Depozițiile făcute de Mihai Antonescu la proces

Domnule Preşedinte

Vă rog să-mi îngăduiţi a începe printr-o precizare.În cursul pledoariei sale Domnul Bălăceanu a pus problema morală a atitudinei foştilor colaboratori faţă de Mareşalul Antonescu. Indiferent de motivul care l-a determinat, eu sunt dator să stabilesc de la început poziţia mea faţă de Mareşalul Antonescu. Deşi tânăr, eu am slujit Ţara şi pe Mareşal timp de 4 ani. Am conştiinţa că mi-am făcut datoria. Ştiu că i-am spus Mareşalului Antonescu tot ceea-ce socoteam că serveşte răspunderii noastre, mai ales în problemele sau măsurile care credeam că sunt legate de interesele permanente ale Ţării. Şi aceasta într-o vreme când nu toţi îşi făceau datoria de a-l informa. Am văzut de la început misiunea Mareşalului Antonescu ca o sarcină istorică într-un moment greu pentru România, atât din punct de vedere internaţional, cât şi intern. În mai multe ocazii, în cursul guvernării am spus public că misiunea Mareşalului Antonescu este „giratorul trecător al unui destin permanent”, nu „un regim politic”, ci o sinteză naţională în cel mai greu moment al istoriei noastre.

Foto - Două personaje tragice Ion Antonescu și Mihai Antonescu

Am afirmat, în sfârşit, în cursul anului 1943, dorind ca şi pe plan internaţional să poată fi înţeles acest lucru şi fără a ţine seama de orice nemulţumire germană, că politica externă este alegerea între două posibilităţi istorice, o hotărâre între două ipoteze de destin, pe când România nu avea decât una, voind cu alte cuvinte să fac să se ştie şi peste graniţe că Regimul Mareşalului Antonescu este un regim care împlineşte misiunea trecătoare a epocii de război, că nu este în serviciul nimănui - nici al vreunei ţări streine, nici al vreunei ideologii, ci urmăreşte numai acest scop, de a scoate Ţara din perioada de război. Misiunea aceasta istorică în epoca de război, am conştiinţa că a fost împlinită de Mareşal. Fiindcă istoria nu se scrie după sfârşitul unei opere, ci după substanţa şi rezultatele ei efective. De aceea, nu mă voi opri asupra sfârşitului acestei misiuni, adică 23 August 1944, întâi fiindcă el va fi judecat de istorie, în al doilea rând fiindcă, în dezbaterile acestui proces, s-a făcut lumină şi Ţara va putea să judece poziţia morală a celora, după ce s-au ferit de răspundere, preocupate de poziţia personală sau de partid au fost cei dintâi şi la 23 August 1944 şi în acest proces să se desolidarizeze. La capătul misiunii pe care Mareşalul Antonescu a îndeplinit-o azi, când se pune în faţa judecăţii problema răspunderilor - despre care mă voi ocupa - eu am datoria să precizez că, dacă m-am găsit alături de Mareşal, în cursul ei, în împrejurările grele de atunci – eu azi sunt dator să răspund cel dintâi, după Mareşal, de ceea ce s-a făcut. Pentru actele săvârşite contra legilor războiului, sau pentru crimele ce se vor fi săvârşit pe teritoriul sovietic, eu pot să plătesc ca fost Ministru de Externe, dar consider, ca o expresie a conştiinţei mele pe care nimeni nu mă poate opri s-o mărturisesc, că am fost străin de săvârşirea lor. Mareşalul Antonescu însuşi a declarat că nu se poate solidariza cu crime şi cu jafuri. Cu această lămurire, cred că pot dezvolta apărarea. Procesul acesta nu este procesul Gărzii de Fier, aşa cum ar putea reieşi din actul de acuzare. Pe banca acuzării figurează Mareşalul Antonescu şi alături de el câţiva foşti profesori, foşti generali, un agricultor şi un industriaş. Acesta nu poate fi procesul Gărzii de Fier. De altfel însăşi prezenţa Mareşalului Antonescu aci, face ca procesul să aibă acest caracter. Ca om şi ca militar, personalitatea Mareşalului Antonescu este cunoscută de toţi. A face azi o evocare a însuşirilor lui este nefolositor, fiindcă eu am convingerea că Onoratul Tribunal ştie ce reprezintă Mareşalul Antonescu. Instituţiile şi carierele noastre nu au creat multe figuri şi personalităţi reprezentative care să reunească, în meritele şi însuşirile lor, tot ceea ce a putut da mai bun, mai autentic spiritul românesc. Pentru Armată şi cariera ostăşească, Mareşalul Antonescu este o asemenea apariţie reprezentativă. În 40 de ani de carieră el a reuşit, prin meritele sale, să se impună nu numai ca figura cea mai reprezentativă a Armatei, dar ca o rezervă a Ţării.

Actul de acuzare înfăţişează luarea puterii de către Mareşalul Antonescu, în septembrie 1940, drept opera unei acţiuni de trădare a poporului românesc, întreprinsă de către Garda de Fier, cu sprijinul Germaniei şi în folosul acesteia. Este, cred, cea mai aspră nedreptate care se putea face unui om, al cărui trecut, pus 40 de ani în serviciul Ţării, nu putea în nici un caz să-şi împrumute numele şi prestigiul pentru a prăbuşi ceea ce slujise o viaţă întreagă. A despărţi evenimentele cari au dus pe Mareşalul Antonescu la conducerea Ţării de împrejurările interne şi internaţionale de atunci, este nu a judeca şi nu a face lumină. Îngăduiţi-mi să încerc a evoca aceste împrejurări. Fiindcă procesul Mareşalului Antonescu nu este judecarea unui om, ci este procesul unui moment politic. În 1940, Mareşalul Antonescu a luat guvernul după ce evenimentele internaţionale schimbaseră profund aşezările Europene, iar Ţara noastră îşi prăbuşise toată structura politică, pe care în 70 de ani o întemeiase vechea democraţie românească. Actul de acuzare învinovăţeşte pe Mareşalul Antonescu şi regimul său de a fi înstrăinat România de la politica externă firească şi corespunzătoare intereselor lui, de asemenea de a fi prăbuşit instituţiile şi ordinea democratică. Această învinovăţire nu ţine seama de realităţile istorice. În septembrie 1940 întregul sistem european era prăbuşit. Sud-Estul Europei, care constituia cheia de rezistenţă a sistemului european fusese prăbuşit la Gotesberg. Anglia şi Franţa n-au sprijinit efectiv securitatea sud-estului, iar lipsa unui sistem de securitate a răsăritului a făcut ca Mica Antantă - Cehoslovacia, Iugoslavia şi apoi şi România, în urmă - să se găsească fără sprijin, neexistând un sistem de legătură cu centrul şi cu Uniunea Sovietică. În lipsa înţelegerii pentru crearea unui sistem European care să poată stăvili tendinţele de război şi dominaţia Axei - Germania a câştigat la Gotesberg, opoziţie de dominaţie a Sud-Estului. Astfel, libertatea şi puterea de rezistenţă a Sud-Estului au ajuns să fie dominate pe rând de Germania, prin violenţă sau presiune. România s-a găsit în 1939-1940 supusă acestei influenţe, căreia regimul nostru politic de atunci i-a cedat, stabilind legături cu Germania. Regele Carol II a stabilit primele legături cu Germania, prin acte consecutive:

- Renunțarea la garanţiile anglo - franceze.
- Primirea garanţiei germane, făcută în iulie 1940 sub guvernul Argetoianu.
- Declararea adeziunii României la Axă, făcută tot atunci de guvernul Argetoianu.
- Convenţia Woltrat-Bujoi, care da Germaniei prioritate asupra petrolului românesc.
- Invitarea misiunii militare germane în România, făcută de guvernul Gigurtu în august 1940.

Este limpede că aceste acte au schimbat total bazele politicii noastre externe şi că, în vara anului 1940, prin voinţa regimurilor Regelui Carol II, România a fost nu numai aşezată alături de Axă, dar legată economiceşte de Germania, şi în parte militar, convenţia petrolului şi invitarea misiunii militare germane în România, constituind elementele acestei colaborări. La aceasta trebuie să adăugăm că tot atunci, dictatul de la Viena acceptat tot de regimul Regelui Carol II a modificat graniţele României şi a făcut să depindă securitatea sa de sistemul german. Politica alăturea de Germania a fost întărită prin încă 3 factori:

- Prăbuşirea ultimelor elemente ale democraţiei.
- Înlocuirea lor printr-un regim dictatorial al Regelui Carol II.
- Slăbirea succesivă prin ele înşile a partidelor politice, desfiinţarea regimului Constituţional, creiarea Frontului Renaşterii Naţionale şi a Partidului Naţionalist chiar cu concursul principalelor personalităţi din partidele acestea, au fost actele de înlăturare a ultimelor elemente ale democraţiei româneşti.

Chemarea Gărzii de Fier la guvern, consacrarea ca partid de guvernământ, în ultimul guvern al Frontului Renaşterii Naţionale, aceasta a constituit înlocuirea vechei democraţiiprintr-un regim dictatorial al Regelui Carol II. Prin aceasta regele Carol II a adăugat legăturilor internaţionale cu Germania o bază de ordine internă pentru că Garda de Fier era angajată la o politică de totală supunere faţă de Germania. Astfel, regimul Regelui Carol II pe de o parte a legat România de Germania şi Axă, iar pe de altă parte a deschis drumul germanilor în Balcani, lucru la care a contribuit şi Ungaria, care, prin Dictatul de la Viena a asigurat dominaţia politică şi militară a germanilor în întreaga regiune, odată cu stăpânirea Carpaţilor, contra Unuinii Sovietice. Aceasta era situaţia internaţională şi internă la începutul lui septembrie 1940. Tot ce a urmat sub regimul Mareşalului Antonescu nu a fost decât urmarea de neevitat a împrejurărilor anterioare. Pe plan internaţional România nu se mai putea sustrage angajamentelor sale cu atât mai mult cu cât se negociase sub regimul Regelui Carol II o alianţă politică generală cu Germania şi se începuse discuţia chiar în vederea aderării la Pactul Tripartit. Pe plan intern, Mareşalul Antonescu, aşa cum a rezultat din chiar dezbaterile acestui proces, a încercat să se sprijine pe o formulă de Uniune Naţională fără a izbuti. Şefii vechilor partide, cum au declarat-o aci, refuzau orice concurs Regelui Carol II. Mareşalul Antonescu se găsea în faţa acestei situaţii. Partidele politice erau desorganizate, Garda de Fier, după ce fusese folosită de Regele Carol II ca să slăbească partidele politice se găsea, în Septembrie 1940, singura forţă politică ieşită în stradă, care aspira la obţinerea întreagă a puterii. În această situaţie internă şi internaţională Mareşalul Antonescu a apărut ca o soluţie de apărare, care se impunea momentului politic. Regele Carol II a făcut apel la el însărcinându-l să constituie guvernul sperând să se salveze el însuşi şi că va putea realiza, acordându-i depline puteri, o formulă de guvernare. Şefii partidelor politice consultaţi de Mareşalul Antonescu, aşa cum a rezultat din însăşi dezbaterile acestui proces şi din declaraţiile Domnilor Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, au refuzat concursul lor Regelui Carol II. Regele Carol II, în faţa acestei situaţii, i-a recomandat el însuşi în seara de 6 Septembrie 1940 constituirea unui guvern cu concursul legionarilor. În aceste împrejurări, cum rezultă din însuşi dezbaterile acestui proces, Mareşalul Antonescu a constituit un guvern cu concursul Gărzii de Fier, al elementelor ce i-au fost date de partide, aşa cum de asemenea a rezultat din dezbaterile acestui proces şi cu elemente militare şi unii tehnicieni. Între 7 - 14 Septembrie, Mareşalul Antonescu săvârşeşte o seamă de reforme - Legea pentru cercetarea averilor foştilor demnitari; cercetarea contractelor neregulate ale statului, legea pentru revizuirea Consiliilor de Administraţie a Societăţilor, şi alte reforme cu caracter general aşteptate de Ţară şi care reprezentau o satisfacţie fiind dorite de toţi. Garda de Fier a fost la 14 Septembrie pusă în faţa acestor înfăptuiri, care au asigurat Mareşalului Antonescu din primul moment al guvernării încrederea.

Între Septembrie 1940 şi Ianuarie 1941, Mareşalul Antonescu a avut într-adevăr în guvernul său miniştri legionari aşa cum a explicat el însuşi aci, arătând şi motivele pentru care nu putea atunci să facă altfel. În Ianuarie 1941, după rebeliune, a înlăturat de la guvern şi a luat măsuri represive în contra legionarilor cu sprijinul armatei. Astfel, a fost desfiinţată încercarea ce făcuseră legionarii de a introduce în România fascismul. Mareşalul Antonescu şi regimul său nu a slujit fascismul. El a primit puterea de la Rege neavând nici o organizaţie politică proprie. Tradiţia de a se recurge la generali pentru constituirea de guverne în împrejurări grele este veche şi a fost şi în Ţara noastră folosită de mai multe ori. Şi Domnul Iuliu Maniu a afirmat aci că Mareşalul Antonescu a fost dictator. Întâi, nu poate fi dictator cel care este numit şef de guvern de însuşi Regele şi care este investit legal cu depline puteri prin chiar decretul de numire. În al doilea rând, dacă era dictator, pentru ce Domnul Iuliu Maniu i-a dat concursul prin desemnarea unor colaboratori în guvernul Mareşalului. Am considerat de datoria mea să lămuresc acest lucru, fiindcă altfel, afirmaţia Domnului Maniu, făcută aci, ar putea să reprezinte o gravă acuză adusă Mareşalului Antonescu. Mareşalul Antonescu reprezintă un regim de autoritate, ci nu de dictatură. Misiunea lui? Am arătat încă de la începutul acestei apărări că misiunea Mareşalului Antonescu este o misiune istorică, într-o perioadă de război împlinind sarcina de a apăra interesele naţionale în această fază tranzitoriu grea, pe care o reprezintă epoca 1940-1944. El n-avea nevoie de o consultare populară pentru a se numi formal democratic şi nici nu era în interesul ţării să recurgă atunci la alegeri, cari, în Septembrie 1940, ar fi putut, cu Garda de Fier la guvern, să dea un parlament cu o numeroasă reprezentare legionară, întărind astfel Garda de Fier. De altfel, ceea ce caracterizează regimurile asemănătoare aceluia al Mareşalului Antonescu, este că fiind misiuni trecătoare între regimuri stabile - ele n-au nevoie de consultări populare obişnuite, sarcina lor fiind numai de a apăra şi menţine forţele naţiunii în ceasuri grele, ci nu de a reforma, de a schimba, de a întemeia instituţii noi. Acesta este şi motivul pentru care Mareşalul Antonescu a recurs la consultarea populară prin plebiscite pentru a-şi ratifica misiunea. Aceste plebiscite au servit şi pentru a-şi întări poziţia sa chiar faţă de Germani, cari stăruiau în aducerea legionarilor la putere din nou. Oricum plebiscitele au ratificat poziţia Mareşalului Antonescu şi misiunea lui. Care erau posibilităţile Mareşalului Antonescu pentru a-şi îndeplini această misiune. Pe plan internaţional şi intern Europa de Sud-Est şi România însăşi intraseră în faza de război. România se găsea sub presiunea Germaniei şi nu i se putea sustrage total.

Mareşalul Antonescu n-a avut posibilitatea, în acel moment, de a sustrage Ţara de la angajamentele anterioare şi presiunea Germană, fiindcă evenimentele s-au desfăşurat cu o repeziciune care ne-a depăşit. Pe plan intern nu dispunea de forţele necesare unei asemenea acţiuni de rezistenţă a maselor, fiindcă şefii de partide, cum au declarat-o chiar în cursul acestor desbateri - au refuzat să-şi ia răspunderea, fie direct, fie sprijinind pe faţă pe Mareşal. Mai mult chiar, dându-i un concurs tacit şi o colaborare de guvern prin membrii desemnaţi sau autorizaţi să ia parte la conducere, domniile lor l-au întărit şi confirmat în convingerea şi hotărârea că nu avea de făcut decât ceea ce a săvârşit în împrejurările de atunci. Pe plan internaţional de asemenea cum am spus nu se putea schimba situaţiunea creiată de angajamentele internaţionale luate faţă de Germania de fostul Rege Carol II şi de consecinţele lor, fiindcă România nu putea atunci să se sprijine pentru a rezista Germaniei decât pe Uniunea Sovietică. Guvernul Regelui Carol II ca şi o lungă atitudine politică făcuse ca între Uniunea Sovietică şi România să existe o stare de răceală. Totuşi s-a făcut şi această încercare. La sfârşitul lui Noiembrie 1940, ca urmare a unei convorbiri între Domnul ministru Andrei Vîșinski şi Domnul Grigore Gafencu ministrul nostru la Moscova, am dat indicaţia ministrului nostru să arate că România a dorit, doreşte şi va dori să aibă cele mai bune relaţii cu Uniunea Sovietică, fiind gata a începe chiar discuţii. Venirea misiunii militare germane în România, apoi trecerea trupelor germane spre Balcani şi dislocarea unor unităţi germane în zona petroliferă şi în Moldova - fapte şi împrejurări de care mă voi ocupa imediat şi la care de asemenea Mareşalul Antonescu nu a putut opune rezistenţă, cum voi explica, cred că au fost de natură ca încercarea de apropiere faţă de Uniunea Sovietică, ce am făcut eu însumi atunci, să nu poată fi realizată, poziţiile câştigate de Germani în România fiind de natură să ne lipsească de libertatea de acţiune, care ar fi făcut înţelegerea practicabilă, Uniunea Sovietică, în asemenea împrejurări, nu putea să dea ajutor României. Mareşalul Antonescu nu putea în împrejurările de atunci decât să facă toate eforturile pentru a rezista cererilor germane, fie de ordin politic fie economice. Astfel, când germanii au cerut să reconstituie o „Legiune a Mareşalului” tot cu concursul legionarilor şi mai târziu un Partid Naţional Socialist, nu a primit. De asemenea, cum voi arăta, a pus toate rezistenţele la cererile economice germane, neexecutând nici angajamentele ce fuseseră anterior luate de guvernul Giuguriu. Fără partid, cu o administraţie improvizată, Mareşalul Antonescu a făcut totul pentru a combate întâi şi a vindeca apoi starea bolnăvicioasă pe care legionarii încercaseră să o aducă în viaţa publică, restabilind ordinea şi sprijinul elementelor sănătoase ale Ţării, astfel că muncitorii au putut să-şi continue activitatea , să-şi facă datoria, iar ordinea economică să se dezvolte aproape normal. A găsit ţara fără nici un program economic, fără o statistică a materiilor prime, a rezervelor, a naturii capitalurilor şi poziţia lor în producţie, cu o organizare bancară şi de credit lipsită de orice control sănătos al statului, într-un cuvânt economia Ţării lipsită şi de orice plan director şi de o organizaţie de control şi îndrumare, administraţia noastră fără iniţiativă, neputând împlini rolul ce revine statului, mai ales în împrejurările de război. Procurarea materiilor prime necesare producţiei, organizarea transporturilor, stabilizarea preţurilor, evitarea inflaţiei, asigurarea creditelor - au constituit atunci măsurile luate de guvernul său pentru a evita prăbuşirea economică în perioada imediat următoare rebeliunii, când încrederea şi siguranţa muncii şi a producţiei fuseseră zdruncinate. Consolidarea acestor măsuri în 1942 a făcut ca ordinea noastră economică să poată asigura Ţării, deşi într-o perioadă de război, o stare pe care în aceeaşi perioadă, n-au avut-o alte ţări europene. Prin aceasta, Mareşalul Antonescu şi-a împlinit cea dintâi sarcină ce a revenit misiunii sale:

- În perioada de criză legionară a combătut şi înlăturat aceste primejdii pentru Ţară.
- În perioada următoare a consolidat ordinea internă, asigurând nu numai liniştea drepturilor, dar şi ordinea economică.

- Venirea misiunii militare în România şi trecerea trupelor germane în Balcani.
- Intrarea în război a României.
- Regimul ocupaţiei teritoriilor sovietice.

Actul de acuzare consideră drept un act grav faptul că sub regimul Mareşalului Antonescu a fost adusă misiunea militară în România. Am arătat împrejurările din vara anului 1940 când guvernul Gigurtu a invitat misiunea militară în România. În situaţia internaţională de atunci, pe care am amintit-o, astfel că nu mai revin aci, Mareşalul Antonescu nu se putea opune la venirea acestei misiuni. Ceea ce a putut face a fost să reglementeze condiţiile funcţionării sale şi acesta a fost scopul convenţiei Tătărăscu-Tempelhirsch, de care s-a vorbit în acest proces. Este deci un act consecutiv politicii anterioare şi al poziţiei ce câştigase Germania în 1940, consecinţa garanţiei germane, a alăturării României la Axă şi a Dictatului de la Viena, ci nu o iniţiativă liberă a Mareşalului Antonescu sau o măsură cu caracter politic luată de Mareşal. Cred că este nedrept ca să se atribuie Mareşalului Antonescu - pentru acest act, pe care nu-l putea împiedica, voinţa de a aservi Ţara Germaniei şi cu atât mai puţin de a o trăda.

Actul de acuzare consideră ca o gravă vină a Mareşalului Antonescu faptul de a fi admis trecerea trupelor germane pe teritoriul nostru spre Balcani. Pentru a vedea dacă este întemeiată această acuzare, cred, că este potrivit pe de o parte să examinăm condiţiile în care s-a produs de alta să dovedim că Mareşalul nu se putea opune la acest act. În ianuarie, 1941, Hitler a invitat pe Mareşalul Antonescu la Berchtesgaden. Invitaţia s-a produs cu câteva zile numai, înainte de rebeliune. Legionarii începuseră o acţiune de propagandă şi agitaţie, în întreaga Ţară, pregătitoare rebeliunii. Aceasta pe plan intern. Pe plan internaţional, situaţia era aceasta: Prin Dictatul de la Viena, Germania săvârşise, în realitate, primul pas pentru viitorul război în Balcani. Prin coridorul secuiesc dat Ungariei îşi asigura atît linia strategică a Carpaţilor împotriva unei intervenţii militare din partea Uniunii Sovietice, cât şi inferioritatea strategică a României odată cu siguranţa asupra petrolului românesc, adică o punte de dominaţie asupra României. Venirea misiunii militare în România constituise al doilea pas care trebuie legat de Dictatul de la Viena şi de garanţia germană - toate primite de fostul Rege Carol II şi anterioare venirii la guvern a Mareşalului Antonescu. În Noiembrie 1940 se semnase la Berlin adeziunea României la Pactul Tripartit. Cred că este folositor să amintesc şi în această privinţă că guvernele Regelui Carol II discutaseră cu Germania, tot în vara anului 1940, un tratat politic general pe lângă garanţia primită. Adeziunea României la Pactul Tripartit nu era decât consecinţa de o parte a situaţiei ce se crease pe plan internaţional în raporturile germano-române prin aceste negocieri, ca şi a angajamentelor luate atunci, alăturarea la Axă prin declaraţie publică, de alta stăruinţele legionarilor care, aflându-se în guvern şi având la Ministerul de Externe pe Mihail Sturza, voiau să se realizeze neîntârziat această adeziune. În Ianuarie 1941, invitat la Berchtesgaden, Hitler cere Mareşalului Antonescu să-şi dea consimţământul la trecerea trupelor germane spre Balcani, spunând că Ungaria şi-a dat consimţământul la aceasta şi trupele germane s-ar găsi la graniţa Ungariei. În această situaţie internă şi internaţională, Mareşalul Antonescu nu se putea opune, cu atât mai mult cu cât izbucnirea rebeliunii, a doua zi după întoarcerea Mareşalului, făcea imposibilă orice rezistenţă, ţara fiind în plină dezordine legionară. Trecerea trupelor germane pe teritoriul român nu poate apare astfel ca un act de iniţiativă românească sau de liberă consimţire a Mareşalului Antonescu, cu atât mai puţin ca un act deliberat contra aliaţilor noştri din Balcani. Ca dovadă a acestei poziţii a Mareşalului Antonescu şi a guvernului său este că atunci când, puţin mai târziu, ministrul Italiei la Bucureşti a venit să ceară intrarea României în război alături de Axă împotriva Iugoslaviei, Mareşalul Antonescu i-a răspuns că acest act ar fi interpretat de Uniunea Sovietică ca un act de provocare, după ce luase cunoştinţă de răspunsul ce-i dădusem că România nu poate să lupte contra acelora lângă care a luptat în războiul trecut şi lângă care a stat 20 de ani ca aliată. În primăvara anului 1941, guvernul german a făcut o serie de comunicări cu tendinţa de a prezenta intenţiile Uniunii Sovietice privitoare la România ca rău voitoare. De asemenea, prin informaţii militare tendenţioase se urmărea să se creeze impresia că Uniunea Sovietică ar ameninţa România, urmând să pregătească condiţiile morale pentru campania contra Uniunii Sovietice. Sub pretextul dezvoltării misiunii militare în România, germanii au adus, cu prilejul trecerii trupelor spre Balcani, unităţi pe cari le-au aşezat în Moldova la graniţa Uniunea Sovietică. Actul de acuzare vorbeşte de pregătirea războiului contra Uniunii Sovietice încă din Ianuarie 1941 şi chiar din Noiembrie 1940. Acest lucru nu corespunde realităţii. Am amintit care a fost răspunsul dat de Mareşalul Antonescu cu prilejul cererii formulate de ministrul Italiei, atunci când acesta a venit să solicite cooperarea României la acţiunea în Balcani. Dacă în Martie 1941 Mareşalul Antonescu considera că intrarea în război contra Iugoslaviei este de natură să constituie o provocare a Uniunii Sovietice, sau să fie interpretată ca atare de Uniunea Sovietică, asta înseamnă că în nici un caz şi cu atât mai mult Mareşalul Antonescu nu a pregătit atacarea Uniunii Sovietice fie şi la această dată. În Mai 1941, Hitler la invitat pe Mareşalul Antonescu pentru a-i anunţa că va ataca Uniunea Sovietică. Mareşalul Antonescu în faţa acestei situaţii, a trupelor germane aflate în România, a faptului că România avea graniţă vecină cu Uniunea Sovietică, ştiind că, prin începerea războiului, se deschidea inevitabil problema Basarabiei şi a Bucovinei, trebuia să-şi dea acordul. Nici nu ar fi putut să s-o facă, pentru că, dacă ar fi refuzat, germanii ar fi readus pe Horia Sima şi regimul legionar la putere.

Între a participa la război fără a se depărta de scopurile naţionale şi între a lăsa ca germanii şi legionarii să târască ţara într-un război total,care să pună în serviciul Germaniei toate forţele şi rezervele României, Mareşalul Antonescu a preferat prima soluţie. Asta explică pentru ce România a participat la acţiunea în contra Uniunii Sovietice. Mareşalul Antonescu şi noi toţi n-am înţeles niciodată altfel sensul războiului nostru. Angajat în această luptă, Mareşalul Antonescu n-a mai putut decât să limiteze efectivele şi contribuţiile cerute de germani. De asemenea, a trebuit, în intenţia de a reduce numărul forţelor româneşti, să prefere ocuparea de către armata noastră a teritoriului sovietic, în loc să dea trupe care să lupte. Germanii ceruseră ocuparea de forţele române şi administrarea teritoriului sovietic până la Nipru, ceea ce Mareşalul Antonescu nu a admis. Dezbaterile acestui proces au arătat că Onoratul Tribunal poate să judece dacă Mareşalul Antonescu a fost singurul care a crezut că România trebuia sau nu să ia parte la acest război. S-a amintit în acest proces de scrisoarea pe care Domnii Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu, au adresat-o Mareşalului Antonescu, scrisoare prin care ratificau intrarea în război a României,de care au avut cunoştinţă înainte de începerea lui, spunând în proprii termeni: „Ţara a înţeles că luptăm pentru Basarabia şi Bucovina”, iar în declaraţia sa Domnul Iuliu Maniu a spus că bine a făcut Mareşalul Antonescu făcând acest lucru. Onoratul Tribunal poate să judece dacă este drept şi potrivit ca Mareşalul Antonescu şi regimul său să poarte singur răspunderea acestui act, asupra căruia chiar înaintea acestui Onorat Tribunal, Domnul Iuliu Maniu a declarat că bine a făcut Mareşalul Antonescu ceea ce a făcut. A se discuta, azi dacă s-a făcut bine sau rău, refuzând Germaniei orice fel de participare de trupe româneşti, fără a ţine seama de condiţiile ce ar fi putut suferi România din partea lui Hitler, cred că nu este drept. În faţa nenorocirii care prin război a lovit atâtea familii trebuie să le cerem iertare pentru suferinţele lor. Regimul ocupaţiei teritoriilor sovietice de Armata noastră a fost fixat de Mareşalul Antonescu, care a dat dispoziţii să se respecte instituţiile locale, dreptul de muncă şi libertatea de a munci a populaţiei. Nici o dispoziţie nu a fost contrar regulilor războiului. S-a lăsat organizarea cooperativelor şi a gospodăriilor în starea anterioară ocupaţiei. S-au refăcut fabrici şi s-au asigurat astfel posibilitatea de muncă ale muncitorilor sovietici. Dacă se vor fi săvârşit unele greşeli ale administraţiei, acestea sunt inerente împrejurărilor în care a fost înfiinţată, adică în vreme de război şi cu un aparat administrativ foarte redus.

Actul de acuzare arată că în teritoriul ocupat s-au săvârşit crime. Condiţiile acestei acuzaţii au fost explicate aci de fostul guvernator al Transnistriei Gheorghe Alexianu. Onoratul Tribunal poate constata că aceste acte nu au fost săvârşite de trupele române, nici de organele administraţiei româneşti. Este ştiut că în prima perioadă a ocupaţiei, germanii au pătruns în acest teritoriu prin forţle armate Schutzstaffel. Acestea au săvârşit adevărate acte de teroare, în special împotriva populaţiei evreieşti. Într-un singur caz autorităţile militare române au aplicat măsuri de represiune atunci când localul comandamentului din Odessa a fost distrus prin explozie, cu acest prilej au fost ucişi ofiţeri şi elemente ale armatei instalate într-un imobil.Faţă de acest fapt grav s-au dat dispoziţii de pedepsire. Dacă în timpul administrării teritoriilor sovietice s-au putut săvârşi unele acte neregulate, aceasta nu a fost rezultatul unor măsuri de principiu, ci rătăcirea unor elemente care nu au respectat dispoziţiile date. Pot să asigur că în nici un caz ele nu au constituit un sistem şi nu au fost rezultatul unor instrucţii legale. Dimpotrivă Mareşalul Antonescu a dat întotdeauna dispoziţii formale ca să fie respectate legile omeniei şi chiar libertatea cetăţenilor sovietici de a-şi păstra convingerile politice. Totuşi, dacă s-au săvârşit acte contra populaţiei, a bunurilor acesteia sau a celor publice, Mareşalul Antonescu şi noi toţi suntem datori să cerem populaţiei sovietice să ierte şi să uite. De asemenea, trebuie să cerem populaţiei evreieşti care a avut de suferit de pe urma condiţiilor evacuării în timpul iernii şi sub presiunea războiului, să înţeleagă că măsurile ce au fost luate, chiar dacă în înfăptuirea lor le-a adus suferinţe şi jertfe, aceasta n-a fost în nici un caz din intenţia Mareşalului Antonescu. Şi faţă de aceste populaţii, faţă de familiile care au suferit pierderi nedrepte, Mareşalul Antonescu şi noi toţi suntem datori să ne exprimăm regretul pentru suferinţele ce au îndurat.

Actul de acuzare consideră ca o vină a regimului Mareşalului Antonescu este colaborarea economică cu Germania, reafirmând că aceasta ar fi fost contrară intereselor poporului român şi, de asemenea, că s-ar fi dat o însemnată contribuţie de război Germaniei. În ceea ce priveşte colaborarea economică germano-română din dezbaterile acestui proces s-a arătat că guvernul nu a săvârşit nici o injoncţiune asupra întreprinderilor. Mareşalul Antonescu a stabilit principiul că nici o infiltraţie sau câştigare de noi poziţii germane să nu fie făcută fără aprobarea guvernului. Mai mult chiar, s-au restabilit în multe ocazii şi s-au readus în patrimoniul românesc participaţii care fuseseră obţinute de germani. Colaborarea româno-germană de ordin guvernamental a urmărit întotdeauna să limiteze contribuţiile româneşti cu toate presiunile germane. La venirea Mareşalului Antonescu la guvernare, am găsit, pe lângă convenţia Voltrat, un drept de a obţine integralitatea petrolului românesc. Totuşi se poate constata că, sub regimul Mareşalului Antonescu, exploatările de petrol nu au depăşit o producţie de 5.600.000 tone, pe când în 1936 producţia română era de 8.000.000 de tone. De asemenea, consumul intern de petrol a crescut de la 1.800.000 tone în 1940 la 2.200.000 tone. În ceea ce priveşte cerealele, la venirea la guvernare a Mareşalului Antonescu se găseau în vigoare convenţiile încheiate de guvernul Gigurtu - Manolescu, care obligau România să dea Germaniei 600.000 tone grâu şi 600.000 tone porumb. Nu numai că nu au fost executate, dar aşa cum am arătat că rezultă din datele statistice ale Domnul Procuror General, în 1941 s-au exportat 79 vagoane cereale. Din dezbaterile acestui proces, depoziţia Domnului Ramniceanu, ca şi din bilanţul Băncii Naţionale, Onoratul Tribunal poate constata că, deşi într-o perioadă de război şi contrar sistemului german practicat în întreaga Europă, am reuşit să aducem în perioada 1941-1943, din Germania, în acoperirea schimburilor şi plăţilor, nu numai mărfuri decontate, dar chiar 6 vagoane de aur, care a crescut rezerva de aur a Băncii Naţionale limitând astfel inflaţia. În ceea ce priveşte contribuţia de război, Onoratul Tribunal a putut vedea că Mareşalul Antonescu şi noi toţi cei ce avem răspunderea am făcut totul pentru a o limita. Petrolul nu a fost dat printr-un regim de constrângere aplicat societăţilor, nici în privinţa extracţiilor, nici a producţiei, nici a vânzării, ci a fost cumpărat de pe piaţă de germani, direct de la societăţi. Petrolul livrat Germaniei a intrat în balanţa schimburilor şi a trebuit să fie acoperit de Germania cu mărfuri şi chiar cu aur. Am răspuns cu prilejul apărării verbale la acuzaţiile ridicate de Domnul Procuror General Stoican că datele statistice ar arăta alte cifre decât cele prezentate de noi sau de martori. Nu voi relua aici toate capitolele schimburilor ce au fost citate. Rog Onoratul Tribunal să reţină numai că, dacă Germania a ridicat preţurile la articolele industriale importante şi noi am ridicat preţurile - contrar obligaţiilor luate anterior, vagonul de grâu trecând de la 55.000 lei în 1940 la 200.000 lei în 1943.

Actul de acuzare citează totuşi ca un act de aservire economică a României, Contractul Rogifer. În 1941, sub presiunea şi în timpul rebeliunii legionare, o delegaţie a grupului Hermann Göering a cerut la Bucureşti în împrejurările tulburi de atunci, intervenţia guvernului român pentru a se obţine numeroase participaţii industriale şi anume: 60%, apoi 50%, apoi 39% în întreprinderile Malaxa, 23-26% la intreprinderile Reşiţa, o importantă participaţie la Şantierele Navale, făcând presiuni că, dacă nu se intră în această colaborare, România nu poate să se aştepte să primească materiile prime necesare industriei noastre metalurgice şi siderurgice. Nu am primit aceste cereri, dar n-am putut să ne sustragem de la orice colaborare fără a expune această industrie de a nu lucra, ştiut fiind că la acea dată întreaga piaţă a materiilor prime era sub controlul Germaniei. S-a făcut o societate de administrare şi exploatare Rogifer, în care Statul român a intrat cu 50% şi grupul german cu 50%, la acţiunile de proprietate ale întreprinderilor Malaxa. Germanii nu şi-au respectat obligaţiunile şi, împreună cu Generalul Gheorghe Dobre, am făcut demersuri pentru rezilierea contractului, cum s-a arătat aci. Şi pentru că motivele de ordin tehnic ale realizării contractului, continuau să fie discutate între părţi, am adresat Mareşalului Hermann Göering o scrisoare cerându-i rezilierea contractului, considerând aceasta, aşa cum o afirmă însăşi scrisoarea, ca o chestiune de răspundere personală, ceea ce am obţinut, înlăturând astfel şi această pătrundere germană trecătoare în economia noastră. În împrejurările politice de atunci presiunea economică germană care ne silea la colaborare fără de care întreaga industrie metalurgică nu ar mai fi putut dispune de materii prime pentru a lucra, a fost suportată numai de intreprinderile Malaxa, care au suferit astfel o pierdere în folosul Ţării.

Una din aceste greşeli, la care însă de asemenea nici Mareşalul Antonescu, nici România nu se putea sustrage, a fost că sub regimul său s-au făcut legi rasiste şi antisemite. Consider însă că şi această acuzare nu poate fi despărţită nu numai de împrejurările internaţionale, care au adus din nefericire atâtea victime în rândurile populaţiei evreieşti din întreaga Europă, dar mai ales de împrejurările şi atmosfera creeată de unele mişcări şi partide antisemite în perioada 1933-1940. De asemenea propaganda legionară şi incitarea la ură, care constituia programul şi activitatea acestor organizaţii. Trebuie de asemenea amintit că statutul evreilor a precedat regimul Mareşalului Antonescu. Acţiunea antisemită legionară dezvoltată între Septembrie 1940 şi Ianuarie 1941, ale cărei excese Mareşalul Antonescu le-a reprimat-continuu propaganda sa şi după 1941. În aceste împrejurări a intervenit legea de expropriere din 1941 a bunurilor evreieşti. Rog Onoratul Tribunal să ţină seama că au fost treptat şi în fapt reduse în aplicarea lor precum şi greutăţile întâmpinate de regimul Mareşalului Antonescu în reprimarea abuzurilor, confiscărilor de avere prin violenţă şi altor excese legionare, pentru a nu despărţi judecarea capetelor de acuzare privitoare la legile rasiale de atmosfera şi împrejurările de atunci. Mareşalul Antonescu, eu însumi, am făcut tot ceea ce a fost posibil pentru ca bunurile expropriate să nu fie înstrăinate până la sfârşitul războiului, aşa că, în realitate, legea de expropriere a bunurilor evreieşti a putut să aducă numai unele sacrificii trecătoare, ci nu să desfiinţeze cu adevărat acest drept. Alte legi din această perioadă au fost conduse de acelaşi spirit, oricare au fost presiunile germane pentru introducerea unui regim de agravare a condiţiei evreilor. Recunosc şi regret că unii evrei au avut de suferit, şi aşa sub regimul nostru s-au făcut acte care puteau uneori jigni spiritul de omenie de care Neamul nostru nu a fost niciodată străin.

Nu numai pe plan economic dar şi pe plan diplomatic, acţiunea de rezistenţă a României faţă de Germania a fost statornică. Încă de la prima vizită la Berlin şi Roma, Mareşalul Antonescu a declarat că România nu poate recunoaşte ca definitiv Dictatul de la Viena. La 15 Septembrie 1941 mi-am făcut datoria de a notifica ilegalitatea Dictatului de la Viena, atât guvenului german cât şi celui italian, odată cu un memorandum asupra condiţiei Românilor din Transilvania de Nord, a persecuţiilor ce sufereau, odată cu declaraţia că România se consideră dezlegată de Dictatul de la Viena rezervându-şi momentul când să tragă în fapt consecinţele date de Ungaria, adică reocuparea Transilvaniei de Nord. În 1942, am luat iniţiativa unei declaraţii a drepturilor naţiunilor mici şi mijlocii europene urmărind afirmarea elementelor de organizare internaţională liberă declaraţie care era potrivnică Pactului Tripartit. Tot în 1942, guvernul român a luat poziţie contra imixtiunii guvernelor german şi italian care prin comisia Hencke-Roggeri, în chestia Transilvaniei, urmăreau o anchetă asupra drepturilor româno-ungare, Mareşalul Antonescu a declarat în scris că nu este vasal, iar memorandumul înaintat ca protest celor două guverne, contra acestei imixtiuni, declară că România nu înţelege să se întoarcă la regimul dictatorial din perioada Otomană. Guvernul Mareşalului Antonescu a făcut în perioada 1941-1943 tot ce a putut pentru a ajuta populaţia din Transilvania. În problema Dunării, când, în 1942, Germania a cerut României schimbarea Statutului Dunării într-un statut germano-român la gurile Dunării şi un director german la Direcţia Dunării Maritime, am răspuns că România nu înţelege reglementarea regimului Dunării decât la pace şi odată cu regimul Mării Negre şi nu înţelege să dea servituţi internaţionale după ce i s-au atras servituţile sângelui. Când la 25 Decembrie 1942, ministrul german la Bucureşti încearcă ameninţarea readucerii legionarilor la guvern, desigur sub presiunea germană – anunţând plecarea din Germania a lui Horia Sima, am arestat 2.000 de legionari, iar la ameninţarea că acest fapt al arestărilor poate avea consecinţe grave pentru România, am răspuns cerând predarea legionarilor fugiţi în Germania şi am trimis chiar lui Hitler declaraţia că „cuvântul Germaniei este pătat şi că Neamul Românesc are dreptul să-şi pedepsească singur trădătorii”. Rezistenţa economică însăşi nu a fost lipsită de greutăţi diplomatice, Mareşalul Antonescu primind, în 1943, o scrisoare de presiune de la Hitler, la care s-a răspuns prin a nu se face nici o concesie. Din aceste câteva greutăţi şi rezistenţe citate, care au fost numeroase, cred că Onoratul Tribunal poate vedea că în nici un caz Regimul Antonescu nu a fost hitlerist sau în serviciul Germaniei.

Actul de acuzare consideră acţiunea de propagandă drept o altă dovadă a servirii hitlerismului şi intereselor sale. Propaganda noastră, cu excepţia exceselor rasiste din perioada legionară, a rezistat împotriva presiunilor germane făcute zilnic prin somaţii şi de multe ori prin intervenţii diplomatice, şi aceasta contra protocolului de propagandă de care s-a vorbit în proces. Propaganda noastră nu a premers războiului, ci i-a urmat. Trebuie să recunosc, totuşi că, în perioada războiului, propaganda noastră civilă şi militară a adâncit neînţelegerea dintre Uniunea Sovietică şi România precum şi eroarea comună asupra rezultatelor comunismului şi revoluţiei sovietice şi eu însumi m-am alăturat acestei propagande. Mai ales ca fost profesor şi ţinând seama de misiunea educatoare şi de cunoaştere a adevărului pe care am avut-o în 19 ani de învăţământ, eu mă simt dator să spun azi, după cele ce am văzut eu însumi în Uniunea Sovietică, ce reprezintă realitatea sovietică, nu numai că Armata Sovietică poate să ne ajute ca să ne ferim în viitor de primejdii, cum ne-a ajutat ca să ne reluăm Transilvania, dar că Uniunea Sovietică dispune de instituţii de la care noi putem lua învăţăminte. Disciplina de muncă pe care am văzut-o predominând în Uniunea Sovietică ca adevăr, sănătatea cadrelor formate în 30 de ani,despre cultura sovietică, care nu este formală, ci practică, marea experienţă care a pus bazele unui nou sistem de bănci şi credite întemeiate de stat, precum şi rezultatele mecanizării agriculturii ca şi faptul că soldatul sovietic a luptat pentru Transilvania noastră,mă fac să spun azi că mă simt vinovat faţă de Uniunea Sovietică, care trebuie să fie respectată. Şi mai trebuie să fac o recunoaştere pentru că, la vârsta mea, eu am curajul de a privi şi înainte nu numai în urmă şi am datoria ca, rostind adevărul, să încerc a atrage atenţia pentru ca, în viitor, să ne ferim de greutăţile prin care a trecut ţara între 1939-1944. Este adevărat că m-am abătut în această vreme de la poziţia pe care am stat 17 ani ca profesor şi intelectual. Şi o spun aceasta, oricare ar fi consecinţele. Dar din respect pentru Universitatea căreia am aparţinut şi faţă de foştii mei studenţi, lor trebuie să mărturisesc că am făcut aceasta din dorinţa de a sprijini pe Mareşalul Antonescu, dându-mi seama că, fără misiunea lui istorică, Ţara s-ar fi putut prăbuşi. În conştiinţa mea am înţeles să slujesc această epocă tranzitorie, când România nu putea face altfel, dar n-am înţeles niciodată să părăsesc adevărul convingerilor mele, că n-am crezut în concepţia imperialistă germană, ci întotdeauna într-o organizare internaţională liberă. Fac apel la Mareşalul Antonescu să spună dacă, în momente hotărâtoare pentru evoluţia războiului, eu n-am urmat prin acte hotărâte această convingere. La capătul acestei experienţe de zbucium în care am unit ceea ce 17 ani gândisem asupra ordinei internaţionale cu greutăţile întâmpinate ca ministru de Externe, în vremuri grele eu cred că am datoria de a spune că România a ajuns acolo şi noi aici, fiindcă Ţara noastră şi Sud-Estul Europei au lipsit de o organizare internaţională regională şi continentală realistă şi puternică şi că azi, când ştim ce reprezintă armata Uniunii Sovietice, când ne-am primit Transilvania cu sprijinul ei şi nu mai putem stărui în eroarea comună asupra realităţii pe care o reprezintă, cred că România, împreună cu întreg Sud-Estul Europei, trebuie să intre într-un sistem regional care să dea întregii Europe răsăritene siguranţa în contra oricărei agresiuni şi posibilitatea dezvoltării fără nici o primejdie. Numai astfel România va fi într-adevăr ferită de o nouă încercare ca aceea din 1939-1940 şi alţii vor rândui locul nostru de azi.

Onorat Tribunal.Procesul acesta nu este judecarea Mareşalului Antonescu, a regimului său, sau a celor ce au colaborat cu el. Este procesul unei epoci din viaţa poporului nostru şi a unei misiuni de ceasuri grele. Azi şi această epocă şi misiunea împlinită aparţin istoriei. Hotărârea dumneavoastrăva fi şi ea tot o pagină de istorie, pe care o scriţi nu numai pentru persoana noastră, dar şi pentru cei ce vor purta răspunderile de mâine. Hotărârea poate să însemne un învăţământ negativ, represiv, oricât de moralizator, înseamnă însă pentru cei ce vor veni teama de a nu greşi în viaţă, dar şi îndemnul de a se abţine de la orice politică în ceasuri grele pentru Ţară. Sentinţa dumneavoastră poate fi un învăţământ pozitiv, creator, dându-le convingerea că servirea Ţării este întotdeauna o datorie şi că abţinerea de la răspunderi în timpurile de grea încercare sau lucrarea lor ocolită fără gând de slujire adevărată, numai din dorinţa de a păstra poziţii personale sigure pentru sine sau partidul său, aceasta constituie un act care, chiar dacă nu este supus judecării Tribunalului, nu poate scăpa judecăţii istoriei şi conştiinţei publice. Dumneavoastră veţi alege, care din aceste hotărâri răspunde dreptăţii şi aşteptărilor poporului român. Îngăduiţi-mi să vă exprim credinţa că Mareşalul Antonescu nu poate fi pedepsit, fiindcă el a slujit o ţară istorică ale cărei condiţii au fost create fară voinţa sa, prin împrejurări internaţionale care au depăşit voinţa tuturor Românilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare