe sovietici să ocupe România, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia. În cursul întâlnirii pe care a avut-o cu Hitler, la 24 iulie 1944, generalul-colonel Hans Friessner, noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud“, a expus vulnerabilităţile frontului din Moldova. Lipsa unor rezerve suficiente, în special divizii de blindate, dar şi de infanterie, precum şi forma de arc de cerc bine pronunţat a poziţiei înaintate de apărare, care putea fi atacată simultan pe două direcţii concentrice, contura perspectiva unui nou „Stalingrad“. În lunile mai-iulie 1944, s-au făcut lucrări de realizare a terenului şi de-o parte, şi de alta. La sfârşitul lui iulie 1944, poziţia ocupată de trupele germano-române era bine organizată. Între Târgu-Frumos şi Iaşi însă, traseul era defectuos, pentru că în mare parte această poziţie se găsea pe o pantă lină, iar creasta înălţimilor era în stăpânirea sovieticilor.Pe înălţimile de pe Dealul Mare, împădurite şi abrupte, unde un atac cu blindate ar fi fost foarte greu de executat, iar efectele bombardamentelor artileriei şi aviaţiei ar fi fost mult micşorate, s-a organizat o puternică linie de rezistenţă denumită „Poziţia Traian“. Valea Siretului era închisă la vest de Târgu-Frumos cu fortificaţii betonate. Numărul trecerilor fixe de peste Prut a fost sporit cu încă patru poduri de campanie, astfel încât, la 19 august 1944, existau şapte poduri rutiere şi două poduri de cale ferată, în porţiunea dintre nord-vest de Iaşi şi Fălciu. Generalulcolonel Hans Friessner aprecia că ceea ce lipsea de multe ori trupelor sovietice era iniţiativa necesară de a dezvolta repede şi în stil mare succesele obţinute, atât operative, cât şi tactice, cu toate că ar fi fost în stare să o facă, date fiind masele de oameni inepuizabile şi materialul de război bogat de care dispuneau, în special artilerie şi tancuri. Cei care au înfruntat asaltul infanteriei sovietice, în acei ani, aveau să-şi amintească că aceasta şovăia de multe ori în atac, în condiţiile în care artileria nu zdruncinase puternic poziţiile inamice, iar tancurile nu precedau atacul. Pentru a mări dorinţa de atac era folosit alcoolul, iar comisarii politici îi mânau de la spate. În urma ofensivei începute la 23 iunie 1944, Armata Roşie se blocase, după o înaintare de 720 km, considerată a fi de departe cea mai lungă şi mai rapidă înaintare realizată de sovietici, ca urmare a supraextinderii comunicaţiilor şi tăriei apărării germane, în faţa Varşoviei. Câmpia poloneză a fost locul în care s-au dus întotdeauna bătăliile în câmp deschis pentru Europa şi împotriva Europei. Odată zdrobită rezistenţa germană, blindatele sovietice puteau să se reverse peste şesul polonez cu repeziciune, spre Berlin, cheia acestui război. Ocuparea Berlinului şi a cât mai mult din teritoriul Germaniei era miza acestui război. Câmpia poloneză reprezenta pentru sovietici, pe plan militar, ceea ce avea să însemne pentru Aliaţii occidentali, după 20 august 1944, câmpia franceză de la nord şi sud de Sena pe care aveau să se rostogolească diviziile blindate americane până la frontiera germană. La 31 mai 1944, Churchill se adresează direct preşedintelui SUA, nesocotind pe Cordell Hull, secretarul Departamentului de Stat, cu rugămintea de a accepta ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar britanicii în Grecia. Preşedintele Roosevelt, presat de Churchill, acceptă, la 12 iunie 1944, ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britano-sovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă. La 14 iunie 1944, Churchill răspunde: „Am cerut ministrului meu de Externe să transmită această informaţie domnului Molotov şi să-i explice clar că raţiunea limitei de trei luni este ca să nu prejudiciem chestiunea stabilirii zonelor de influenţă după război“. Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, în iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici, iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol-cheie în decizia finală. Ce s-a întâmplat la 9 octombrie 1944, la Moscova, este continuarea procesului, început în mai 1944, de divizare a Europei în sfere de influenţă. Pe măsură ce neînţelegerile interaliate sporeau, iar sovieticii nu erau siguri de aranjamentele lor politice cu Aliaţii, se impunea, cu stringentă necesitate, o soluţie politico-militară care ar fi oferit o siguranţă în ceea ce priveşte impunerea propriei politici. Înfrângerea militară a României şi ocuparea ei reprezenta o soluţie ce ar fi modificat, în mod substanţial, geopolitica momentului. OKW-ul a retras şase divizii blindate germane de pe frontul românesc . Înaintarea aproape irezistibilă a Armatei Roşii pe întregul front de la Marea Baltică la Marea Neagră apropia curând momentul „bătăliei pentru armistiţiu“, al bătăliei pentru România şi al viitorului ei. Tocmai în acest moment a început degarnisirea frontului din Moldova de cele şase divizii blindate germane, pregătite ca unităţi de intervenţie, ceea ce avea să influenţeze în mod negativ tăria acestui front. Decizia generalului Guderian l-a nemulţumit şi neliniştit, în acelaşi timp, pe noul comandant al Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“, iar cu ocazia vizitei la Hitler din 5-6 august 1944, Conducătorul Statului român a protestat faţă de aceste transferuri de trupe. Sintezele informative ale Armatei 4 române, din 10 iunie şi 10 iulie 1944, au înregistrat, totodată, schimbări de comandament şi trupe sovietice, transferate pe frontul din Polonia, şi a prognozat că „atitudinea defensivă a inamicului pe acest front se va mai prelungi“.

Retragerea de unităţi germane de pe frontul românesc (Diviziile blindate 14, 17, 23, 24, SS „Toten Kopf“, „Gross Deutschland“, Diviziile 304 şi 17 infanterie, Divizia 4 munte, Divizia 97 vânători şi Brigăzile 259 şi 239 tunuri de asalt) va genera un raport al colonelului Nicolae Dragomir, şeful de Stat Major al Armatei 4 române, din 22 iulie 1944, prin care se avertizează asupra faptului că şi Comandamentul Grupului de Armate Wöhler este acum aproape lipsit de trupe germane, rămase în infimă minoritate faţă de trupele române, iar o eventuală extindere a aripii Armatei 4 române pe munţi, spre nord, probabil pentru a înlocui unele unităţi germane, va slăbi şi mai mult puterea de rezistenţă a Armatei 4 române. Mareşalul Ion Antonescu era extrem de preocupat de moralul trupelor române de pe front, iar în cursul inspecţiilor făcute în linia întâi a fost foarte sever cu comandanţii de divizii şi a luat comanda mai multor generali. În cursul lunii iunie 1944, comandanţii de pe front au informat că măsurile represive luate prin consiliile de război sunt ineficace şi au făcut rapoarte prin care cereau ordine acoperitoare pentru a putea realiza reprimarea indisciplinei prin ordine, fără judecată. „Fiind pe front, Mareşalul chiar a îngăduit – consemna ministrul Apărării, Constantin Pantazi – ca, în cazuri de laşitate, automutilare, neexecutare de ordin, lovirea superiorului, omul vinovat să fie executat pe loc. Sunt informat că au şi fost practicate câteva execuţii sumare“. La propunerea ministrului Pantazi s-au constituit tribunale de front, compuse din trei judecători, dintre care unul era ostaş luptător în linia I, pentru judecarea soldatului. Comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“ consemna în memoriile sale faptul că trupele aliate „ar fi putut să reziste ofensivei ruse dacă ar fi dispus de suficiente mijloace de luptă, în primul rând de muniţii suficiente, dacă diviziile blindate ar fi rămas şi dacă trupele române ar fi fost însufleţite de acelaşi spirit de luptă ca şi cele germane“. Cu ocazia vizitelor făcute pe front, generalul Friessner a luat cunoştinţă de zvonuri suspecte cu privire la încrederea ce se poate acorda ofiţerilor români, de faptul că o mai mulţi comandanţi români au fost înlocuiţi, în mod suspect, de la comanda de pe front, în ajunul ofensivei sovietice, „pentru a se odihni“ . Lipsa de preocupare a autorităţilor române pentru evacuarea oraşului Iaşi şi frecventele treceri de persoane izolate dintr-o parte a frontului în cealaltă au constituit motive de îngrijorare pentru comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ care a înaintat rapoarte, în acest sens, OKW-ului şi Marelui Stat Major român. Pe măsură ce situaţia politică de la Bucureşti devenea nesigură cu implicaţii asupra evoluţiilor operaţiunilor militare, generalul-colonel Hans Friessner a transmis Führer-ului, prin intermediul colonelului de stat major von Trotha, la 3 august 1944, o scrisoare în care cerea să fie învestit cu împuterniciri militare depline pentru întreaga Românie. În cursul zilei de 1 august 1944, comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud“ a făcut o vizită la Bucureşti unde a avut convorbiri, pe tema zvonurilor privind nesiguranţa politică a României, cu ambasadorul von Killinger, generalii Hansen şi Gerstenberg, precum şi cu ministrul Apărării Naţionale al României, generalul Constantin Pantazi. Convorbirile purtate la Bucureşti l-au convins pe generalul Friessner că o catastrofă politico-militară putea fi preîntâmpinată numai dacă comandantul care răspundea de acest teatru de operaţiuni primea comanda absolută asupra trupelor, organizaţiilor şi forţelor de poliţie germane de pe front şi din spatele lui, respectiv împuterniciri depline.Istoricul militar german Hans Kissel acuză pe foştii comandanţi germani din România de faptul că nu dispuneau de informaţii în ceea ce priveşte situaţia trupelor române staţionate în spatele frontului Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ în condiţiile în care o armată completă aflată înapoia şi pe liniile de comunicaţie vitale ale Grupului de Armate „Ucraina de Sud“, chiar dacă era a unui aliat, trebuia să însemne permanent o primejdie potenţială.Temerile comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud“ nu au fost împărtăşite pe de-a întregul de către conducerea politico-militară a celui de al III-lea Reich. Vizita Mareşalului Antonescu la Cartierul General al lui Hitler, de la Rastenburg, din 5-6 august 1944, a mai atenuat din asperităţile şi neîncrederea româno-germană. Înainte de plecarea la Rastenburg, Conducătorul Statului român a ordonat generalilor Şteflea şi Pantazi să ia măsuri de deplasare a diviziilor româneşti din interior într-un dispozitiv potrivit pentru o eventuală ieşire, prin forţă, din război.

Mareşalul Ion Antonescu a cerut ministrului Apărării să pregătească ieşirea din război, chiar prin forţă

Foto : Mareşalul Ion Antonescu la ultima întâlnirea cu Adolf Hitler din 6 August 1944


Conform mărturisirilor fostului ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi, s-au luat măsuri pentru aducerea în Bucureşti a Regimentelor 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi, precum şi constituirea unei forţe blindate cu cele 32 de tancuri moderne aflate în Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte. Batalionul de Paraşutişti a fost dislocat, încă din iunie 1944, la Curtea de Argeş pentru „aplicaţiuni speciale“. Din ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, s-a constituit un Detaşament Operativ, format din trei companii puşcaşi, un pluton misiuni speciale şi o companie armament greu, destinat ca unitate de primă-intervenţie în dispozitivul de apărare al Bucureştiului. La 15 iunie 1944, Detaşamentul Operativ al Paraşutiş tilor a fost adus în Bucureşti şi încartiruit în cazarma de la Flotila 1 Aerostaţie din Pădurea Pantelimon, unde a fost echipat pentru luptă şi consemnat în vederea unei „schimbări de macaz“ sau a „unei defecţiuni“. Prezenţa paraşutiştilor în Bucureşti întărea dispozitivul interior de apărare pe care îl ceruse Mareşalul Ion Antonescu şi care era aproape realizat, deoarece Mareşalul lucra, încă din 15 martie 1944, asupra lui, direct cu colonelul Leonida, şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major. În întâlnirea pe care a avut-o cu generalul Pantazi, în seara de 4 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu l-a delegat să ia măsurile necesare, în cazul arestării acestuia din urmă de către germani şi al unor mişcări interne, pentru formarea unui guvern cu deplinul acord al Regelui Mihai I. „Garantează cu forţa instalarea acestui guvern!“, a ordonat Conducătorul Statului român. Mareşalul Ion Antonescu s-a întâlnit cu Regele Mihai I, înainte de a părăsi Bucureştiul, care i-a cerut să nu-i dezvăluie, lui Hitler planurile şi intenţiile de ieşire din război ale României. Vizita Mareşalului a fost impusă de dorinţa lui Hitler de a clarifica „cine era sau nu era gata să lupte mai departe“. Discuţiile de la Rastenburg au vizat dorinţa României de a continua războiul şi perspectivele Frontului de Est. Conducătorul Statului român a descris situaţia României ca urmare a bombardamentelor aliate, distrugerile de material rulant şi a subliniat că situaţia în România nu poate continua ca până acum, existând pericolul ca în timpul cel mai scurt să se producă o catastrofă socială, militară sau economică, iar dacă „atacurile aeriene ar porni de pe baze turceşti, atunci s-ar produce o catastrofă“. Discuţiile cu caracter strict militar desfăşurate în prezenţa generalului Guderian, şeful OKH-ului, au relevat dorinţa germanilor de a-şi asigura apărarea pe lanţul Carpaţilor şi pe Dunăre între care să fie masate mari efective umane germano-române. Pe măsură ce dialogul pe probleme militare devenea tot mai dificil, Hitler a cerut ca Mareşalul Ion Antonescu să răspundă dacă va lupta, ca aliat al Reich-ului, în fruntea armatei române până la limita extremă. Conducătorul Statului român a protestat categoric faţă de această propunere de sinucidere colectivă, ceea ce l-a descumpănit pe Hitler, iar convorbirea „capătă aspectul unui conflict în care cei doi parteneri dau şi primesc răspunsuri dure“. În nota dictată de Mareşal asupra convorbirii cu Hitler se menţionează: „Ora fiind înaintată, m-am despărţit de Führer după o discuţie de cinci ore, fără să-i fi dat vreun răspuns, nici negativ, nici pozitiv, la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o“.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare