Depozițiile făcute de Iuliu Maniu la proces

Domnule Preşedinte

Înainte de formarea guvernului Antonescu nu am avut ocazia să-l văd pe Ion Antonescu. Înainte de abdicarea Regelui Carol al II-lea am avut o întrevedere cu acuzatul Ion Antonescu şi ne-am hotărât ca nici unul dintre noi să nu primim nici o însărcinare din partea fostului Rege. De asemenea, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu şi cu Stelian Popescu. Cu ocazia acelei întrevederi am stabilit că, dacă Regele Carol va abdica, să participăm toţi la guvern, fără a preciza de cine va fi prezident, Domnul Mareşal Antonescu rezervându-şi Ministerul de Interne şi cel de Război. Întrevederea a avut loc la Ploieşti, după care eu am plecat la Cluj. Urma ca, după trei zile, eu să-l reîntâlnesc la Bucureşti şi împreună să ne ducem la Regele Carol unde să căutăm a obţine abdicarea. Înainte de a sosi eu la Bucureşti, Regele Carol l-a chemat în audienţă pe Ion Antonescu, căruia i-a oferit să formeze guvernul, ceea ce Ion Antonescu a refuzat, dat fiind înţelegerea noastră de a nu primi nici o însărcinare din partea Regelui Carol. În aceeaşi seară l-am întâlnit pe Mareşalul Antonescu, care mi-a comunicat rezultatele audienţei avute şi mi-a reconfirmat înţelegerea avută. În aceeaşi noapte a fost chemat din nou în audienţă Mareşalul Antonescu. Ce s-a întâmplat însă în acea noapte eu nu ştiu. A doua zi am aflat că Ion Antonescu a primit însărcinarea de a forma guvernul, cu condiţia de a fi conducătorul Statului şi de a i se transmite unele din prerogativele regale. De la această dată nu l-am mai văzut decât după ce a format guvernul, după abdicarea Regelui Carol. După constituirea guvernului Antonescu, în întrevederea pe care am avut-o cu Ion Antonescu domnia sa nu mi-a propus ca membri ai Partidului Naţional Ţărănesc să intre în guvern, cred că nu mi-a făcut această propunere şi că Partidul Naţional Ţărănesc nu ar fi putut primi să participe la o guvernare dictatorială, însă mi-a cerut a-i da ca tehnicieni unii oameni de ai noştri. Mai precis, nu mi-a cerut a-i da tehnicieni, ci în cazul când va alege astfel de persoane făcând parte din partidul nostru să mă învoiesc a accepta să colaboreze. Am învoit acest lucru însă nu sub forma unei colaborări politice, ci numai ca tehnicieni administrativi. în acest fel au fost numiţi doi secretari generali, Domnul Gerota imediat şi, mai târziu, Domnul Grigore Popescu, tehnicieni în materie comercială şi industrială la Ministerul Aprovizionării. Nu am admis în nici un fel, nici cu aprobarea mea, nici fără aprobarea mea, să intre vreun ministru membru de partid, iar dacă va alege funcţionari administrativi să participe numai dacă îmi va cere anterior învoirea, înţeleg respectivul domn. Nu poate fi vorba de o rezervă faţă de acest guvern, deoarece eu eram categoric contra guvernului. Am avut contact politic cu toţi şefii de partide şi toţi primii miniştri, chiar dacă ei erau adversari politici ai mei şi în acest fel au fost legăturile mele cât şi întâlnirile mele cu Ion Antonescu fără nici o altă semnificaţie. Nu am înţeles să sprijin guvernarea Antonescu. Dar, dat fiind că ţara era în schimbare de regim si cu regele gonit de pe tron, nu înţelegeam, ca orice român, să fac greutăţi. Numai din ziare am aflat începerea războiului României contra Uniunii Sovieteice. Domnul Mihai Antonescu m-a vizitat într-o altă împrejurare după începerea războiului. Nu mai ştiu exact dacă m-a vizitat înainte de începerea războiului. Este inexact că la mine în casă s-ar fi purtat conversaţii politice pentru formarea unui guvern în preajma războiului în care să participe un reprezentant apropiat al meu. Este însă adevărat că Domnul Ion Mihalache mi-a comunicat că i s-a făcut oferta în preajma războiului de a intra în guvern ca vicepreşedinte în urma convorbirilor dintre noi şi sfaturile ce i-am dat, am hotărât ca nici Domnu Ion Mihalache şi nici vreun alt membru al partidului meu să nu intre în guvern.

În preajma războiului, într-o întrevedere avută cu Domnul Mihai Antonescu, i-am declarat că sunt categoric în contra războiului cu Uniunea Sovietică, mai ales că se punea problema a se duce un război sfânt împotriva Uniunii Sovietice, dar am fost deacord pentru reluarea Basarabiei şi Bucovinei, pentru că socoteam că cedarea Basarabiei s-a făcut în împrejurări ruşinoase, făcute de Domnul Gheorghe Tătărăscu şi pentru că eram clar faţă de întreaga situaţie din Europa, că în prima fază a războiului, Germania putea avea succese foarte importante faţă deUniunea Sovietică şi pentru că găseam ca neindicat ca Germania să puie mâna pe Basarabia şi Bucovina, ceea ce ar fi însemnat mărirea spaţiului ei vital la care tindea. Asupra poziţiei mele dau următoarele explicaţii:

Basarabia, Bucovina este teritoriu naţional, a fost şi este pământ românesc şi a călca armata noastră acest teritoriu este just, pe când a face un război de cucerire peste Nistru este injust. Explicaţia ce o dau este că Basarabia nu putea fi sacrificată nici pe cale de război, dar nici pe cale diplomatică, fără acordul Uniunii Sovietice, dar în acele împrejurări era preferabil să o ocupe armata română decât armata germană, aşa cum am arătat mai sus. Sub nici un fel de cuvânt nu aş putea spune că România a făcut bine că a intrat în război cu Uniunea Sovietică. Chestiunea prezintă o problemă tactică, politică şi militară şi aceasta trebuia să fie rezolvată, fireşte, de guvernul care conducea ţara şi apreciez că şi în politică tonul face muzica. Apreciez că acuzaţii din boxă sunt singurii care au răspunderi de politica lor, deoarece nu au consultat pe nimeni, nici ţara şi nici opinia publică, ceea ce este necorespunzător şi din punct de vedere internaţional şi din punct de vedere naţional. Ei sunt singurii responsabili că şi-au asumat răspunderea, că au condus politica greşit, iar noi am protestat prin diferite memorii şi întruniri publice O politică se poate face bine şi se poate face rău. Şi cea mai bună intenţiune se poate transforma într-o crimă. Actul politic al intrării în război nu am avut ocazia să-l aprob; când mi s-a oferit ocazia l-am dezaprobat. După izbucnirea războiului Domnul Mihai Antonescu m-a informat despre anumite contacte politice pe care le ducea în Madrid cu ambasadorul Statelor Unite ale Americii. Cu această ocazie este adevărat că am recomandat Domnului Mihai Antonescu ca, în conversaţiunile cu ambasadorul de la Madrid, să fie utilizat şi Domnul Doctor Sabin Manoilă, care nu este membru al partidului nostru şi este director general al Statisticii. În iarna 1943 - 1944, realizând legături cu Naţiunile Unite la Cairo, Generalul Henry Willson mi-a cerut să trimit acolo un emisar trimiţându-mi în acest scop o telegramă, printr-o legătură telegrafică fără fir ce o posedam. L-am pus la curent pe Ion Antonescu cu această telegramă, trimiţându-i textul şi am cerut să dea posibilităţi de plecare, viză de ieşire, Domnului Barbu Ştirbey, pentru apleca la Cairo ca reprezentant al meu. Domnul Mareşal Antonescu mi-a acordat această viză şi Domnul Ştirbey a plecat la Cairo, iar mai târziu am mai putut trimite şi un alt reprezentant al meu, pe Domnul Constanti Vişoianu, ca Consilier al Domnului Barbu Ştirbey. Nu ştiu exact dacă Ministerul de Externe m-arfi informat de cursul tratativelor de la Cairo, ci eu am informat Ministerul de Externe pe Domnul Mihai Antonescu de mai multe telegrame primite de la Domnul Ştirbey, în scopul ca aceste rezultate să fie cunoscute de domnia sa pentru a nu se întretăia cu tratativele ce se duceau la Madrid. De rezultatul tratativelor, adică de condiţiile de armistiţiu eu l-am informat pe Domnul Mihai Antonescu şi domnia lui pe mine.

La data de 13 Aprilie 1944 am primit o comunicare radiotelegrafică de la Domnul Ştirbey în care mi se comunicau preliminariile armistiţiului. Într-o întâlnire ce am avut cu Domnul Mihai Antonescu, într-o casă neutră, l-am pus în curent cu comunicările primite. Este inexact că Domnul Mihai Antonescu mi-ar fi trimis mie condiţiile armistiţiului, încheiate la Cairo şi primite de el prin intermediul legaţiei de la Ankara. Este adevărat că într-o întrevedere ce am avut-o într-o casă particulară la Bucureşti, cât şi într-o întrevedere avută cu domnia sa la Snagov, Domnul Mihai Antonescu mi-a comunicat că ar fi primit comunicări asupra condiţiilor armistiţiului de la Stockholm, că ar fi fost comunicate de Doamna Kolontay, ambasadoare sovietică la Stockholm, nu m-a interesat această comunicare a Domnului Mihai Antonescu, mai bine spus, nu am pus prea mare cont pe asta, deoarece şi eu aveam legături cu Doamna Kolontay printr-un prieten ce-l aveam la Stockholm şi care făcea comunicări radiotelegrafice la Bucureşti. Comunicările de la Stockholm le aveam şi pe altă cale. Nu este adevărat că eu am cerut Domnului Mihai Antonescu de a trata tot eu cu sovieticii, în numele opoziţiei, deoarece un astfel de punct de vedere este contra firei mele să cred că ceea ce tratez eu este mai important decât ceea ce tratează guvernul ţării. Este adevărat că rezultatul tratativelor de la Cairo nu m-au mulţumit complet, din cauze că, şi în aceste preliminarii, se arăta că Basarabia şi Bucovina rămân Uniunii Sovietice, şi pentru că Uniunea Sovietică nu convenise ca armistiţiul să fie semnat la Cairo, ci la Moscova, ceea ce eu nu socoteam de bine pentru ţară, deoarece ştiam că, la Moscova, nu se poate semna armistiţiul decât după ce s-ar fi deschis front pentru Armata Roşie, deci după ce noi am fi satisfăcut condiţiile oneroase pentru noi, adică noi să fi ieşit din Axă, noi să fi deschis frontul ceea ce era obligaţ​ia de căpetenie a noastră, în schimb restul condiţiilor trebuiau să se stabilească ulterior după ce noi ne-am fi îndeplinit obligaţile, deci nu era un echilibru între situaţia ţării noastre şi între aceea a Uniunii Sovietice. În momentul când s-au cunoscut condiţiile de la Moscova, Mareşalul Antonescu făcea obiecţiuni asupra condiţiei ca armata română să întoarcă armele contra Germanilor, obiectând că o chestiune de onoare militară îl oprea a face acest lucru şi fiindcă nici nu prevedea un rezultat bun din această situaţie. Am obiectat că din punct de vedere politic obiecţiunea nu este justă şi în această situaţie ar fi indicat să predea altcuiva sarcina de a încheia armistiţiul pentru a nu fi pus în conflict cu legile onoarei militare. Condiţiile preliminare de la Stockholm nu le cunosc exact. După câte mi s-a comunicat însă, erau condiţii egale cu acelea de la Cairo. Atât de la Cairo-Stockholm cât şi din Londra mi se comunicase că Transilvania sau cea mai mare parte va fi a noastră, ori evident că în toate aceste condiţii se lăsau o latitudine care nouă nu ne convenea, dar atât de la Cairo, cât şi de la Stockholm mi s-a comunicat că, dacă nu accept aceste condiţii, vor veni zile groaznice pentru ţara românească şi că tratativele vor fi rupte. Şi la Cairo şi la Stockholm, în tratativele ce au urmat, mi s-a comunicat că într-adevăr întoarcerea armelor armatei române contra nemţilor nu este o chestiune esenţială şi că ea va fi necesară numai în cazul când trupele germane se vor opune guvernului care va semna armistiţiul. Şi într-adevăr că aşa a fost, spun că mă aflam la Palatul Regal în timpul bombardamentului german asupra Bucureştiului şi Palatului şi a venit Generalul Alfred Gerstenberg care, în conversaţiile ce a avut, a comunicat că trupele germane se vor retrage din Bucureşti, dacă vor fi lăsate, încetând bombardamentul şi necontinuând marşul coloanei ce se îndrepta spre Bucureşti şi el personal o va întoarce înapoi. În aceste condiţiuni li s-au dat asigurări că poate părăsi regiunea şi a şi părăsit-o, însă nu s-a ţinut de cuvânt continuând bombardamentul şi acţiunea militară, ceea ce a determinat şi începerea ofensivei noastre.

Tratativele de la Stockholm aveau un caracter particular, totuşi de la Stockholm mi s-a comunicat că Uniunea Sovietică ar fi dispus ca în ceea ce priveşte condiţia de a lupta contra nemţilor, această condiţie să nu se pună decât în cazul unei atitudini ostile a trupelor germane în cazul semnării armistiţiului, tot de la Stockholm s-a comunicat că o parte a ţării va fi scutită de a fi folosită de trupele sovietice în trecere. Aceste condiţii au fost comunicate şi de Doamna Kolontay însă ele nu au căpătat formă definitivă şi nu au devenit formale în condiţiile de armistiţiu de la Cairo, numai în cele de la Moscova. După semnarea armistiţiului de la Moscova, Mareşalul Malinovski a declarat că toate tratativele anterioare ce s-au dus pentru încheierea armistiţiului nu mai pot fi ţinute în seamă din moment ce condiţiile au fost semnate la Moscova, şi în aceste condiţii a trebuit şi nu am avut ce face altceva decât să ducem ofensiva contra nemţilor. De această modificare a condiţiilor în ceea ce priveşte lupta contra nemţilor nu am putut anunţa nici pe Domnul Ion Antonescu, nici pe Domnul Mihai Antonescu, deoarece ele mi-au fost avizate prin Stockholm, în ultimul moment şi nu informă oficială. În ziua de 22 august 1944 am fost cu Domnul Ion Mihalache la Domnul Ion Antonescu căruia împreună i-am comunicat că România trebuie să iasă imediat din Axă şi că trebuie să încheie armistiţiu, domnia sa mi-a răspuns atât mie, cât şi lui Mihalache, că armistiţiul nu se poate face, fiindcă armata germană este prea puternică în România. Nu pot preciza la ce oră a zilei a avut loc această întrevedere între mine şi Mihalache, pe deoparte, şi Ion Antonescu, pe de altă parte. Deoarece eu consideram că armistiţiul trebuie făcut într-un cadru larg naţional si că, la armistiţiu, era necesar să participe şi Ion Antonescu, datorită autorităţii morale pe care o avea cât şi sprijinul armatei de care se bucura, am trimis pe Ion Mihalache să se ducă din nou la Domnul Mareşal Antonescu şi să insiste la Domnul Mareşal Antonescu, ca el să ia în mână, adică Mareşalul Antonescu să ia în mână această mare problemă naţională, care era armistiţiul. În aceeaşi seară de 22 August, Ion Mihalache, reîntors de la Mareşal, mi-a comunicat pe scurt că intervenţia domniei sale pe lângă Mareşal nu a avut succes. A doua zi dimineaţă l-am însărcinat pe Domnul Gheorghe Brătianu de a se duce din nou la Ion Antonescu, pentru a-i preciza că este necesar ca Mareşalul să încheie armistiţiul, noi toţi acordându-i tot sprijinul nostru politic şi social în acest scop, dacă Regele va pleca. Mandatul dat lui Gheorghe Brătianu de a oferi sprijin politic era dat în numele şi pentru Partidul Naţional Ţărănesc şi pentru Partidul Liberal. Şi în dimineaţa următoare de această dată 23 august 1944 am trimis din nou pe Gheorghe Brătianu pentru a-şi repeta mandatul pe lângă Ion Antonescu. Întors de la întrevederea cu Ion Antonescu, Gheorghe Brătianu mi-a comunicat că l-a găsit de astă dată pe Ion Antonescu mai bine dispus, pentru a încheia armistiţiul. Această ştire ne-a înviorat şi am căpătat speranţa că se va putea ajunge la armistiţiu. Am comunicat palatului această ştire, care, determinat de ştire, a hotărât audienţa lui Ion Antonescu în după amiaza aceleiaşi zile de 23 August, mi separe la ora 17:00, urmând ca în acea audienţă să se stabilească definitiv lucrurile. Nu ştiu ce s-a întâmplat la acea audienţă, fiindcă nu am fost de faţă, nici la Palat nu m-am dus în aceeaşi seară. Nu ştiu ce s-a întâmplat în noaptea de 23 August, după audienţă şi de la oamenii de pe la palat am auzit că Mareşalul Antonescu ar fi fost arestat. Revin şi arăt că nu am auzit acest lucru şi că nu am avut nici o cunoştinţă asupra desfăşurării evenimentelor până a doua zi dimineaţa, în zorii zilei, când a venit la mine Aurel Leucuţia şi mi-a comunicat ce s-a întâmplat pe scurt şi că e informat că armata germană vine spre Bucureşti şi că Palatul este bombardat.

Atunci eu împreună cu Aurel Leucuţia m-am dus la Palat ca să văd ce este. Într-adevăr Palatul era sub explozia bombelor germane, au fost omorâţi câţiva oameni şi mai mulţi răniţi. Eu constatând precis că armata germană se apropie în marş militar spre Bucureşti, am vorbit cu Domnul General Sănătescu care, în timpul nopţii, fusese numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi, fiind informat de acţiunea Generalului Gerstemberg, am stabilit cu Generalul Sănătescu că, deoarece trupele germane îşi călcaseră angajamentul, armata română să intre în acţiune pentru apărarea Bucureştiului. Despre tratativele armistiţiului nu erau încunoştinţările făcute decât pentru un cerc foarte restrâns de oameni, ca Domnul Ghrorghe Brătianu, Domnul Dinu Brătianu şi Ion Mihalache, în consecinţă era greu de făcut comunicări şi altora. Acest fapt explică că Domnul Mihai Antonescu nu a fost informat pe cât ştiu eu, fiindcă eu nu l-am putut informa de schimbarea făcută a condiţilor prin Stockholm asupra poziţiei armatei şi ar mai fi o explicaţie că nu a cunoscut aceasta şi modul rapid în care s- au succedat evenimentele. Şi credeam de asemeni că nu este necesar, deoarece Domnul Mihai Antonescu a avut şi el legături cu Doamna Kolontay şi bănuiam că cel puţin cât ştiu eu putea să ştie şi domnia lui. Nu aş putea preciza în amănunte ceea ce am discutat cu Ion Antonescu în seara de 22 August 1944, conversaţie la care a fost de faţă şi Ion Mihalache, însă, în general, a fost vorba de raporturi între români şi germani şi de situaţia ce s-ar crea prin rezistenţa Germaniei. În general atitudinea lui Ion Antonescu a fost binevoitoare pentru armistiţiu şi, dacă nu am putut ajunge la înţelegere cu el, este din cauză că nu avea încredere, probabil, în reuşita armistiţiului. Domnul Brătianu nu mi-a comunicat că Mareşalul Antonescu i-ar fi cerut să aducă scrisori în care să se stabilească şi acordul partidelor pentru încheierea armistiţiului pentru chestiunea Basarabiei. Nu-mi aduc aminte să fi fost vorba de scrisori în legătură cu armistiţiul între mine şi Ion Antonescu. Domnul Gheorghe Brătianu, care a declarat aceasta, putea chiar să redacteze această scrisoare sau un alt membru al Partidului Naţional Ţărănesc sau Partidul Naţional Liberal şi nu cred că redactarea unor astfel de scrisori ar fi necesitat timp, fiindcă şi Gheorghe Brătianu este un admirabil stilist şi în partidul nostru nu sunt oameni mai buni de scis, în orice caz nu-mi aduc aminte să se fi pus astfel de chestiuni sau să se fi făcut astfel de comunicări de către Gheorghe Brătianu. Nu am fost numit ministru în ziua de 24 August, aşa că nu aveam nici calitatea şi nici obligaţiunea de a mă interesa asupra evenimentelor în ziua de 23 şi în care a fost cuprinsă şi noua situaţie a Mareşalului Antonescu. Obligaţia de a mă interesa este incontestabil că o aveam, am satisfăcut aceste obligaţii, dar aici sunt ascultat ca martor asupra unor lucruri pe care le ştiu şi pe care le-am trăit şi nu asupra acelora pe care le-am auzit. Era normal să mă interesez ce a dus la îndepărtarea Mareşalului Antonescu, când, în dimineaţa zilei de 23 August, eu socoteam că e persoana indicată pentru încheierea armistiţiului, de cauzele care au determinat îndepărtarea sa, însă aceste informaţiuni nu le puteam avea decât de la Majestatea Sa Regele Mihai, care, în ziua de 24 August 1944, când eu m-am dus la Palat, nu se afla în Bucureşti şi pe care nu l-am mai văzut decât peste câteva zile, când faptul s-a consumat. Este adevărat că am întrebat pe Generalul Sănătescu, pe atunci preşedinte de Consiliu de Miniştri, despre arestarea Mareşalului Antonescu şi faptul că am convenit a intra în guvern în ziua de 24 August dovedeşte că nu m-am desolidarizat de acest procedeu.

Din întrevederile şi discuţiunile avute cu Mihai Antonescu pot afirma că acuzatul a manifestat foarte multă solicitudine pentru ca armistiţiul să poată fi încheiat în condiţiile care corespundeau părerilor sale. De aceea a înlesnit ca oamenii noştri să poată merge la Cairo. Am cunoscut programul politic al acuzatului Ion Antonescu atât înainte cât şi după 6 Septembrie 1940 şi, din această cauză, n-am fost de acord ca un om politic din Partidul Naţional Ţărănesc să intre în guvern. Înainte de 6 Septembrie am fost de acord cu Ion Antonescu, care convenise a nu primi nici o însărcinare de la Regele Carol, care era şi el atunci de părere că o guvernare trebuie întemeiată pe opinia publică. Nu a păstrat însă aceste opinii, făcând acte direct contrarii şi, din această cauză, nu am mai colaborat în guvern. A făcut un guvern dictatorial, a făcut înţelegere cu Horia Sima, ceea ce de la început făcea pentru partidul nostru imposibilă o colaborare, deoarece prietenii lui Horia Sima erau antisemiţi şi noi nu eram şi, în principiu, Horia Sima era pentru dictatură, ceea ce eu nu eram, fiindcă noi eram pentru sistem constituţional, parlamentar, precis şi clar. Fiind militar de profesie, Domnul Mareşal Antonescu nu avea propriu-zis un program politic fixat în scris şi publicat după a mea ştire, însă ideile sale politice erau cunoscute, fiindcă era o personalitate importantă care avea legături politice. Ion Antonescu, neavând în spatele său o formaţiune politică, era natural ca echipa guvernamentală să şi-o formeze din alte formaţiuni politice sau din oameni din afara partidelor şi am fost chiar surprins de ce domnia sa, ale cărui idei fundamentale politice nu erau acelea ale legionarilor, s-a adresat totuşi legionarilor pentru a forma echipa guvernamentală şi de ce nu s-a adresat Partidului Naţional Ţărănesc sau Partidului Naţional Liberal, pentru a-i da concurs. Câteva săptămâni înainte de constituirea guvernului din 6 Septembrie 1940, la întrevederea ce am avut-o la domnia sa acasă, am constatat că era contra orientării politice internaţionale alături de Germania şi deci era de acord cu noi şi nu cu legionarii. De aceea nu-mi explic cum s-a întâmplat această schimbare pentru motive pe care nu le cunosc şi pe care nu le-am împărtăşit, deci drumurile noastre s-au despărţit. Nu se poate face o comparaţie între apropierea ce a existat între Ion Antonescu şi legionari şi între politica de apropiere tactică temporară ce a existat între alte formaţiuni politice, chiar Partidul Naţional Ţărănesc şi legionari altă dată. Apropierea între legionari şi Antonescu s-a făcut pentru guvernare şi chestiuni principale de orientare a statului, pe când înţelegerea dintre Partidul Naţional Ţărănesc şi legionari nu a fost o înţelegere nici de guvernare şi nici de opoziţie şi nici politică, ci numai o înţelegere tactică cu scopul înlăturării dictaturii regale şi a înlăturării primului ministru Tătărăscu, care a introdus regimul dictatorial în ţară, voind ca, prin această colaborare tactică, să asigurăm libertatea alegerilor, ceea ce de fapt am realizat. Din punct de vedere al scopului de a menţine ordinea în stat, între programul lui Ion Antonescu şi al nostru era în perfectă concordanţă, însă după noi ordinea în stat se poate menţine şi în urma unei libertăţi de opinii, ci nu numai prin mijloace de constrângere fizică sau prin forţă. Era evident că, dacă Ion Antonescu, în calitate de preşedinte de consiliu, nu era în măsură să se facă ascultat prin alte mijloace de colegii săi din guvern legionari, să ia mijloace de constrângere, însă chestiunea alegerii mijloacelor de constrângere este o altă chestiune. Nu cunosc toate mijloacele de constrângere pe care Ion Antonescu le-a luat contra legionarilor care au făcut rebeliunea, fiindcă ele reprezintă un ansamblu. Nu pot face nici o apreciere nici asupra ansamblului măsurilor de reprimare ale rebeliunii, deoarece nu cunosc detaliile. Dacă mi s-ar pune întrebarea direct despre fiecare acţiune separată în parte, aş putea să răspund.

În timpul guvernării Antonescu, peste 20 persoane, membri ai Partidului Naţional Ţărănesc au fost arestaţi şi introduşi în lagăre, fără judecată şi fără procedură. Nu cunosc situaţia în această privinţă în ceea ce priveşte Partidul Naţional Liberal. Au fost câţiva tineri şi din Partidul Naţional Liberal. Motivele internării în lagăr a naţional-ţărăniştilor a fost propaganda contra guvernului, realizarea unei legături telegrafice fără fir cu străinătatea. În această însă ultimă chestiune trebuie să constat că Domnul Mareşal Antonescu s-a purtat foarte nobil şi înţelegător. Este adevărat că Ion Antonescu a oferit postul de vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri Domnului Ion Mihalache, de asemenea a oferit întreg cabinetul, însă nu de maniera de a constitui bazele unei acţiuni de stat asigurătoare vederilor noastre. Scopul colaborării Partidului Naţional Ţărănesc din 1937 cu legionarii a fost dublu, primul scop înlăturarea prin înfrângerea în alegeri a guvernului Tătărăscu, ceea ce şi am realizat. Al doilea scop fiindcă eu, în principiu, sunt contra oricărei acţiuni subversive şi ascunse, a fost de a scoate la suprafaţă acele forţe legionare care lucrau în umbră, pentru a le cunoaşte şi a le putea combate. Şi acest al doilea scop a fost atins, deoarece Garda de Fier a ajuns la ruină, a putut fi cunoscut şi, prin modul cum a guvernat, a putut fi înfrântă şi convinsă că drumul pe care l-a apucat este rău. Nu socotesc că aceasta a fost o experienţă periculoasă pentru ţară, deoarece cea mai dureroasă experienţă este aceea pe care Naţiunea este obligată s-o sufere în urma unei guvernări dictatoriale. Mareşalul Antonescu putea la 6 Septembrie să vină la putere fără sprijinul Gărzii de Fier. Garda de Fier însă nu putea veni la putere fără sprijinul lui Ion Antonescu, astfel că personalitatea lui Ion Antonescu a determinat venirea la putere a Gărzii de Fier. Exact că personalitatea lui Ion Antonescu era hotărâtoare în această chestiune. Mareşalul Antonescu a avut cea mai bună intenţie când a venit cu Garda de Fier la putere. El nu a avut intenţia nici de a consacra Garda de Fier şi nici dorinţele personale nu l-au împins la guvernare. Dar în acţiunea sa politică a greşit. Nu pot confirma şi nici nega dacă Garda de Fier a fost principala Coloană V-a din România. Întrebarea mi se pare neclară, deoarece nu se precizează dacă este vorba de anumite persoane sau de întreaga corporaţiune. Nici asupra întregei corporaţii, nici asupra unor anumite persoane din Garda de Fier nu pot să fac una sau alta din afirmaţii, deoarece am găsit ulterior foarte mulţi membri ai Gărzii de Fier care au fost buni patrioţi şi oameni de bună intenţie. Am intervenit, fie personal, fie indirect, la acuzatul Eugen Cristescu pentru amicii politice şi pentru alţi oameni, pentru a li se îmbunătăţi regimul din lagăr sau pentru a fi scoşi din lagăr. În general era binevoitor şi în multe cazuri m-a satisfăcut şi în multe cazuri m-a refuzat. În chestia cercetărilor cu privire la afacerea cu radio am rugat pe Cristescu să facă personal cercetări, le-a făcut el şi, într-adevăr, a ţinut măsura justă în această chestie. Am avut prin maiorul Goruneanu legături indirecte cu acuzatul Cristescu pentru a uşura situaţia lui Petru Groza, care era arestat la Siguranţa Generală. De asemenea am intervenit la Eugen Cristescu pentru a îmbunătăţi situaţia celor aflaţi în lagăr şi pe urmă pentru a fi eliberaţi. Cristescu i-a dat lui Goruneanu o scrisoare a Mareşalului Antonescu, pentru a mi-o transmite mie. Scrisoarea mi-a transmis-o şi mi-a cerut ca, chiar în seara aceea, să dau un răspuns scris conform ordinului dat de Antonescu. Scrisoarea pe care am primit-o cu această ocazie o depun Tribunalului Poporului.

Răspunsul scris pe care l-am trimis îl depun Tribunalului. Scrisoarea am dictat-o chiar în acea seară şi am dat-o lui Goruneanu, care a transmis-o lui Cristescu şi apoi lui Antonescu. În cursul dezbaterilor de armistiţiu, pe la sfârşit, am avut legături directe şi indirecte cu acuzatul Cristescu, însă nu este exact că prin dînsul am primit textul condiţilor de la Cairo. Aceste condiţii le-am recepţionat cu propriul meu aparat. Ştiu că acuzatul Cristescu avea telegrame din Cairo de încheierea armistiţiului, însă eu primeam aceste comunicări direct prin cifrul meu, care nu era cunoscut. Nu-mi aduc aminte ca, în Aprilie 1944, să fi adus nişte condiţii de armistiţiu de la Cairo şi să fi fost transmise din partea lui Ion Antonescu, că, dacă le accept, să poftesc să iau guvernul. Ultimatumul de 72 ore este drept că l-am primit, de la Cairo. Credea că l-am primit şi de la el, însă, după cum mi-aduc aminte, am primit trimis printr-o altă persoană. Acest ultimatum de 72 ore l-am primit de la Cristescu, indirect după cât îmi amintesc, în cursul luni Aprilie, însă l-am recepţionat şi eu atunci când a fost dat la 13 Aprilie 1944. În Aprilie, când am primit ultimatumul cu condiţiile armistiţiului, alte condiţii mai bune nu se putau obţine mai ales că erau însoţite şi de un ultimatum. Nu s-a semnat atunci armistiţiul, deoarece atât eu, cât şi Mareşalul Antonescu eram de părere că armata germană era prea puternică pentru a se realiza armistiţiul şi, prin urmare, era necesar ca armata sovietică să fie mai apropiată de frontul nostru şi, în al doilea rând, ca aliaţii să ne dea anumite mijloace militare care nouă ne lipseau, în special aviaţie. Răspunsul meu la ultimatum l-am transmis la Cairo cuprinzând în general cele arătate. Şi prinţul Ştirbey mi-a răspuns că a comunicat răspunsul meu ambasadorilor de la Cairo şi totodată că consiliul ambasadorilor nu putea da nici un răspuns, trebuind să aştepte avizul guvernelor lor, şi ne promiteau acest răspuns. Totuşi, deşi am cerut răspunsul,6 săptămâni, nu s-a primit răspunsul guvernelor aliate. Prin August, Ştirbey ne-a avizat că, deoarece guvernele aliate nu dau nici un răspuns la contrapropunerile în care discutam modalitatea punerii în practică a condiţilor, de venirea răspunsului însemna că noi trebuia să facem armistiţiu cu propriile noastre puteri, acest răspuns a venit în mijlocul lui August şi îmi imaginez că, dat fiind importanţa lui, nu era o opinie personală a prinţului Ştirbey, ci i s-a sugerat de cercurile diplomatice,ca în urma acestui aviz, ca prin mijloace proprii ale ţării să se realizeze armistiţiul. Din aceasta rezultă că nu noi am tergiversat încheierea armistiţiului şi că întârzierea se datoreşte faptului că aliaţii n-au răspuns la modalităţile de executare. Noi am înţeles a face acţiunea numai pe plan naţional fără răspunsurile aliaţilor la modalităţile de punere în practică, pentru a nu se putea spune mai târziu că nu am avut asentimentul aliaţilor şi a se repeta cazul Generalului Volgomorovschi, din Polonia, deoarece cred că acesta este adevărul în chestia Poloniei. Categoric nu am primit nici o comunicare din partea lui Ion Antonescu, prin Eugen Cristescu, că ar exista alte propuneri mai favorabile pentru armistiţiu transmise de Doamna Kolontay de la Stockholm. Cunoaştem însă condiţiile de la Stockholm, fiindcă le primisem pe altă cale. Acuzatul Eugen Cristescu m-a avizat că siguranţa germană ştie unde se află postul de radio al meu şi, prin această informaţie, am putut să continuăm schimbul de informaţii, întrucât am căpătat informaţii care au dus la realizarea loviturii. În ceea ce priveşte acţiunea de desfiinţare a legionarilor întreprinsă de Ion Antonescu nu pot face nici un fel de apreciere, dacă a făcut bine sau rău, fiindcă nu se ştie ce întorsătură ar fi luat evenimentele, dacă această mişcare rezista mai departe. În ceea ce priveşte posturile hotărâtoare din guvern, este adevărat că am sfătuit pe Ion Antonescu de a nu încredinţa astfel de posturi unor organizaţii asupra cărora nu dispune, indiferent dacă aceste organizaţii ar fi fost Garda de Fier sau altele.

La întrebarea ce mi se pune că, dacă cu ocazia convorbirii ce am avut într-o noapte cu Ion Antonescu la Snagov, la începutul lunei Aprilie 1944, când am discutat condiţiile de armistiţiu ce le primisem, Ion Antonescu mi-ar fi spus că, dacă le găsesc aceste condiţiui acceptabile, sau dacă Domnul Dinu Brătianu găseşte aceste condiţii acceptabile, să preluăm puterea şi să semnăm armistiţiul şi Ion Antonescu o să ne dea tot sprijinul militar, răspund că, dacă aş răspunde că nu s-a făcut această propunere, nu ar fi exact, iar dacă aş răspunde că mi s-a făcut şi nu am primit, aş putea avea neplăceri politice, de aceea pentru a se înţelege sensul răspunsului meu la propunerea făcută de Ion Antonescu, înţeleg să citesc şi apoi să depun Tribunalului punctul de vedere care l-am susţinut atunci şi care se găseşte scris şi înregistrat în scrisoarea pe care am trimis-o lui Ion Antonescu prin maiorul Goruneanu la o altă propunere scrisă de a prelua guvernul. Ceea ce se citeşte în şedinţă şi depune este punctul meu de vedere şi cred că elucidează problema. Înţeleg a depune copie. Nu pot face nici o apreciere generală asupra politicii economice dusă de guvernul Antonescu, deoarece în asemenea domeniu pot fi măsuri bune şi măsuri slabe. Incontestabil că au fost unele măsuri care au fost bune, ceea ce este în favorul său, dar au fost şi altele pe care eu nu le-aş fi făcut. În ceea ce priveşte elementele Partidului Liberal în sectorul vieţii economice şi mai ales participarea la societăţi cu capital german, nu mă pot pronunţa, necunoscând situaţia, iar în ceea ce priveşte pe camarazii mei de partid, nu ştiu ca ei să fi participat sau să fi făcut societăţi comerciale ori industriale cu capital german şi nici nu cred. Nu pot să fac nici o confirmare până nu văd un tablou. Nu este adevărat că aş fi vorbit cu Ion Antonescu în legătură cu formarea guvernului la 6 Septembrie 1940, când s-a format guvernul nu am avut nici o întâlnire cu el în acest timp şi deci nu este adevărat că i-aş fi oferit ca miniştri în guvern pe dl. Aurel Dobrescu şi Mihai Popovici. Ulterior însă am avut într-adevăr întrevederi cu Ion Antonescu şi i-am arătat că a făcut o greşeală făcând guvernul cu legionarii, indicat ar fi fost să formeze un guvern tranzitoriu de militari şi în orice caz trebuia să se adreseze Partidului Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal. Apreciez că, în acele clipe, ceea ce numeşte Domnul Mareşal presiunea străzii, nu era de fapt legionară, ci Partidul Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal reprezentau opinia publică. Tehnicienii care s-au dat de către Partidul Naţional Ţărănesc nu pot fi socotiţi ca un sprijin dat guvernului Antonescu. Ştiu că, după ce a trecut rebeliunea, s-a abătut un val de teroare asupra comuniştilor cât şi asupra legionarilor, fiind vârâţi în închisori şi condamnaţi la moarte. Am intervenit uneori pentru comutarea pedepsei capitale. În toate cazurile în care am fost rugat am intervenit, eu am avut succes. În toate cazurile în care am fost rugat, am intervenit dat fiindcă Mareşalul Antonescu deţinea puterea, am socotit că el era cel mai potrivit să încheie armistiţiul, fiindcă, în afară de prestigiul moral, avea atât legături cu armata, cât şi faptul deţinerii puterii, ne mai punea în situaţia de a obţine mai întâi puterea, de a face legături cu armata, pe care nu le aveam, şi de abia apoi să încheiem. În general popoarele sunt contra rezolvării pe cale războinică. În situaţia armistiţiului, incontestabil că poporul ar fi luptat cu plăcere contra Germaniei, dacă armistiţiul nu s-ar fi putut încheia altfel, ceea ce s-a şi întâmplat, dar dacă armistiţiul s-ar fi putut realiza fără forţă armată, cu atât mai bine ar fi fost.Nu ştiu ca Ion Antonescu să fi avut legături cu germanii înainte de 6 Septembrie 1940.

Din presa de azi aflu cu mirare că depoziţia mea din ziua de 11 Mai dată în faţa Tribunalului Poporului, privitoare la întâmplările din ziua de 23 August 1944 şi împrejurarea că am afirmat că nu ştiu ce s-a discutat în ultima audienţă pe care Mareşalul Antonescu a avut-o cu Majestatea Sa Regele Mihai, este interpretată în mod greşit. Astfel presa guvernului interpretează că aş fi străin de întreaga acţiune de la 23 August 1944. Deoarece nu vreau să se strecoare această eroare în aprecierea onoratului Tribunal al Poporului, vă rog să binevoiţi a lua act că înţelesul depoziţiei mele, în conformitate cu realitatea, este următorul:

1 - Tendinţa mea şi a partidului meu, manifestată prin memorii, manifeste, adunări, întruniri, propagandă şi alte atitudini publice, precum şi prin pregătirea spiritului armatei, a fost înlăturarea grabnică a regimului lui Antonescu şi încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, a căror concretă pregătire s-a făcut prin repetate consfătuiri clandestine, care se ţineau atât în diverse întruniri secrete, cât şi în şedinţele nocturne de la Palat în prezenţa Majestăţii Sale.

2 - În afară de această acţiune internă, menită să pregătească opinia publică românească, am întreprins şi am condus, pentru reuşita loviturii de stat de la 23 August 1944, o întinsă acţiune pe plan extern, încă din toamna anului 1940, prin intermediul prietenilor mei, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Victor Georgescu, şi cu ajutorul trimişilor mei din străinătate. Prin desfăşurarea acestei acţiuni s-au obţinut condiţiile de armistiţiu, stabilite la Cairo, pe care eu personal le-am acceptat în numele Partidului Naţional Ţărănesc, la dorinţa exprimată de reprezentanţii celor trei guverne aliate. Evenimentele de la 23 August 1944 au fost, deci, urmarea logică şi rezultatul direct al acţiunei partidului nostru încoronate prin hotărârile înţelepte şi energetice ale Majestăţii Sale Regelui.

3 - Asupra celor petrecute în ziua de 23 August 1944, eu am fost audiat la Tribunalul Poporului ca martor şi nu ca istoriograf sau organizator, sub povara jurământului eu nu puteam mărturisi decât fapte ştiute de mine direct. Am fost întrebat ce ştiu despre ultima audienţă de la Palat a Mareşalului Antonescu şi am precizat că nu pot da date nefiind martor ocular. Cât priveşte participarea mea la punerea concretă în aplicare a loviturii de stat de la 23 August nu am fost întrebat. În cazul când mi s-ar fi pus această întrebare, aş fi constatat, pentru deplina clarificare a acţiunei, că amănuntele loviturii le-am discutat în repetate întâlniri cu Majestatea Sa Regele, cu Domnul General Stîrcea, cu Domnul Grigore Niculescu-Buzeşti, care erau în centrul mişcării, cu Domnul General Sănătescu şi cu Domnul Dămăceanu. În ziua de 23 August 1944 domnia lor, între altele, mi-au repetat dorinţa Majestăţii Sale Regelui de a forma eu guvernul. Nu am acceptat, motivând că, fiind vorba de aplicarea armistiţiului, operaţie prin esenţă militară, era necesar ca preşedintele Consiliului să fie un militar. Am consimţit însă să intru în guvern ca ministru fără portofoliu, spre a da culoare politică şi populară guvernului.Despre arestarea Mareşalului Antonescu am fost informat deodată cu ceilalţi conducători ai partidelor din Blocul Democratic imediat după săvârşirea ei, adică în ziua de 23 August 1944, la orele 17:30, prin Domnul Aurel Leucuţia, de către Domnul Mareşal al Palatului Mocsoni Stârcea. Într-un apartament al locuinţei lui Aurel Leucuţia se aflau, în acel moment, reprezentanţii Blocului Democratic înfrunte cu Domnii Pătrăşcanu şi Tîtel Petrescu, care aşteptau rezultatul loviturii de stat şi chemarea la Palat.

4 - În zorii zilei următoare, Grigore Niculescu-Buzeşti m-a anunţat prin Aurel Leucuţia că germanii pregătesc atacul împotriva capitalei, rugându-mă să mă prezint imediat la Palat. În dimineaţa de 24 August 1944, fiind la Palatul Regal de la ora 06:00, am contribuit, împreună cu membrii noului guvern, aflaţi în Palat, la luarea măsurilor pentru respingerea armatei germane, ce se îndreptau spre Capitală, deci la întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi ai ţării, aceasta în timp ce nemţii bombardau Palatul Regal, pricinuind morţi şi răniţi, jertfe ale nerespectării obligaţiilor de onoare germane. Am stat în Palatul Regal, care era obiectivul de căpetenie al avioanelor germane, în tot timpul bombardamentului.

Vă rog, Domnule Preşedinte, să binevoiţi a dispune ca aceste precizări să fie alăturate declaraţiilor mele din data de 11 Mai 1946 pe care le complectez. Primiţi vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea consideraţiunii mele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare