Despre trădarea Regelui Mihai de la 23 August 1944

În data de 14 Octombrie 1948, din Palma de Mallorca, Spania, Pamfil Șeicaru alături de Prințul Nicolae, fratele Regelui Carol al II-lea al României, și lider al rezistenței românești din străinătate, îi scria Generalului Nicolae Rădescu refugiat la New York ,fost Președinte al Consiliului de Miniștrii al României :

Stimate Domnule General Nicolae Rădescu

Eram hotărât să nu intervin sub nici o formă în această sinistră comedie care se numește ‘Rezistența românească’ peste hotare, și dacă ies din rezerva pe care mi-am impus-o, o fac pentru a răspunde sentimentului unanim al țării, sentiment al cărui ecou a ajuns până și în aceasta îndepărtată insulă, unde mă aflu de aproape trei ani. Am primit scrisori din țară și de la proaspăt fugiții din țară, scrisori zguduitoare prin conținutul lor, prin disperarea care le străbate, prin acel accent de revoltă legitimă împotriva comediei rezistenței. Suntem la jumătatea lunii octombrie, la noi acasă oamenii se pregătesc de iarnă. Este a cincea iarnă de ocupație bolșevică. Citesc în ‘Gazette de Lausanne’ că Home Fleet accelerează preparativele de război, Amiralitatea britanică a dat ordin flotei britanice să monteze pe bordul vaselor noile arme, iar în tot cuprinsul Angliei sunt puse în stare de funcționare sirenele. Nici în ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista această febră premergătoare războiului.Și în Statele Unite, Cita Davilla a dezlănțuit o campanie contra lui Grigore Niculescu-Buzești și complicii lui, o polemică ce continuă cu violență între ziarele ‘America’ și ‘Lumina’. Iar din țară mi-se scrie că ofițerii sunt strânși în câmpuri de concentrare pe malul Prutului, în județele Iași - Fălciu, iar de acolo, triați, sunt trimiși la Chișinău, unde sunt indicii sumbre că se prepară un Katyn românesc. Pălmuitor contrast între dezgustătorul spectacol al ambițiilor rezistent-naționaliste și groaznica suferință a poporului român, suferință care, din nefericire, nu a impus nici unui așa-zis exponent al partidelor o ținută decentă. Această insensibilitate morală pălmuiește pentru vecii vecilor o categorie de politicieni improvizați, ai întâmplării, care folosesc momentul de confuzie ce există atât pe plan național, cât și pe plan internațional. Cuvintele din scrisorile primite se înfig în conștiință, mă urmăresc obsedante, ca strigătul de ajutor al unei ființe care se îneacă. Mă adresez dumneavoastră, care în toată această abjectă, trivială forfoteală de ambiții, de interese tainice, de arivism vulgar, reprezentați o conștiință onestă, un biet suflet românesc zbuciumat de o reală grijă pentru nefericita Patrie. Eu nu reprezint un partid, mi-ar fi silă să invoc în asemenea împrejurări o asemenea ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al opiniei publice românești, dominat de imperativul național al clipei de față. Circulă în Paris, Londra și Washington o serie de indivizi care își permit să vorbească în numele poporului român. Cine le-a dat acest mandat ? Și sunt oare acești domni calificați să mai reprezinte altceva decât calitatea de acuzați de înaltă trădare ? Cântăresc îndelung cuvintele și nici un rând din această scrisoare nu este azvârlit sub precipitarea unor resentimente. Fiindcă v-ați situat pe plan democratic, nu puteți contesta nici unui cetățean român să-și utilizeze unul din drepturile fundamentale ale democrației, dreptul de a-și exprima liber opinia. Am susținut războiul contra Uniunii Sovietice, pentru că poporul român nu putea să ratifice prin resemnare jaful Moscovei din 1940. Nu mă surprinde că există o colecție întreagă de ticăloși care ignoră voit actul mârșav al Rusiei Sovietice din luna Iunie 1940 și evită cu o grijă suspectă să pomenească de Basarabia și Bucovina. Așa de mare a fost grija acestor strategi ai denigrărilor naționale, acestor perfizi acuzatori ai țării și zeloși susținători ai tezei rusești, că nici în așa-zisul memoriu al rezistenței, prezentat în luna Octombrie 1946 la Conferința de Pace de la Paris, nu s-a pomenit de Basarabia și Bucovina, nici de atacul Uniunii Sovietice din anul 1940. Recitiți ‘La Roumanie devant la Conference de la Paix’, memoriu al cărui autor între alții este și Alexandru Cretzianu, cumnatul lui Grigore Niculescu-Buzești. Vă întreb pe dumneavoastră dacă conștiința de român vă îngăduie să vă solidarizați cu asemenea indivizi ? Eu știu că națiunile care nu mai reacționează și rămân inerte când li se desprind bucăți din trup sunt sortite pieirii, așa cum sunt oamenii bolnavi de lepră. Nația noastră nu suferă de asemenea infirmitate și a probat-o în formidabilul ei efort militar. Am crezut în războiul dus împotriva Uniunii Sovietice, am crezut și cred în dreptatea cauzei românești. Cartea mea ‘Pax americana sau pax sovietica’, despre care bănuiesc că veți fi aflat, poartă ca dedicație aceste rânduri : ‘Ofițerilor și soldaților români, căzuți pe câmpiile Uniunii Sovietice, în apărarea drepturilor sfinte ale Patriei lor’.

Foto - Prințul Nicolae,fratele Regelui Carol al II-lea

În Mai 1946, când am terminat cartea, persista în politica internațională nefasta iluzie că totuși o pace de compromis ar fi fost posibilă. Ce ar fi însemnat o asemenea pace pentru România este ușor de verificat azi, citind cartea lui Walter Lippman, ‘Buts de guerre des Etats Unis’, apărută în 1944, imediat după Conferința de la Yalta. Fară îndoială că o asemenea pace este imposibilă, atunci când conflictul este mai profund și de proporțiile unei crize istorice. Astăzi se vorbește de război ca unica soluție de a ieși din acest impas în care se găsește omenirea. Război contra cui ? Contra Uniunii Sovietice. Deci evenimentele vin să ratifice războiul nostru. Mormintele celor ce au căzut în această epopee menită să însemne o eroică introducere la o noua fază a istoriei noastre, mormintele profanate de toți cei care au cutezat să numească exact ca și rușii războiul nostru un război criminal încep să-și capete adevăratul lor sens.În 1877, Partidul Conservator, precum știți, s-a declarat împotriva participării României la război, propunând retragerea armatei în munți. Când armata română a trecut Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la ‘Timpul’, oficiosul Partidului Conservator, a scris un articol inspirat, preamărind liric faptul învierii armatei române, făcând să tresalte în morminte Basarabii și Mușatinii. Era o atitudine neconformă cu poziția luată de partid. Alexandru Lahovary, unul din conducătorii Partidului Conservator, a venit furios la redacția ‘Timpului’ și a cerut socoteală lui Eminescu, pentru îndrăzneală de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violență excepțională: ‘Putoare grecească, tu nu poți să simți ceea ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie’. Întâmplarea a fost povestită de Ioan Slavici și strigătul lui Eminescu este valabil și astăzi, când atâția indivizi, cu pretenția de a fi exponenții poporului român, se leapădă de patetica epopee a nației, ca și când ar fi rușine să lupți, și o glorie să fii laș. Sunt aceiași oameni care preamăresc în fiecare an actul capitularii de la 23 August 1944, ca o serbare glorioasă a nației, pe când în Finlanda ziua armistițiului este o zi de doliu.

Cunoașteți dumneavoastră, Domnule General, în istorie un popor care să se fălească, să manifeste o bucurie așa de zgomotoasă pentru ziua înfrângerii ? Stai nedumerit în fața acestei răsturnări cinice a noțiunilor tuturor valorilor morale. Și nu vi se pare dumneavoastră suspectă insistența cu care atribuie actul capitulării Regelui Mihai, astfel că cei în adevăr responsabili să se poată lepădă de răspunderea consecințelor provocate ? Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat, și mă înspăimântă consecințele politice ale celor întâmplate între 23 August și 12 Septembrie 1944, consecințe menite să dea un aspect dramatic crizei constituționale create prin abdicarea Regelui, indiferent de condițiile în care a fost dată abdicarea. Sunt probleme de viitor pe care numai naivii își pot imagina că vor fi soluționate cântând Trăiască Regele și proclamând că Regele Mihai a salvat poporul român, printr-un fals armistițiu. Dar acestea sunt probleme pe care numai nația are autoritatea să le soluționeze. Eu rămân mai departe credincios valabilității războiului contra Rusiei. Condamnat la moarte în 1945 ca criminal de război, pentru crima de a fi crezut în dreptatea nației mele, de a fi crezut că Basarabia și Bucovina erau pământuri romanești, cuprinsul de țară în care nu-i palmă de pământ să nu fie udată cu sânge moldovenesc. Păstrez ca un titlu de glorie acea condamnare care a omagiat activitatea mea de gazetar al războiului contra Rusiei Sovietice și veți recunoaște și dumneavoastră, Domnule General, că nu-i greu azi să mi se dea dreptate, să mi se ratifice mândria pe care o simt de a fi primul condamnat la moarte de regimul ocupației rusești. De aceea mă simt dator să fiu interpretul acestei legitime revolte a poporului român față de spectacolul rușinos al așa-zișilor reprezentanți ai partidelor, care vă împiedică să formați acel comitet de acțiune românească, pe care îl dorește , se pare , Departamentul de Stat american. De aproape șapte luni știu că vă zbateți cu o nobilă persistență de a netezi asperitățile și a găsi o formulă împăciuitoare, ca cel puțin în aparență să dea impresia unei unități a tuturor exponenților opiniei publice naționale. Și n-ați izbutit. În momentul când vi se pare că ați potolit toate pasiunile învrăjbite, că ați amuțit toate pretențiile, survine un accident neprevăzut, care năruie ceea ce vi se pare bine consolidat. S-ar părea că asistăm la strădania Meșterului Manole. Nimic nu vă îndreptățește să credeți că ceea ce nu ați izbutit până astăzi, cu toate sforțările făcute, veți realiza mâine. Dar să admitem că această trudă ar fi încoronată de succes: ce valoare politică ar avea această vremelnică ajustare de interese, într-un moment în care se cere o unitate de voință, de sacrificiu, demne de cel mai neprihănit idealism ? Nu întreb cât timp pot dura reconcilierile unor interese, când interesele sunt atât de triviale. Mă întreb numai ce poate reprezenta ca autoritate un asemenea guvern sau comitet național pentru poporul român. De ce pun această întrebare ? Pentru că un asemenea comitet național sau guvern în exil, mâine când va începe războiul, va avea pretenția să ceară poporului român organizarea insurecției naționale. Acest guvern va lua desigur și angajamente de viitor, obligatorii pentru poporul român. Fiecare are dreptul și datoria să vă întrebe: Cum credeți că veți putea întreprinde ceva la înălțimea tragică a vremurilor cu indivizi ce nu fac decât să-și agite pretențiile, fară să fie un singur moment emoționați, intimidați de îngrozitoarea mucenicie a nației ? Cred că nu veți putea prezenta drept o echipă idealistă această colecție abjectă de haimanale. Nimeni nu vă va crede, și în fondul conștiinței, nici dumneavoastră nu o credeți. La picioarele lui Crist0s care agoniza pe cruce, paznicii își împărțeau hainele crucificatului. Este imaginea sinistrei tocmeli dintre așa-zișii reprezentanți ai partidelor și a nației crucificate. Deci, Domnule General Rădescu, valoarea morală a unui asemenea comitet a fost anulată prin chiar penibilele tocmeli care sunt mai exact cunoscute în țară decât le cunosc eu la Palma de Mallorca. Veți rămâne poate surprins că eu am aflat din scrisorile primite din țară de fazele prelungite ale acestei gestații a faimosului comitet național. Și să nu vă imaginați un singur moment că concluziile politice din țară sunt favorabile acestei farse. Dar să analizam și alt aspect. Ce valoare au partidele că expresie a voinței naționale? În ce măsură, în situația lor de astăzi, pot angaja poporul roman în ceea ce privește viitorul? Orice război înseamnă o revoluție, și cu atât mai mult vor însemna aceste două războaie, căci trebuie să luam în considerație și pe cel de-al treilea război mondial, altfel toată zbaterea dumneavoastră nu și-ar avea nici un obiect, nici o rațiune. Vă amintiți ce partide existau în 1916, ce personal politic și ce partide noi au apărut în 1919. Păstrez amintirea acelui Parlament din 1919, așa de neașteptat în compoziția lui, pentru cei care își închipuiau că viața politică a unei națiuni se creează și se continuă în cluburile partidelor, și nu se zămislește din existența eroică a tranșeelor. Și dumneavoastră știți prea bine că Ionel Brătianu luase toate măsurile să reducă cât mai mult din libertatea de exprimare a curentelor de opinie, punând la interne pe Generalul Arthur Văitoianu, în guvernul zis de alegeri al Generalului Constantin Coandă. Nu discut valoarea politică a curentelor de opinie care s-au impus prin acele alegeri, ci constat doar faptul că în afară de Partidul Liberal, care s-a menținut în actualitate numai datorită mijloacelor lăturalnice ,regizor fiind Barbu Stirbey, nici Partidul Conservator nuanță Alexandru Marghiloman, nici Partidul Conservator, nuanță Matei Cantacuzino, nici Partidul Conservator al lui Tache Ionescu nu au mai putut exista. Războiul lichidase tot ce fusese viața politică până în 1916. Îmi amintesc de nedreapta popularitate a lui Ionel Brătianu care realizase unitatea națională și în Iunie 1919 dăduse României rolul de jandarm al Europei, lichidând republica lui Bela Kun, pentru ca, în August, poporul român să aibă satisfacția de a vedea armata română intrând în Budapesta. Și totuși… Ar fi o naivitate să se creadă că partidele care au existat înainte de Februarie 1938 vor mai reprezenta mâine ceva.

Foto - Pamfil Șeicaru


Pe la anul 500 înainte de Cristos, filosoful Heraclid spunea, pentru a plasticiza ideea eternei deveniri, că să nu te scalzi de două ori în apa unui râu. Era imaginea curgerii continue a istoriei. Dar să admitem că după aceste războaie mondiale nu se va schimba nimic în viața politică a României și partidele care au fost ,cum au fost și ce au făcut nu ne mai întrebam),vor fi aclamate mâine și, din toate aceste suferințe, poporul s-ar dovedi incapabil să tragă vreo concluzie politică, să desprindă o idee nouă. Îndreptățiți suntem să ne întrebam: cine reprezintă Partidul Național-Țărănesc, cine sunt agresivii lui mandatari? Nu cunosc validitatea mandatelor pe care se spune că le-ar fi eliberat personal Iuliu Maniu și în ce împrejurări, nici nu le voi pune în discuție. Dar orice român este îndreptățit să pună în discuție valoarea morală a persoanelor care pretind a fi mandatare ale Partidului National-Țărănesc, Grigore Niculescu-Buzești, Constantin Vișoianu și Alexandru Cretzianu, atunci când aceste persoane urmează să figureze într-un comitet național român. Pot figura, indiferent de orice hârtie emanată de la Iuliu Maniu, ca membri într-un comitet național român, români care mâine vor fi chemați de nație la răspundere pentru crima de înalta trădare? Poate veți fi surprins de gravitatea afirmației, de aceea mă simt obligat să vă explic. În cursul anului 1943, Ministrul de Externe, Mihai Antonescu, s-a străduit să realizeze un contact și ulterior un acord de armistițiu cu anglo-americanii. Inutil să insist asupra importanței unei asemenea acțiuni, făcută înainte de Conferința de la Teheran, dacă ar fi izbutit să realizeze ceea ce își propusese. Toate străduințele Ministrului de Externe au fost sabotate de funcționarul Grigore Niculescu-Buzești, care a organizat în Ministerul de Externe cea mai infamă rețea împotriva intereselor românești, o vastă asociație care cuprindea majoritatea funcționarilor acelui minister. Nimeni nu putea fi trimis în misiune fară aprobarea lui Niculescu-Buzești. Un curier nu putea pleca fară aprobarea acestui individ, care țesuse ca un păianjen pânza necesară spre a capta întreagă acțiune diplomatică a țării. Începând din luna Februarie 1943, Mihai Antonescu era doar formal Ministru de Externe, pentru că, de fapt, ministru era Niculescu-Buzești, a cărui unică ambiție era de a ajunge ministrul acordului de armistițiu. Și nu mai este nici un secret că în timpul războiului acest domn a avut schimb de scrisori cu ambasadoarea Rusiei la Stockholm, Doamna Alexandra Kolontay. În luna August 1943, Mihai Antonescu numește la recomandarea lui Iuliu Maniu pe Alexandru Cretzianu, Ambasadorul României la Ankara, cu același scop de a contribui la ajungerea unui acord de armistițiu. Indiferent de inferioritatea Ministrului de Externe, admițând chiar nulitatea lui Mihai Antonescu, erau în joc interesele țării și oricine era obligat să sprijine eforturile Ministrului de Externe pentru a scoate România dintr-o alianță care începuse să arate perspective amenințătoare. Alexandru Cretzianu, de acord cu Niculescu-Buzești, nu a acționat, făcând tot ce i-a stat în putință ca să îngreuneze eforturile Ministrului de Externe. Fară îndoială, o scelerată conspirație de ambiții disparate, dar curios e că efortul lui Niculescu-Buzești coincidea perfect cu interesele Uniunii Sovietice, care cereau că România să continue să rămână alături de Germania până ce trupele sovietice vor ajunge pe teritoriul românesc. Și așa a fost… În luna Aprilie 1944 se desemnează delegați pentru tratativele de la Cairo, Barbu Stirbey, socrul lui Alexandru Cretzianu și al lui Niculescu-Buzești, iar al doilea delegat Constantin Vișoianu, cel mai nerușinat sovietofil, care, în luna Decembrie 1939, a cutezat să scrie un articol prin care a justificat atacul Uniunii Sovietice împotriva Finlandei. Cine iau determinat pe Regele Mihai și pe Iuliu Maniu să-și dea consimțământul la desemnarea acestor delegații, recomandați de Niculescu-Buzești, nu știu și nici nu mă interesează. Dar să admitem că desemnarea ar fi fost impecabilă, suntem îndreptățiți ca români să examinăm rezultatele obținute de cei doi delegați. De la 14 Aprilie la 23 August 1944, nu s-a izbutit să se ajungă la semnarea unui acord de armistițiu, informațiile trimise Regelui Mihai și lui Iuliu Maniu au fost false, astfel că Regele a ordonat încetarea ostilităților, fară să existe un acord de armistițiu semnat. Un armistițiu este un act bilateral, acordul a două voințe, or, la 23 August, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fară condiții, o capitulare rușinoasă, exact cum au voit-o rușii. Vă rog, Domnule General, să consultați specialiști în dreptul internațional și veți vedea că, fară excepție, vi se va spune că actul de voință unilaterală de încetare a ostilităților se cheamă capitulare. Primul rezultat a fost 130.000 de ostași români luați prizonieri, bătuți, scuipați, schingiuiți de ruși, prizonieri a căror vină era de a fi executat ordinul Regelui Mihai. Și nu se vorbește nici de cei 20.000 de deportați din Moldova, în primele zece zile după capitulare. Acestea sunt primele rezultate ale acceleratei mistificări de la Cairo, opera artizanului trădării Niculescu-Buzești, Alexandru Cretzianu și Constantin Vișoianu. Credeți dumneavoastră, Domnule General, că această crimă de înaltă trădare poate fi acoperită ? Credeți că se pot evita răspunderile ? În țară a început lumea să confrunte situația României și a Finlandei, să-și dea seama că Finlanda, nefiind operată de trădători, a semnat într-adevăr un armistițiu, iar România a fost împinsă la o capitulare fară condiții. Și cum vreți să figureze asemenea indivizi într-un comitet național format in exil, chemat să ia hotărâri așa de importante și să impună poporului român tragicul sacrificiu al unei insurecții armate ? În ziua când plutonul de execuție ciuruia trupul Mareșalului Antonescu, se da pentru prima dată în România un conținut ideii de răspundere. Și acest precedent forma norma după care vor fi stabilite răspunderile mistificărilor de la Cairo, care au dus la capitularea de la 23 August și aplicate sancțiunile. Cine ar voi să le evite, ar deveni implicit complice, neputand să realizeze altceva decât o teribilă încruntare a nației, unica instanță de judecată a tuturor, a umilului soldat ca și a Regelui Mihai.

Foto - Generalul Nicolae Rădescu

Individul Niculescu-Buzești, în tactica lui, nu aduce nimic nou și nici nu prezintă ceva inedit în procedeele rusești. În anul 1919 a izbucnit scandalul Azef, unul din cei mai teribili șefi ai terorismului rusesc, pe care ziaristul Vladimir Burtsev îl demasca, dovedind că este un simplu agent al Ohranei (succesoarea Cekai, G.P.U.- ului și N.K.V.D.-ului). Să admitem că informațiile mele se reduc la simple bănuieli, dar se poate constitui un comitet național de acțiune, chemat să angajeze poporul român într-o insurecție armată, un comitet având în compoziția lui oameni bănuiți a fi avut legături trădătoare cu Moscova ? Și printr-o stranie coincidență, studiați cazul Azef , în 1946 poliția Anei Pauker descoperă planul unei conspirații organizată de Partidul National-Țărănesc, precum și toate piesele necesare, pentru a condamna pe Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Dar, altă coincidență,Niculescu-Buzești, regizorul conspirației, ieșise la timp din țară, la fel cum se evaporase, la momentul oportun, agentul Azef. De ce nu examinați la lumina acestor fapte și acțiunea de azi a lui Niculescu-Buzești ? Poate servește mai departe interesele Uniunii Sovietice? Ar fi păcat să încercați a prezenta nației, căreia i se vor cere noi și înspăimântătoare sacrificii, niște indivizi suspecți, drept autoritate chemată să zvârle poporul roman în încleștarea unei lupte teribile. Sunteți sigur că nu vor continua să joace mai departe rolului lui Azef de agenți provocatori ? De ce aveți nevoie de girul partidelor, când acest gir nu are nici o valoare și nu vi-l cere nimeni ? De ce e nevoie în acest moment ? În primul rând de formarea unui comitet chemat să recruteze voluntari pentru înjghebarea unei armate românești. Sunteți mai în măsură să știți ce imens număr de români capabili să poarte armele se află peste hotare. Și cu atât mai necesară este constituirea unui corp de voluntari, cu cât în Germania și Austria se afla atâția ofițeri și soldați români, sortiți să fie primele victime ale unei înaintări sovietice. Mă întreb cu groază ce soartă le este rezervată acestor români. Vor fi uciși ca niște câini, atunci când ei ar putea forma adevărate armate românești. V-ați trudit atâta amar de vreme să amintiți unor suflete sterpe de imperativele Patriei, nu este mai politic, mai național că să îndreptățiți nobilele dumneavoastre eforturi pentru a scoate din câmpurile de concentrare energiile românești aflate în Germania. Nu este obligație pentru oricine are posibilitatea să ia contact cu autoritățile militare, să facă toate eforturile spre a salva aceste vieți românești ? Și, tocmai pentru că vă bucurați de încrederea Departamentului de Stat american, trebuie s-o faceți. Acest corp de voluntari ar forma un element de mai mare autoritate și eficientă decât calomnia unui guvern în exil, care să consume banii țării și să ceară nației noi sacrificii. Sunteți militar, gândiți ca militar, nu vă lăsați prins în smârcurile politicianismului, acționați ca un soldat, deoarece este mai util decât jocul dozajului pentru a împacă toate trivialele ambiții și toate vulgarele pretenții. România cere o soluție eroică, nația cere să-i dăm exemplul sacrificiului și orice credință are atâta valoare câte sacrificii poate să impună. Chemarea libertății este o chemare eroică, nu îndemn la lașitate. Deci, nu văd necesitatea unui guvern. Daca l-ați realiza, nu ar avea nici o valoare morală pentru că nu ar fi expresia unei acțiuni spontane, tresărirea unor conștiințe românești stăpânite de tragedia nației, ci rezultatul celei mai rușinoase tocmeli. Și ce scop ar avea acest guvern? Să dea doar justificare banilor țării, consumați de acești amatori de confort? În Țara Românească se știe tot și mai dureros este că contrastul între tragedia poporului român și amatorii de valută forte răscolește până în adâncuri sufletul nației. Un comitet restrâns, a cărui unică menire să fie crearea corpului de voluntari, destinat parașutării în România, spre a duce luptă contra ocupanților. Ca președinte al unui asemenea comitet, cine v-ar putea contesta? Și, dacă disperații ambițiilor vor să-și manifeste pasiunea pe care pretind că o au pentru liberarea țării, cine le-ar refuza dreptul de a participa la luptă ca voluntari, și a face rezistență pe teritoriul țării? Știu că aceștia se vor îmbolnăvi subit, dar pentru nație va fi o verificare. Când fac o asemenea propunere, înțeleg să mă socotiți printre primii voluntari. La 54 de ani mă simt încă destul de tânăr pentru a plăti tributul datorat Patriei, și puteți să dispuneți de mine cum veți socoti că pot fi mai util într-o acțiune de eliberare a țării. În războiul trecut, vă amintiți de sergentul Gheorghe Donici, boierul moldovean, mort eroic câmpul de luptă de la Robănești. Iubirea de Patrie îi scuturase de pe umeri povara anilor, îi redase vigoarea tinereții și impetuozitatea de a înfrunta cu elan moartea. Istoria nu cunoaște nații care și-au cucerit dreptul la viață urcând pe brânci pe scara de serviciu, ocolind cu stăruitoare lașitate prețul sângelui pe care misterioasele legi ale istoriei i le cere. Încheiați comedia tratativelor și treceți la unica acțiune pe care o impune tragedia nației, organizarea armatei eliberatoare. Puteți fi pentru România ceea ce a fost Generalul sârb Draža Mihailović pentru Iugoslavia. Să fiți comandantul efectiv al corpului de voluntari care, parașutat în țară, va reînvia codrii, tradiția haiducilor, dând pateticul exemplu al voinței de sacrificiu. Aceasta va însemna mai mult și mai efectiv pentru mângâierea poporului român, decât să fiți șeful unui guvern de caraghioși, pe care orice român demn de acest nume îl vă disprețui. Pentru americani, o asemenea acțiune va egala cea mai reală și efectivă contribuție în lupta împotriva bolșevismului. Viața nu are în sine nici o valoare, ideea pe care o reprezentăm, sacrificiile închinate acestei idei dau un preț vieții. Și cum pe toți ne așteaptă la capătul vieții o moarte, este mai bine în numele unei credințe, căreia îi dăm ofrandă multul sau puținul din cât ne-a mai rămas de trăit. Sunt sigur că nu veți ezita, atunci când la Chișinău sunt atâția camarazi pe care îi așteaptă asasinii ca să-i rostogolească într-o groapă comună. Nația așteaptă nu un guvern,format din trădători ambițioși, ci voința de sacrificiu a noastră în lupta pentru eliberare, atunci când, de mai bine de patru ani, cei care au rămas în infernul bolșevic îndură martiriul. Faceți apel, și la apelul dumneavoastră vor răspunde toți cei pentru care Patria este altceva decât un grup de partid, vor răspunde toți cei care peste hotare nu sunt decât români și sunt stăpâniți de imaginea Golgotei Românești. Aș dori să dați acestei scrisori o singură interpretare, că este expresia unei conștiințe românești, străbătută de tragicul vremii pe care o trăiește nația. Nu am nimic de cerut, am însă de oferit, puterea mea de muncă, energia mea, viață mea. Pentru o acțiune de eliberare a Patriei, puteți dispune de mine ca și de toți românii la fel de revoltați de pălmuitorul spectacol al așa-zișilor exponenți ai partidelor. Politica de partid mâine, azi politica națională.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare