Actul de acuzare

Noi, acuzator public Vasile Stoian, acuzator public şef al Tribunalului Poporului, Constantin Dobrian, procuror general la Curtea de Apel Timişoara, delegat acuzator public, şi Dumitru Săracu, acuzator public al Cabinetelor 1 şi 7 pe lângă Tribunalul Poporului. Având în vedere dispoziţiunile Articolului 5 şi următorii şi 15 din legea Numărul 312/945, legea Numărul 61/946 şi Articolul 241 şi următorii din Codul de Procedură Penală. Văzând Jurnalele Consiliului de Miniştri Numerele 188 şi 189 publicate în Monitorul Oficial Numărul 38 din data de 16 Februarie 1945 şi adresele Numărul 7 şi 8 din data de 21 Februarie 1945 şi 13, 14 din data de 22 Februarie 1945 ale domnului acuzator public şef, ca urmare adresei Numărul 865 din data de 20 Februarie 1945 a Consiliului de Miniştri, prin care sunt trimişi spre cercetare şi instrucţie :

1 - Ion Antonescu, fost Mareşal al României, fost conducător al Statului şi fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, în vârstă de 63 de ani, cu ultimul domiciliu în comuna Băneasa, judeţul Ilfov, în prezent arestat pe baza Jurnalelor Consiliului de Miniştri Numărul 188 şi 189/1945.

2 - Mihai Antonescu, fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, fost ministru ad interim al Departamentului Externelor, fost ministru al Justiţiei şi Propagandei şi fost profesor universitar, în vârstă de 42 de ani , ultimul domiciliu în strada Batiştei Numărul 43, în prezent arestat pe baza Jurnalelor Consiliului de Miniştri Numărul 188 şi 189/1945.

3 - Horia Sima, fost profesor secundar şi vice preşedinte ad Consiliului de Miniştri, în vârstă de 39 de ani în prezent dispărut.

4 - Constantin Pantazi, fost general de Corp de Armată, fost ministru al Apărării Naţionale, în vârstă de 58 de ani , cu ultimul domiciliu în Bucureşti, în prezent arestat pe baza Jurnalelor Consiliului de Miniştri Numărul 188 şi 189/1945.

5 - Constantin Vasiliu, fost generat de Corp de Armată, fost subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Interne, în vârstă de 65 de ani , cu ultimul domiciliu în Bucureşti, în prezent arestat pe baza Jurnailului Consiliului de Miniştri Numărul 188/1945.

6 - Titus Dragoş, licenţiat în drept, fost avocat public şi subsecretar de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventariului de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri,în vârstă de 50 de ani, cu ultimul domiciliu în strada Gogu Cantacuzino Numărul 59, în prezent arestat pe baza Jurnailului Consiliului de Miniştri Numărul 189/1945.

7 - Gheorghe Dobre, fost general de Corp de Armată, fost ministru al Economiei Naţionale şi subsecretar de Stat aî departamentului înzestrării şi înarmării, în vârstă de 61 de ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Horei Numărul 7 bis, în prezent arestat pe baza Jurnailului Consiliului de Miniştri Numărul 189/1945.

8 - Ion Marinescu, fost avocat, mare industriaş, fost ministru al Economiei Naţionale şi al Justiției, în vârstă de 59 ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Nicolae Filipescu Numărul 16, în prezent arestat pe baza Jurnailului Consiliului de Miniştri Numărul 189/1945.

9 - Traian Brăileanu, pensionar, fost profesor universitar şi fost ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, în vârstă de 63 de ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, srtrada Porumbaru Numărul 39 bis, în prezent arestat pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri Numărul 189/1945.

10 - Dumitru Popescu, fost General de Corp de Armată şi fost ministru de Interne, în vârstă de 63 de ani , cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Brezoianu Numărul 57, în prezent arestat.

11 - Constantin Petrovicescu, fost ministru de Interne, general penisonar, în vârstă de 65 de ani , cu ultimul domiciliu în Sibiu strada Ciprian Porumbescu Numărul 3, în prezent arestat.

12 - Constantin Dănulescu, medic radiolog, fost subsecretar de Stat la Ministerul Muncii, cu ultimul domiciliu în strada Jules Michelet Numărul 117 - 119, în prezent dispărut.

13 - Constantin Buşilă, fost profesor universitar şi fost ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, în vârstă de 69 de ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bulevardul Take Ionescu Numărul 28, în prezent arestat.

14 - Nicolae Mareş, inginer, fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor,în vârstă de 69 de ani, cu ultimul domiciliu în strada Grigore Mora, Numărul 19, în prezent arestat.

15 - Petre Tomescu, medic, fost profesor universitar şi fost ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, în prezent arestat, în vârstă de 56 de ani, cu ultimul domiciliu în strada Geneva Numărul 4.

16 - Vasile Dimitriuc, fost subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale,în prezent dispărut.

17 - Mihail Sturdza, licenţiat în drept, fost ministru al Afacerilor Străine, în vârstă de 60 de ani, în prezent dispărut.

18 - Ion Protopopescu, inginer, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, cu ultimul domiciliu în Bucureşti Parcul Jianu strada 3 Numărul 44, în prezent arestat.

19 - Corneliu Georgescu, doctor în drept, fost subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale, în vârstă de 45 de ani , cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Locotenent Victor Manu Numărul 6, în prezent dispărut.

20 - Constantin Papanace, licenţiat ai Academiei Comerciale, fost subsecretar de Stat al Ministerului Finanţelor în vârstă de 41 de ani, în prezent dispărut.

21 - Vasile Iaşinschi, farmacist, fost ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, în vârstă de 50 de ani.

22 - Gheorghe Alexianu, profesor universitar, fost guvernator al Transnistriei, în vârstă de 49 de ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, în prezent arestat.

23 - Radu Lecca, fost comisar al Guvernului pentru chestiunile evreeşti, în vârstă de 53 de ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, în prezent arestat.

24 - Eugen Cristescu, fost director general al serviciului antonescian de poliţie secretă, în vârstă de 51 de ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, în prezent arestat.

Având în vedere că în privinţa acuzaţilor general Dumitru Popescu, inginer Constantin Buşilă, inginer Nicolae Mareş, şi doctor Petru Tomescu, sus menţionaţi, ne-am sezisat din oficiu în conformitate cu dispoziţiunile Articolului 5 aliniatul 2 din Legea Numărul 312/945. Având în vedere actele de cercetare şi instrucţia urmată în cauză. Văzând şi dispoziţiunile celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război.

Expunem următoarele :

Ion Antonescu şi cei care l-au sprijinit în politica sa s-au făcut vinovaţi de dezastrul ţării şi crime de război, prin aceia că au trădat interesele poporului român, punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist. Naţiunea română, reprezentată prin judecătorii poporului, va avea să cerceteze faptele lor şi să hotărască osânda ce li se cuvine. In cercetarea crimelor regimului care a subjugat poporul român timp de patru ani, instrucţia s-a străduit să nu alunece pe panta legitimei indignări. Ne-am desbrăcat de toată amintirea umilinţelor şi suferinţelor îndurate de acest popor eri, totuşi am meditat adânc asupra consecinţelor pe care le suportă azi o naţie întreagă, pentru a examina şi a expune faptele în toată obiectivitatea. Am deschis arhiva, am cercetat documentele, am examinat date, am întrebat experţi acolo unde am avut îndoială. Nu am făcut nici o afirmaţie care să nu fie sprijinită pe documente sau pe fapte cunoscute şi nu am tras nici o concluzie, înainte de a pleca dela date verificate. Arătând numai ce am socotit caracteristic, am urmărit însă cu sârguinţă ca ceeace desvăluim să corespundă riguros realităţii. In metoda noastră de cercetări am fost călăuziţi de-o supremă dorinţă şi anume : atunci când mai târziu, în timpuri de răgaz şi linişte, se va scrie istoria dureroasă a regimului Antonescu, această istorie să fie o adâncire şi o complectare a cercetărilor noastre şi nicidecum o desminţire. Poporul român, care a suferit şi care a fost umilit, îşi cunoaşte suferinţa şi umilinţă lui, dar el nu a putut cunoaşte încă în toată întinderea ei opera de trădare, de umilinţă, de crime şi de jaf ce caracterizează guvernarea lui Ion Antonescu. Această dictatură a îmbrăcat toate caracterele guvernării fasciste, unde cruzimea se împletea cu ipocrizia, laşitatea cu insolenţa şi cinismul cu reclama cea mai neruşinată. Dictatura lui Ion Antonescu, ca toate dictaturile fasciste, a minţit poporul, a suprimat libertăţile, căutând printr’o propagandă diversionistă să-l antreneze pe linia unei politici de trădare naţională. Rolul nostru este să ridicăm vălul de minciună cu care aceşti oameni au căutat să se acopere şi să-i arătăm ţării şi să-i supunem judecăţii in toată realitatea josniciei lor, pentruca atunci când ei vor fi osândiţi, osânda lor să fie aspră şi să exprime unanimitatea conştiinţelor poporului român. Astăzi, când graţie aliaţilor noştri fireşti şi redeşteptării prin luptă a poporului român, am văzut ziua victoriei, bucuria eliberării noastre nu trebue să întunece dorinţa de a face lumină. Poporul român nu merită numele de popor liber, dacă nu va şti să facă dreptate, dacă nu va arăta că este hotărît să condamne cu asprime pe principalii vinovaţi de dezastrul său naţional, trebue să avem curajul de a privi înainte, ca un popor cu sentimentul mândriei naţionale şi care vrea să trăiască în comunitatea popoarelor democrate şi libere ce aspiră către o soartă mai bună.

Guvernul Ion Antonescu îşi are origina în acţiunea de trădare a intereselor naţionale ale poporului român în folosul Germaniei. El a fost pregătit cu mult înainte, de cercurile reacţionare româneşti, cari încă din 1930 au militat pentru o politică de fascizare internă şi de duşmănie şi agresiune faţă de Uniunea Sovietică. Aceste cercuri şi-au accentuat caracterul antinaţional şi antipopular al politicii lor, pe măsură ce hitlerismul s-a instaurat la putere şi a început să-şi pună în aplicare planurile agresive imperialiste. In România nucleul coloanei 5-a a fost gruparea legionară, care urmărea cu perseverenţă opera de destrămare a ţării şi care era în strânsă legătură de colaborare cu Ion Antonescu şi cu cercurile reacţionare. Mijloacele întrebuinţate erau, în politica internă : ralierea forţelor reacţionare prin xenofobie, şovinism, antisemitism cu toate consecinţele lor, iar în politica externă : sabotarea politicii de pace, despărţirea României de aliaţii ei fireşti, întreţinerea şi aţâţarea adversităţii contra tuturor popoarelor iubitoare de pace şi libertate, în frunte cu Uniunea Sovietică, şi apropierea treptată de Axă. Printr-o serie de manevre de politică internă întrebuinţate de fascismul şi de reacţiunea din România cu ajutorul legaţiei germane, graţie unei lovituri de forţă, în ziua de 6 Septembrie 1940, echipa pe care nemţii o socoteau drept cea mai servilă lor ajunge la conducerea Statului Român. In fruntea acestei echipe nemţii au pus pe Antonescu. Dela 6 Septembrie 1940, până la 23 August 1914, echipa dictaturii Antonescu a fost succesiv remaniată. Toate remanierile au fost determinate în mod exclusiv de interesele Germaniei şi ale clicii trădătoare din ţară.

Componenţa dictaturii a avut la început un caracter mixt: legionari şi reacţionari fascişti, înfeudaţi politicii hitleriste. Misiunea pe care nemţii au atribuit-o organizaţiei teroriste a legionarilor, era accea de a suprima prin mijloace teroriste orice rezistență împotriva politicii de aservire față de germani. Acest lucru mai reise şi din scrisoarea lui Himmler adresată lui Horia Sima.

Reichsfuehrerul Schutzstaffel 5 Decembrie 1940

Mult stimate camarad Horia Sima

Am pimit astăzi pentru o întrevedere pe colaboratorul dumneavoastră Doctor Biriş, care cu ocazia şederii sale în Berlin s-a prezentat la Gruppenfuehrer-ul Reynhard Heydrich, şeful Poliţiei de Siguranţă, pentru a discuta împreună problemele poliţieneşti, în special pregătirea şi completarea cadrelor. În această primă epocă a preluării puterii, au fost trași la răspundere şi împuşcaţi de către mişcare, in afară de justiţia de Stat, oamenii şi adversarii noştri similar cazului legionarilor care au răzbunat moartea stimatului şi iubitului lor căpitan, cum şi a nenumăraţilor camarazi. O asemenea măsură este justă pentru că ea nu poate fi adusă la îndeplinire niciodată de justjtia ordinară, care este legată de paragrafe şi va depinde totdeauna de un formalism al paragrafelor. Cele mai sincere urări pentru dumneavoastră și pentru mişcarea legionară, care a adus sacrificii atât de mari Patriei, deasemenea cu aceleași urări și pentru Statul şi poporul român împreună cu Şeful Statului, General Ion Antonescu vă transmit salutările mele camaradereşti.

Schutzstaffel Heinrich Himmler


Dar grupul legionar al echipei, îndeplinindu-şi această misiune dată, prin caracterul său anarhic, ameninţă din ce în ce mai mult Statul cu dezorganizarea totală, ceeace nu mai corespundea scopurilor finale ale lui Hitler, care urmărea ca România să-i servească drept bază militară şi economică, bine organizată, pentru realizarea planurilor de agresiune în Balcani şi contra Uniunii Sovietice. Acest lucru mai reise şi din scrisoarea trimisă Curţii Marțiale de Casare şi Justiţie, de către Generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare Germane din România, ca răspuns la citaţia ce i s’a emis, scrisoare pe care această instanţă o consideră „un act doveditor al faptelor comise de rebeli şi de conducătorii lor în zilele de 20-24 Ianuarie 1941 şi din care cităm următoarele :

Generalul Mehedinţi m-a vizitat la 22 Ianuarie 1941, la Hotel Ambasador nu din îndemnul său propriu, ci eu l-am rugat, pentru această vizită în mod expres. Am făcut aceasta, pentru faptul că legionarii au procedat la rebeliune, în mod evident în complectă neştiinţă sau chiar greşită interpretare a atitudinei armatei germane, care, în conformitate cu politica oficială a Marelui Reich şi directivele acestuia, era hotărîtă să păstreze, bine înţeles, o atitudine loială faţă de conducătorul Statului General Ion Antonescu. Am crezut cu atât mai necesar a aduce la cunoştinţa legionarilor această atitudine bine stabilită, pentrucâ Horia Sima m-a vizitat în ziua de 21 Ianuarie 1941, după amiază, și eu în neştiinţa acţiunii sale, care urma să se producă, am răspuns, potrivit asigurărilor pe care le-a dat, cu prilejul asasinării maiorului Herman Döring, în spiritul unui sentiment sincer şi camaraderesc al legiunii faţă de armata germană. Hotărât ar fi următoarele: lui Horia Sima şi legiunii le este cunoscut că pentru Germania şi România sunt în curs fapte importante militare. Deci trebue să fie clar, că aceste pregătiri nu trebue să fie turburate în nici un caz. Rebeliunea începută fără ştiința misunii militare germane, ar putea periclita prin situaţia ei hotărîtă şi cu urmările ei posibile, aceste înfăptuiri. De aceea trebue să fie clar că armata germană, contra voinţii sale bine accentuată, s-ar vedea pur si simplu forțată să intervie şi că aceasta s-ar produce bine înţeles fără prejudiciul sentimentului de amiciţie faţă de legiune şi numai în favoarea conducerii legale a Statului, care a oferit Führerului Adolf Hitler încrederea necondiţionată

Înţelegând că ramura militaristo-fascistă a lui Antonescu îi era mai utilă realizării acestor scopuri, Hitler admite înlăturarea grupului legionar şi aprobă dinainte măsurile pe care Antonescu le va lua în acest scop. Neînţelegerile dintre cele două grupuri din guvern culminează în rebeliunea dela 21 Ianuarie 1941. Ion Antonescu înlăturând dela conducere grupul legionar, conducătorii acestuia se refugiază în Germania, unde sunt ţinuţi ca echipă de rezervă. Conducerea nazistă dela Berlin avea grijă ca din când în când să reamintească slugilor dela Bucureşti de existenţa acestei piese de schimb. Prin plecarea legionarilor nu s-a schimbat nimic din directivele politice ale guvernului de aservire a tării faţă de Germania, aceasta având grija ca scopurile ei să predomine în toate sectoarele de activitate. Confirmarea o avem în apelul lui Ion Antonescu din seara de 22 Ianuarie 1941, prin care se asigură continuitatea de aservire şi numeroasele asigurări de fidelitate faţă de Germania, date atât de Ion Antonescu cât şi de ceilalţi autori ai dezastrului ţării.

Din primul moment al instaurării dictaturii Ion Antonescu se evidenţiază caracterul hitlerist al guvernării. In primul consiliu de miniştri dela 18 Septembrie 1940, Ion Antonescu face declaraţia : Noi ne-am aşezat pe axa Roma-Berlin. Mergem sută la sută şi cu cea mai mare cinste în această direcţie. Am pornit aşa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga… Deci punctul nostru de reazim : în afară este Axa, iar înăuntru regimul naţional-legionar. Germania a urmărit prin intermediul guvernării Ion Antonescu să transforme România în colonie germană. Această idee a fost urmărită în toate sectoarele de activitate ale ţării şi întreaga politică a dictaturii Antonescu se rezumă la realizarea acestui scop al imperialismului german, odată cu satisfacerea poftelor imperialiştilor români. Întreg dezastrul ţării, cu toate consecinţele pe care ţara le suportă azi, izvorăşte din această politică de subjugare. Primul act concret de trădare naţională, pe care îl face dictatura Antonescu, este invitarea armatelor hileriste să intre pe teritoriul ţării. Pătrunderea începe la 12 Octombrie 1940, şi se face în baza convenţiunii din 15 Septembrie 1940, intervenită între guvernul român şi generalul von Tippelskierch, ca reprezentant al comandamentului suprem german. Această încălcare a suveranităţii Statului, care produce consternare în massa poporului român, este înfăţişată sub formula ipocrită de „Misiune Militară Germană“ menită să dea concursul pentru dotarea şi instruirea armatei române. Din chiar documentul Tippelskierch reese în mod evident, că ceeace se urmărea în primul rând era ocuparea militară a României de trupele germane şi că aşa zisă instruire a armatei române nu era decât un pretext, întrucât efectivele arătate în chiar acest act depăşeau cu multe efectivele necesare pentru instruire. Dealtminteri, chiar dela început, pe poarta deschisă de acest aport, nemţii aduc în ţară contingente din ce în ce mai masive, lucru care reese şi din documentele Statului Major. De fapt aveam o ocupaţie germană a ţării. Opinia românească a primit cu indignare armatele germane. Cităm din nota dictată de Ion Antonescu directorului de cabinet militar Colonel Radu Davidescu, asupra conversaţiei avută cu Joachim von Ribbentrop :

12 Februarie 1942

Am subliniat, fără ezitare, că la 6 Septembrie 1940 când am luat conducerea Statului, singur şi numai cu sprijinul domnului Mihai Antonescu, am declarat fără a întreba poporul că politica ce trebue s-o duc este alături de Axă, că este exemplu unic în istoria popoarelor ca doi oameni îndrăzneţi să declare deschis şi să cheme poporul şi să lucreze într-o politică care era natural să pară odioasă pentrucă într-un an suferise cele mai grele şi catastrofale lovituri, prăbuşirea frontierelor, şi aceasta datorită poporului cu care decisesem să fac o politică de colaborare şi amiciţie, pe când imensa massă a poporului nutrea acum, natural, sentimente contrarii şi purta ură asupra acelui popor. Am accentuat că nimeni nu poate pretinde ca a doua zi după catastrofă să iubească şi să se ralieze la popoarele care loviseră.


În urma unor acte de sabotaj, se iau măsuri severe de pază, iar guvernul Antonescu este nevoit să ia măsuri de militarizarea întreprinderilor şi a muncitorilor. Cât de mult a crescut ura împotriva nemţilor în rândurile ostaşilor români s-a dovedit la 23 August 1944, când toată armata, în mod spontan şi entuziast, a întors armele şi a pornit la luptă contra lor. Pentru că teroarea şi legea marţială nu mai erau în mâna lui Antonescu, care îi silea să meargă la război contra voinţei lor. Intrarea trupelor germane în ţară, ascunsă poporului de Ion Antonescu sub formula unei „misiuni militare de instrucţie”, este una dintre primele acţiuni criminale care au avut drept consecinţă aservirea României în toate domeniile, politic, militar şi economic. Pe plan militar, rostul acestei infiltraţiuni a trupelor germane în ţara noastră a fost :

1 - Formarea unei baze militare de operaţiuni în Balcani.

2 - Concentrarea de forţe masive germane în Moldova, în vederea unui atac împotriva Uniunii Sovietice.

Dovada evidentă a intenţiunilor germane în legătură cu acest act, reiese din convorbirile ce au avut loc între Ministrul de Externe Mihail Sturza şi Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, la 18 Septembrie 1940, a doua zi după acceptarea intrării în ţară a misiunii militare germane. Trupele germane din Muntenia şi Dobrogea au trecut în Bulgaria şi au executat atacuri asupra Greciei în primăvara anului 1941. Unităţile din Banat au atacat pe aliata noastră Iugoslavia în Aprilie 1941, iar cele concentrate în Moldova, au atacat Uniunea Sovietică. Intenţia lor agresivă în Balcani şi faţă de Uniunea Sovietică rezultă dintr-o serie de documente dintre care cităm numai conversaţiile cu Generalul Erik Hansen şi propunerile misiunii militare germane, pentru acoperirea Moldovei, din 16 Noembrie 1940, precum şi cele două hărţi ale Marelui Stat Major anexate acestor documente. Din acest document rezultă, evident, că exista cu mult înainte de începutul războiului, un plan de colaborare a armatei române cu trupele germane din aşa zisa „misiune militară“, cu scop de agresiune contra Uniunii Sovietice şi pentru sprijinirea agresiunii în Balcani. Ion Antonescu confirmă acesta intenţiune agresivă fată de vecina noastră dela Răsărit în expunerile făcute Consiliului de Miniştri la 18 şi 26 Noembrie 1940, când lasă să se vadă destul de transparent, că hotărîrea de agresiune este luată şi va fi pusă în lucrare la momentul oportun. În acest sens cităm dintre declaraţiile făcute de Ion Аntonescu în Consiliul de Miniştri dela 8 Noembrie 1940 :

Cu privire la chestiunea în legătura cu Rusia, aceasta este o problemă mai vastă, mai complicată, care nu se poate tranşa imediat, pentrucă acei care sunt infinit mai mari şi infinit mai puternici decât noi nu o pot tranşa imediat. Suni chestiuni care reclamă soluţionarea problemei în etape succesive şi la momentul oportun. Ştiţi că deocamdată nu este nici un pericol de război din acea parte pentrucă frontierele noastre sunt garantate de puterile Axei şi această garanţie va juca cu atât mai mult, când vom căpăta săptămâna viitoare un act pentru siguranţa şi poziția noastră europeană, act de o importanţă capitală. Astfel, în această privinţă nu avem nici o temere. Deci problema rusească o vom rezolva pe plan internaţional când se vor rezolva problemele Europei Centrale şi europene dintre Rusia şi celelalte state ale Europei.

Iar în Consiliul de Miniştri dela 26 Noembrie declară :

În ceea ce priveşte frontiera de Est, este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni atunci când situaţia va fi favorabilă şi când va putea să acţioneze odată cu cei interesaţi deopotrivă în chestiunea slavă şi bolşevică.

Pe linia acestei politici de dezastru naţional, pe care guvernul se angajase, Ion Antonescu anunţă, tot în Consiliul de Miniştri dela 18 Noembrie 1940, că România urmează să-şi dea adeziunea ei la pactul tripartit. Guvernul Antonescu semnează la 23 Noembrie 1940, aderarea la pactul tripartit, aderare care pentru tara noastră însemna recunoaşterea aşa zisului „spaţiu vital“ şi „ordinei noi în Europa“, formulă sub care se ascundea politica imperialistă a hitlerismului şi a fascismului, a cărei primă victimă urma să fie România.

În această epocă, cu toată tendinţa de ostilitate din partea guvernului român, totuşi guvernul Uniunii Sovietice ne întinde prieteneşte mâna şi ne oferă strângerea relaţiilor economice şi politice, după cum reiese şi din raportul din 4 Decembrie 1940 al ministrului român la Moscova, Gigore Gafencu.

Primirea făcută de autorităţile sovietice delegaţiei economice române la Moscova şi o serie de atenţiuni speciale, precum şi atitudinea domnului Anastas Mikoyan, Comisarul Poporului pentru Comerţul exterior, în primele două şedinţe, denotă o particulară bunăvoinţă a guvernului sovietic, faţă de România.

Iar ministrul României la Berlin, Raul Bossy, raportează, la 5 Aprilie 1941, cele discutate cu domnul Vladimir Dekanozov, ambasadorul Uniunii Sovietice la Berlin :

Domnia sa mi-a spus că nu poate exista război în Europa fără că acesta să nu se întindă şi asupra Balcanilor. Odată aprinsă această regiune, diferitele țări care o compun sunt silite prin forţa lucrurilor, a lua o poziţie. După ce a trecut în revistă diferitele state balcanice s-a oprit asupra României, exprimându-şi părerea că locul ei depinde de interesele ei actuale. Domnia sa s-a mărginit a-şi manifesta compătimirea ţaţă de exodul populaţiei româneşti din Ardealul ocupat, manifestându-şi surprinderea că puterile Axei nu reuşesc a impune guvernului dela Budapesta o purtare diferită faţă de România, dat fiind că atât România cât şi Ungaria sunt aderente ale Pactului Tripartit. La plecare, domnu Dekanosov mi-a mulţumit pentru prilejul de a avea o conversaţiune cu mine, pe care a binevoit s-o clasifice de „interesantă”, adăugând că nu depinde decât de mine ca să avem din când în când ocaziunea unor asemenea schimburi de vederi, daca e posibil şi mai „interesante”. Fără a-i răspunde cu acelaş ton, m-am mărginit să-i mulţumesc pentru vizita ce-mi făcuse. Nu am crezut lipsit de interes de a vă raporta această întrevedere destul de caracteristică, ţinând seama de jocul politic actual al Moscovei.

Ion Antonescu şi guvernul său răspund agenţilor noştri diplomatici din străinătate să respingă orice încercare de apropiere de Uniunea Sovietică, şi să evite discuţiuni care ar putea fi îndreptate în sensul că România s-ar îndepărta dola politica sa alături de Axă. În adevăr, declaraţia de război a lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice găseşte România cu totul aservită politicii germane, prin fapta lui Antonescu şi a acoliţilor săi, astfel că guvernul dictaturii fasciste, împotriva intereselor ţării, comite cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, cu concursul tuturor cercurilor reacţionare, în numele cărora vorbeau atunci Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu. Sunt caracteristice în acest sens nenumăratele memorii adresate lui Ion Antonescu de către Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu, dintre care cităm următoarele pasaje :

Partidul naţional-ţărănesc, împreună cu întreaga opinie publica aprobă acţiunea militară întreprinsă pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei şi eliberarea elementului românesc de peste Nistru, de sub regimul comunist şi reclamă cu însufleţire rezultatele obţinute în această privinţă, scrie Iuliu Maniu la 8 Noembrie 1940. Aceştia îl asigură după cum urmează:

V-am comunicat că, departe de a crea vreo dificultate guvernării, a cărei răspundere aţi luat, nu vom refuza concursul nostru technic ca să reuşească opera de dreptate, de asanare morală şi reconstrucţie pe care o anunţaţi.

Ion Antonescu nu ar fi putut începe războiul antisovietic şi nici realiza regimul de dictatură dacă nu ar fi avut concursul, când deschis şi oficial, când tacit şi ascuns, al conducătorilor vechilor partide naţional-ţărănesc şi naţional-liberal. Pentru că memoriile celor doi conducători al partidelor istorice, ca cel citat mai sus, nu erau decât o verigă din lanţul colaborărilor cu dictatura. Acest război nu s-ar fi putut realiza dacă echipa scelerată a lui Ion Antonescu, sprijinită de conducătorii reacţionari din România, nu ar fi deschis frontierele ţării, pentru a da poporul şi armata pe mâna şi la discreţia hitlerismului cotropitor şi dacă nu ar fi deslănţuit împotriva poporului cea mai neagră teroare cunoscută în trecutul său. Dezastrul cauzat de acest război nebunesc este incalculabil. Crima de agresiune contra Uniunii Sovietice nu constă numai în realizarea planului imperialist de jaf şi cotropire. Ea se angrenează prin modul cum războiul a fost premeditat şi condus. Aşa dar, crima clicilor fasciste-reacţionare, în frunte cu Ion Antonescu, îmbracă un dublu aspect: jefuirea, cotropirea şi exterminarea populaţiei din teritoriile ocupate şi trimiterea cu cruzime la moarte sigură într-un război de jaf a sute de mii de tineri români. Exemplul îngrozitorului măcel dela Odessa, unde au murit 71.585 ofiţeri şi soldaţi, este edificator. Planurile trădătoare şi criminale ale acestor conducători duşmani ai poporului au îndoliat întreg poporul românesc pentru ambiţiile lor imperialiste şi au aservit bogăţiile ţării nemţilor, trădând astfel poporul care nu a dorit niciodată acest război. Ion Antonescu şi guvernul său sunt responsabili de crima de a fi pornit războiul prin surprindere contra Uniunii Sovietice, fără declararea de război, numai prin acea poruncă : „Ostaşi,vă ordon treceţi Prutul“, călcând prin aceasta una din regulile de bază ale dreptului internaţional. Ei sunt responsabili că au pornit această criminală tovărăşie cu nemţii, împotriva marei vecine Uniunea Sovietica, care dorea o colaborare paşnică cu poporul român. Această crimă fără precedent în istorie a avut urmări dezastruoase şi prin aceia că nemţii au folosit armata noastră în cursul luptelor, în situaţiunile cele mai primejdioase, deasupra puterilor omenești. Mihai Antonescu declară textual în Consiliul de Miniştri dela 25 Iunie 1942 :

În faţa acestei situaţii, am avut onoarea ca încă din ziua de 9 Ianuarie 1941, să discut la Legaţiunea Germană cu trimişii speciali germani ipoteza unui atac al Rusiei şi intrarea în acţiune a Germaniei pentru apărarea noastră, cum şi ipoteza deschiderii războiului germano-rus

Trimiterea armatei române în război se face în urma unei serii de convorbiri secrete şi pe baza unor documente scrise, dintre care şi scrisoarea lui Hitler din 18 Iunie 1941, în care nu se arată decât faptul că armata română este înglobată sub comanda germană, că Hitler va avea grijă de prestigiul personal al lui Ion Antonescu şi prin care se precizează misiunea primă a armatei noastre. Aceasta se traduce în plan militar în transformarea României în colonie germană - Germania era țara suverană, iar România vasala ei, cu toate atributele medievale ale vasalităţii. Acest caracter de vasalitate faţă de Hitler îl păstrează armata română până la 23 August 1944 şi se manifestă în toate raporturile dintre cele două armate. Dacă intrarea în război este o crimă, continuarea lui este o agravantă şi mai mare. Ion Antonescu în două scrisori consecutive, de o josnicie pe care nici un vasal n-a arătat-o vreodată suzeranului său, îl asigură pe Hitler că, „va merge până la capăt în acţiunea ce am pornit în Răsărit”, adăugând „nu pun nici o condiţivne si nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu” iar mai departe „voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenţei Voastre şi voi asigura condiţiunile în regiunea indicată“. Soldatul român a trăit iernile grele ale Rusiei, fără echipament, fără aprovizionare, a fost ţinut pe front printr-o disciplină bazată pe teroare, a făcut războiul fără ideal şi fără glorie. A început să cunoască şi să stimeze pe camaradul rus din faţă în măsura în care ura pe soldatul neamţ de alături. Mult trâmbiţata „camaraderie româno-germană” a fost cea mai neruşinată minciună din toate minciunile propagandei româno-germane. Soldaţii români sunt împuşcaţi de SS nemţi, ei fac sute de kilometri pe jos, prin frig sau noroi, câtă vreme soldaţii nemţi merg cu trenuri sau camioane, iar când ai noştri cer să fie luaţi şi ei, primesc drept răspuns lovituri cu patul armei sau gloanţe. Pentru ca unităţile nemţeşti să se poată odihni sau să poată pleca în concediu soldaţii români sunt ţinuţi în linia de front câte 10 luni neîntrerupt. Divizii întregi, fără comandanţii lor, sunt înglobate sub comandamente germane, se dau ordine unităţilor româneşti să nu execute decât ordinele ofiţerilor nemţi. Ostaşul român ajunge sluga soldatului neamţ, după cum comandantul suprem al armatei române se angajase sluga lui Hitler. Iar Ion Antonescu, în ordinul său către marile unităţi din 5 Februarie 1943, porunceşte:

Dorinţa de a veni în ţară pentru cei ce au avut concedii și aşa zisa preocupare de împlinire a altor idealuri naţionale, vor fi socotite manifestări periculoase pentru disciplina militară si sancţionate ca atare. Cer tuturor de la general la soldat, să-şi ascută voinţa şi hotărîrea pentru ca la momentul hotărît să poată da inamicului lovitura de moarte. „Aceasta trebuie să fie crezul tuturora şi toţi comandanţii vor trebui să-l dezvolte şi insufle astfel subalternilor lor, încât orice propagandă inamică să fie cu hotărîre şi dispreţ respinsă, orice şovăială sau rezervă din rândurile proprii să fie denunţată şi sancţionată fără îngăduinţă.

Ion Antonescu nu este singur responsabil de această crimă săvârşită împotriva poporului român. Ceea ce ştia soldatul român, ştia ţara întreaga, ştia şi aveau datoria să ştie membrii guvernului. Din interese josnice, din slugărnicie faţă de nemţi, din obedienţă faţă de Ion Antonescu nici unul din acuzaţi nu a găsit în sufletul lui o tresărire de conştiinţă națională, care să-l facă să schiţeze măcar un gest de protest sau de desolidarizare față de continuarea războiului criminal. Dintre toţi colaboratorii lui Ion Antonescu, acuzaţii din acest proces sunt aceia cari se întreceau în a se arăta cât mai fideli lui Hitler şi Antonescu, de frică să nu-şi piardă avantajele situaţiilor lor şi se remarcau în aportul ce fiecare aducea pentru adâncirea dezastrului ţării. Poporul românesc, în fața căruia se poartă acest proces, cunoaşte toată suferinţa cauzată de război. Ar trebui să facem să defileze ca martori în faţa Tribunalului Poporului sutele de mii de ţărani români luaţi de la brazdele lor, pentru a fi duşi să îndure foamea, gerul, oboseala şi umilinţa în locuri unde nu aveau nici un rost, ar trebui să aducem mii şi mii de schilodiţi de război, de văduve, de orfani, să chemăm toată suferinţa ţării să-l acuze. In afară de acele aspecte ale dezastrului ţării, ce nu se pot exprima în cifre, războiul contra Uniunii Sovietice, pornit şi susţinut de fascismul guvernului Antonescu, s-a soldat pentru noi cu următoarele pierderi de oameni şi materiale: Până şi după datele vădit falsificate şi considerabil diminuate ale Marelui Stat Major al lui Antonescu, cifra totală a pierderilor în oameni se ridică la 624.740 ostaşi, ofiţeri şi subofiţeri. Totalul pierderilor de materiale de război, exprimate în lei după datele Marelui Stat Major sunt:

Armament 15.974.172.543 Lei
Harnaşament 8.626.156.634 Lei
Mijloace de transport hipo 2.234.895.900 Lei
Material de transmisiuni 2.264.428.700 Lei
Material de geniu 1.857.014.950 Lei
Material intendenţă 98.648.467.500 Lei
Materiale apărare contra gazelor 19.792.500.000 Lei
Material sanitar 1.900.000.000 Lei
Autovehicule 12.001.250 000 Lei
Total 145.638.673.214 Lei

Valoarea pierderilor suferite de Căile Ferate Române din cauza bombardamentelor aeriene :

Valoarea la data bombardamentului Valoarea actuală de refacere
Clădiri 12.795.530.000 Lei 49.669.625.000 Lei
Linii 1.228.175.000 Lei 3.684.525.000 Lei
Locomotive 551.600.000 Lei 2.206.400.000 Lei
Vagoane 9.267.460.000 Lei 32.223.400.000 Lei
Poduri 108.300.000 Lei 596.900.000 Lei
Instalaţii 305.000.000 Lei 1.528.800.000 Lei
Conducte 271.455.000 Lei 446.500.000 Lei
Diverse materiale 2.009.000.000 Lei 10.222.000.000 Lei
Total 27.626.520.000 Lei 100.578.150.000 Lei

Cât a costat băneşte în realitate acest război nenorocit şi pierderile ce am suferit depe urma lui, este prea devreme ca sa ne putem pronunţa pe bază de cifre controlate. In declaraţia făcută de Mihai Antonescu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 Iunie 1944 acesta afirmă că războiul ne-ar fi costat până la acea dată 400.000.000.000 lei, valută 1938, ceeace la valoarea actuală ar însemna peste 40 mii miliarde lei la valoare aproximativă, cifră care, fără îndoială, este mult sub realitate. În privinţa pierderilor de materiale, am dat mal sus cu titlu de exemplu cifra pierderilor suferite numai într-un sector al avuţiei naţionale, la Căile Ferate Române, şi numai depe urma bombardamentelor. Aceeaşi instituţie a mai suferit pagube cu ocazia retragerii armatei germane (sustrageri de materiale, dinamitări, deteriorări) 37.480.000.000 lei, cifra în care sunt cuprinse şi pagubele din zona de operaţii. Valoarea pierderilor suferite de industriile de petrol, după cifrele date de guvernul Antonescu, numai depe urma bombardamentelor :

În bombardamentele de la 18 Iulie 1941 la 1 August 1943 4.604.500.000 Lei
În bombardamentele de la 5 Aprilie 1944 la 19 August 1944 24.480.700.000 Lei
În bombardamentele germane din luna August 1944 281.800.000 Lei
Total 29.367.000.000 Lei

Este cu neputinţă de evaluat, în momentul de faţă, valoarea de înlocuire a acestor instalaţiuni la preţurile actuale, menţionează adresa Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România. În politica externă şi cea internă guvernul dictaturii Antonescu, indiferent de miniştrii care s-au perindat dela 6 Septembrie 1940 până la 23 August 1944, a avut o linie de perfectă continuitate, care se poate numi politică de fascizare şi aservire a României Germaniei hitleriste. Drept rezultat al acestei politici România a ajuns la marginea prăpastiei şi suportă şi va suporta urmările acestei situaţii. Înainte de a se declara război Uniunii Sovietice, diplomaţia guvernului Antonescu, cunoscând sentimentele stăpânului german faţă de Uniunea Sovietică din servilism, caută să întreacă chiar pe nemţi în adversitate faţă de marele nostru vecin. Cităm cu titlu de exemplificare scrisorile lui Mihai Antonescu din 16 Aprilie 1941 şi 14 Mai 1941, adresate drept răspuns la rapoartele legaţiilor române de la Moscova şi Berlin. Într-una din aceste scrisori, ministrul de Externe al dictaturii Antonescu are grijă să recomande ministrului nostru de pe lângă guvernul sovietic, că trebueşte să evite orice gest care ar putea fi interpretat ca un act de prietenie faţă de Uniunea Sovietică. În urma agresiunii contra Uniunii Sovietice, Anglia, după ce a încercat să aducă la realitate zelul hitlerist al guvernului Antonescu, în ziua de 30 Noembrie 1941 transmite prin ministrul Statelor Unite ultimatumul, în care se arată câ „dacă până la 5 Decembrie 1941 guvernul român nu va fi oprit operaţiunile militare şi nu va fi încetat orice participare activă la ostilităţi, guvernul Marii Britanii nu va avea altă alegere decât aceea de a declara existenţa unei stări de război între cele două ţări“. Neprimind nici un răspuns până la termenul fixat, în ziua de 6 Decembrie 1941, Legaţiunea Statelor Unite notifică starea de război între Marea Britanie şi România. Starea de dependenţă faţă de germani a politicei externe a guvernului Antonescu reiese însă şi mai evident din declaraţia de război făcută de România Statelor Unite ale Americii în ziua de 12 Decembrie 1941. În arhivele secrete ale lui Mihai Antonescu găsim o notă, în care se arată că chiar în dimineaţa aceleiaşi zile, s-au prezentat baronul Klllinger, împreună cu Bova Scoppa, ministrul Italiei, şi au stabilit de comun acord ca România să declare război Statelor Unite. Şi în faţa acestei măsuri a guvernului Antonescu, solidaritatea miniştrilor fascismului român este totală in jurul lui Antonescu şi Mihai Antonescu.

Una din cele mai infame atitudini ale guvernului Antonescu a fost poziţia luată în chestiunea Ardealului de Nord. S-a agitat această chestiune, făcându-se din ea o diversiune care rivalizează cu diversiunea evreiască. S-a întreţinut în ţară ideia Ardealului numai cu scopul ca să se uite crima războiului contra Uniunii Sovietice. S-a întreţinut ură faţă de populaţia maghiară. Guvernul Antonescu întreţine prin propagandă ideia războiului româno-maghiar şi că nemţii ar fi putut permite un conflict între sateliţi, în timpul cât ei monopolizează tot sângele şi toată sforţarea sateliţilor în interesul lor exclusiv. Pe de altă parte, Antoneştii au avut tot timpul cinismul de a stimula credinţa că nemţii ne vor restitui Ardealul de Nord. Antoneştii încercau să dea poporului speranţa absurdă că vom putea obţine Ardealul de Nord, făcând cât mai multe sacrificii de sânge în războiul antisovietic. Scrisul a fost pus de Antonescu în slujba dictaturii sale şi a lui Hitler. Timp de 4 ani de zile nu sa publicat la lumină în Ţara Românească, decât ceea ce convenea clicii antoneaciene şi nemţilor. Prin aservirea presei române se semnează în urma pactului tripartit, un protocol la 17 Noembrie 1941 prin care România se angajează să se integreze în propaganda puterilor Axei. Procesul „ziariştilor” a arătat toată ruşinea presei româneşti din timpul dictaturii, când gândirea ce nu era aservită şi tot ce era simţire, trebuia să fie tipărit prin beciuri şi răspândit clandestin. Tot ce au făcut Ion Antonescu şi miniştrii săi în timpul celor patru ani este o întrecere în hotărîrea fermă de hitlerizare a ţării româneşti. Conduşi de interese de clică, de servilism, membrii guvernului dela Bucureşti căutau să se arate după chipul şi asemănarea stăpânilor lor dela Berlin. Plebiscitele: Ca şi stăpânul său Hitler, pe care vrea să-l imite, Ion Antonescu şi guvernul său fac cele două plebiscite dela 2 Martie 1941 şi 9-15 Noembrie 1941. Modul cum ele au fost concepute, întrebările puse şi modul cum au fost realizate, constitue o batjocorire a voinţei poporului român. Rezultatele acestor plebiscite, hotărîte mai dinainte, trebuiau să arate lumii că poporul român dă aprobarea sa politicii guvernului Antonescu. Aceasta constitue cea mai grosolană dintre minciunile guvernului Antonescu, în timp de 4 ani. Ca toate guvernele hitleriste ale statelor satelite, guvernul Antonescu a practicat o politică de un antisemitism sălbatic, lucru care a constituit un element determinant în dezastrul ţării. Substratul acestui antisemitism a fost totdeauna tendinţa de îmbogăţire pe cale parazitară, fie a membrilor guvernului, fie a acelora care trebuiau să dea sprijinul lor acestui guvern. Îmbogăţirea s-a făcut prin jaf direct în prima perioadă când guvernul Antonescu avea coloratură legionară şi s-a făcut prin jaf organizat în perioada următoare, când guvernul avea înfăţişarea fascisto-militaristă. Jefuirea populaţiei evreeşti, organizată de guvernul Antonescu în perioada fascistă-militaristă, a fost denumită „românizare“. Ea s’a efectuat după un plan determinat de o serie de legiuiri cu caracter rasial, al căror scop era exploatarea evreilor până la sărăcire complectă. Pe baza acestor legi s’au expropriat dela evrei în perioada dela 6 Septembrie pană la 6 Decembrie 1942, după cifrele furnizate de Oficiul de Studii al Subsecretariatului de Stat al Românizării în acel timp, următoarele:

Bunuri agricole
În Vechiul Regat şi Transilvania 55.447 Hectare
În Basarabia 325.772 Hectare
În Bucovina 25.185 Hectare
Total 486.185 Hectare

Bunuri urbane
În Vechiul Regat şi Transilvania 30.701 de imobile
În Basarabia 37.769 de imobile
În Bucovina 22.155 de imobile
Total 90.625 de imobile

Bunuri industriale ( mori, teascuri de ulei, fabrici de spirt )
În Vechiul Regat şi Transilvania 353
În Basarabia 626
În Bucovina 492
Total 1.471

În afara acestor categorii de bunuri industriale, expropriate în folosul Statului, s-a permis şi s-a încurajat o expropriere treptată şi continuă, de către particulari favoriţi şi profitori ai regimului, a bunurilor comerciale şi industriale evreişti, pe cale de represiuni, de ordin administrativ, de natură de a face pe titularul evreu fie să abandoneze în orice condiţii, fie să „asocieze” pe primul venit la întreprinderea sa comercială sau industrială. Finanţarea acestor operaţiuni s-a făcut cu ajutorul Statului, care prin legile dela 20 Noembrie 1940, 30 Aprilie 1941 şi 12 Septembrie 1941, înfiinţează Creditul Naţional Agricol şi Institutul de Credit Românesc, cu menirea de a acorda credite achizitorilor români de bunuri evreieşti. Datorită românizării, nemţii au reuşit uşor să acapareze o mare parte din întreprinderile comerciale şi industriale româneşti. „Românizarea” patronată de Guvernul Antonescu, constituie una din marile ruşini ale regimului dictatorial, atât prin latura sa inumană, cât şi prin scandaloasele afaceri pe care le-au făcut cu această ocazie oamenii regimului. Antisemitismul lui Antonescu şi al guvernului său a constituit cea mai fructuoasă industrie a regimului.

Ca orice regim fascist, guvernul a practicat o politică de cea mai severă sugrumare a libertăţilor, cenzura riguroasă a presei, care se reducea la normative - afară de cazul în care josnicia gazetarilor nu întrecea în fascism normativul însuşi - a practicat suprimarea oricărei libertăţi de adunare şi sugrumarea oricărei posibilităţi de asociaţii muncitoreşti. Instrumentele de represiune a oricărei veleităţi, idei libere, a oricărei încercări de rezistenţă sunt : Curtea Marţială şi lagărele de concentrare. Ce-au fost aceste lagăre, poporul românesc a văzut-o în procesul celor care au organizat şi păzit aceste lagăre. Guvernul Antonescu este inspiratorul direct al crimelor săvârşite de Zlătescu, Murgescu, Isopescu şi ceilalţi, la Târgu Jiu, Vapniarka şi Odessa. Organul cel mai diabolic instaurat pentru realizarea scopurilor hitlerismului criminal, a fost serviciul de poliţie condus de cea mai odioasă creatură a regimului Antonescu, Eugen Cristescu. Acesta lucra în strânsă colaborare şi după directivele Gestapoului de la Berlin, contribuind în largă măsură la toate ororile şi masacrele din perioada Antonesciană. În această chestiune ca şi în toate cele expuse mai jos, iniţiatorul este Ion Antonescu, împreună cu unul sau doi din colaboratorii săi, după sectorul în care se opera, iar grozăvia faptelor era cunoscută de întregul guvern, care îşi dădea consimţământul la tot ce se făcea.

Prigoana se exercită de către Guvernul Antonescu împotriva muncitorimii, elementul cel mai activ în opera de luptă împotriva regimului fascist. Împotriva fruntaşilor şi a elementelar active ale muncitorimii, împotriva întregii clase muncitoare, se exercită o prigoană sălbatică. Numeroşi muncilori-patrioţi, autori ai unor acte de rezistenţă antihitleristă, au fost executaţi. Mii de muncitori au fost torturaţi, condamnaţi şi reţinuţi ani de zile în închisori şi lagăre. Cele mai elementare drepturi muncitoreşti au fost călcate în picioare. Muncitorimii i s-a răpit cu desăvârşire dreptul de organizare profesională. Guvernul dictatorial al lui Antonescu a introdus militarizare întreprinderilor, carcerele şi bătaia pentru lucrători, toate acestea în scop de a sugruma orice încercare de acţiune revendicatoare sau patriotică şi de a stoarce dela muncitori, prin muncă excesivă, un cât mai mare randament în favoarea războiului hitlerist. Un mai criminal aspect al politicei muncitoreşti al Guvernului Antonescu, este trimiterea în Germania a muncitorilor români. Scopul acestei odioase operaţiuni era dublu: pe de o parte se urmăreau fascizarea muncitorimii româneşti şi pe de altă parte, se trimeteau în dar braţe româneşti pentru mărirea potenţialului de război, după cum coloniile trimit în metropolă, la nevoie, braţe de muncă aproape gratuit. Pentru a fi pe placul nemţilor, Guvernul Antonescu le-a trimis tot ca braţe de muncă pe românii din Transnistria ce au fost luaţi ca sclavi. Mihai Antonescu are inconştienţa să anunţe acest lucru la 6 Iunie 1944, adică atunci când şi situaţia Germaniei se angajase definitiv pe povârnişul dezastrului.

În politica agrară guvernul fascist al dictaturii Antonescu nu putea decât să exprime tendinţele moşierimii româneşti, ai cărei exponenţi au fost, în mare măsură, susţinătorii lui statornici. Prin toate măsurile luate împotriva ţărănimii, se urmărea subjugarea ei şi exploatarea ei la maximum pentru a aproviziona maşina de război germană cu grâne româneşti. Moşierimea, care participa direct şi indirect la opera guvernului, era ferită de toate măsurile luate, printr-o serie de legi speciale, aşa numite pentru „încurajarea producţiei agricole“. Ţăranii muncitori cu ziua pe latifundiile ciocoilor, erau plătiţi cu salarii de mizerie - între 600-1500 lei pe lună, fiind puşi în imposibilitatea - din cauza mobilizării pe o anumită moşie - de a părăsi serviciul, fapt considerat ca act de sabotaj și dezerţiune din câmpul producţiei. Cei care nu mai puteau îndura mizeria şi teroarea şi fugeau depe moşiile unde erau ţinuţi ca nişte vite, erau înaintaţi Curţilor Marţiale, schingiuiţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Antonescu întronase astfel şerbia pe întreg teritoriul ţării. Deasemeni, rechiziţiile forţate, făcute cu teroare jandarmerească, se aplicau numai ţărănimii, moşierii fiind scutiţi de asememea angarale. Însămânţările se făceau cu forţa, asistând la ele organele administrative şi militare. Ţăranii cari încercau să micşoreze întinderea terenurilor însămânţate, erau târâţi în faţa Justiţiei şi băgaţi în temniţe sau amendaţi.

Otrava nazistă a fost infiltrată de dictatura Antonescu în întregul aparat de Stat şi în toate sectoarale vieţii naţionale dela Poliţie la Finanţe, dela Justiţie la Arte, dela armată la biserică, şi întinderea dezastrului suferit de ţară se datoreşte în mare parte acestei infiltraţiuni. Acolo unde dezastrul ţării este cel mai evident şi unde consecinţele le suferim cel mai crunt şi azi, este în domeniul economic. Hitler când a urmărit - aşa cum o mărturiseşte în „Mein Kampf“ - să obţină vasalitatea estului european, deci şi a României, pentru a o transforma în colonie germană, a fost împins la aceasta de ideia imperialismului german, cu substrat esenţial economic. Ceea ce au urmărit nemţii aici a fost tot atât antrenarea României în război contra Uniunii Sovietice cât şi subjugarea economică a ţării româneşti. După trupele germane care intrau în țară la 13 Octombrie 1940, veneau economiştii, financiarii, capitaliştii, marii potentaţi ai industriei şi comerţului nemţesc. Hitler a avut nevoie de întreţinere pentru trupele lui destinate să atace Balcanii şi apoi Uniunea Sovietică şi slugile lui Antonesciene le-au dat-o cu prisosinţă, a avut nevoie de petrolul românesc şi l-a avut până la secătuirea izvoarelor noastre de bogăţie, a vrut cerealele noastre şi le-a avut până la flămânzirea populaţiei, a vrut munca de sclavi a braţelor româneşti, a vrut stăpânirea totală a industriei şi comerţului românesc, a vrut controlul asupra întregului sector economic şi toate i-au fost puse la dispoziţie de guvernul lui Antonescu. Jaful pe care l-au făcut armatele nemţeşti cotropitoare în regiunile ocupate vremelnic în Rusia Sovietică, se deosebeşte numai ca metodă de cel pe care Germania l-a făcut în România. Acolo au prădat, au jefuit, au pustiit, au distrus şi au dat foc. Aici au exploatat, aici au înfăptuit, cu ajutorul Guvernului lui Antonescu, opera de colonizare a României de către Reichul German. În 1940, Germania înoadă firul poftelor ei imperialiste rupt în 1918 după pacea dela Bucureşti, când în afară de ciuntirea graniţelor noastre nemţii hotărîseră:

a) - Suprimarea totală a industriei româneşti, pentru ca noi, rămânând un Stat exclusiv agrar, să fim complectamente tributarii industriei germane.

b) - Controlul asupra întregei activităţi economice româneşti, în ce priveşte petrolul, se hotărîse ca terenurile petrolifere să fie cedate integral unei societăţi germane, cu dreptul exclusiv de a le exploata cum va voi iar consumul intern să fie controlat de nemţi.

Ei preluau toate porturile noastre dunărene, instituiau un tarif vamal special în favoarea lor şi un monopol al exportului.

Antonescu, sprijinit de clica reacţionară, a pregătit în mod deliberat dezastrul economic al ţării. Într-adevăr, prin finanţarea aşa zisei misiuni militare germane, cu circa 67 miliarde lei, valuta 1938, prin crearea unei datorii flotante de aproape 300.000.000.000 lei (peste 30 mii miliarde lei în valoare actuală) şi prin urcarea cursului mărcii de la 40-60 lei, s-a zdruncinat întreg edificiul financiar al României şi s-a dezorganizat în mod foarte grav viaţa economică a ţării. În decurs de 4 ani, costul vieţii s-a înzecit şi s-au deschis zăgazurile inflaţiei. Astăzi poporul român suportă consecinţele acestei politici: scumpetea vieţii de azi şi devalorizarea monedei noastre sunt consecinţele directe ale finanţării criminale, oferită de Guvernul Antonescu armatelor germane. Vinovăţia Guvernului Antonescu pentru acest dezastru rezulta atât din acordurile încheiate cu Germania hitleristă: din discuţiile din Consiliul de Miniştri, din consiliile economice şi recunoaşterile din rapoartele ministerelor, privitoare la contribuţiile făcute de Statul Român, ca urmare alăturării de Axă şi participării la războiul contra Uniunii Sovietice. La data de 29 Aprilie 1944, se discută într-un Consiliu de Miniştri, cererea nemţilor de 11.000.000.000 de lei lunar, pentru aprovizionarea trupelor germane. Graţie sprijinului dat de Antonescu, Marinescu, Dimitriuc şi întreaga clică guvernamentală, Germania hitleristă a pus stăpânire pe întreaga noastră industrie petroliferă. Cu benzina şi uleiurile româneşti s-au mişcat tancurile şi avioanele hitleriste în Balcani, în Africa de Nord şi în Uniunea Sovietică. Între 30 şi 40 la sută din consumul de produse petrolifere ale maşinii de război germane a fost acoperit prin dărnicia lui Antonescu şi a complicilor săi. Zeci de mii de lucrători şi funcţionari români au lucrat fără întrerupere din ordinul Guvernului Antonescu, pentru a da în fiecare an între 3 şi 4 milioane tone de petrol, armatelor hitleriste. Zelul şi tenacitatea cu care au slujit antonescienii pe stăpânii lor de la Berlin, prin predarea fără vre-o compensare de natură economică necesară vieţii economice şi intereselor reale ale ţării - şi cinismul cu care încercau să justifice exploatarea abuzivă a rezervelor de petrol de către societăţile hitleriste, rezultă din şedinţa Consiliului de Miniştri din data de 9 Mai 1941, când Mihai Antonescu recunoaşte că societatea Astra Română a extras petrol din perimetrele de rezervă ale Statului a căror exploatare era interzisă, dar declară că e de acord cu această procedare:

…Ni s-a făcut intervenţie directă dela Berlin, în care suntem rugaţi să nu facem dificultăţi Societăţii Astra-Română, întrucât planul de sporirea exploatării în România se execută în principal de Soc. Astra şi ne roagă ca în măsurile cu caracter administrativ care trebue luate, fie şi împotriva Societăţii Astra, să considerăm aceasta chestiune şi pe plan politic, ţinând seama de acest acord dela guvern la guvern în vederea intensificării producţiei de petrol… …În orişice caz o societate ca Astra nu poate fi dărâmată cu atât mai mult, cu cât societatea aceasta este folosită de germani pentru planul de exploatare intensivă a petrolului şi nu poate fi împiedicată în acţiunea ei din cauza unor măsuri administrative luate de noi.

Alt exemplu îl constitue scrisoarea lui Ion Antonescu către Wihelm Keitel din data de 14 Septembrie 1942 şi protocolul din data de 11 Ianuarie 1943. Prin scrisoarea menţionată Ion Antonescu arată că numai în decurs de 2 luni a livrat Germaniei cantitatea enormă de 660.000 tone petrol şi 55.500 tone benzină pentru aviaţie, iar prin protocolul arătat se obligă să livreze în anul 1943, 4.000.000 tone petrol. Tot pentru a ilustra zelul depus de clica lui Antonescu cu scopul de a ajuta pe hitlerişti să jefuiască cât mai intens avuţia naţională, indică şedinţa Consiliului de Miniştri din 19 Februarie 1943, când se discută şi se fac propuneri pentru restrângerea la maximum a consumului intern de petrol şi intensificarea exploatării, spre a se putea exporta cât mai mult petrol în Germania. Într-o perioadă de epuizare a zăcămintelor de petrol, Antonescu a dăruit principala noastră bogăţie naturală lui Hitler, spre a-i pune în mişcare armata şi industria. Prin avantajele acordate firmelor hitleriste, s-a împânzit economia românească cu societăţi germane colectoare şi distribuitoare de mărfuri, cu firme de export şi import. Tot ce era destinat comerţului intern şi extern era vămuit de societăţi ca „Solagra“, „Dunărea“, „Agromex“ . Prin toţi porii se scurgeau miliarde absorbite de ventuzele imperialismului german. Pentru a împiedeca acest ajutor dat de Antonescu armatelor hitleriste, aviaţia aliată s-a văzut silită să distrugă regiunea petroliferă românească şi oraşul Ploeşti. Pagubele au fost de circa 40.000.000.000 lei la valoarea din anul 1938( peste 4000 miliarde la valoarea actuală). În anul 1943, 60% din export şi 85% din import erau în mâinile firmelor hitleriste. Cu un capital de câteva zeci de milioane controlau şi vămuiau întreaga economie românească. Hitler a vrut colonii în Europa. Antonescu şi guvernul său i-au dăruit - conştient - una gata organizată. Politica de jaf în domeniul petrolului, în industria metalurgică şi minieră şi aceia de exploatare colonială în materie de agricultură, a fost dirijată de la Berlin, cu concursul nelimitat al lui Antonescu, prin instituirea unor societăţi monopoliste, care controlau producţia, transporturile şi exportul produselor. Astfel în domeniul petrolului, controlul era exercitat de Oelpakt A.G, în cel metalurgic de „Rogifer“, în cel agricol de Societatea „Solagra“ şi filialele sale. Toate aceste societăţi nu au adus nici un efort de capital, ci au utilizat capitalul românesc şi au constituit o sarcină foarte grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful acestor întreprinderi, precum şi consecinţele dezorganizării economiei româneşti. Servilismul şi devotamentul cu care Antoneştii şi clica lor slujesc cauza hitlerismului acaparator, în detrimentul poporului român, sunt ilustrate într-o serie de şedinţe şi de acte. Astfel, în şedinţele din data de 11 Aprilie, 22 şi 23 Mai 1941, la Consiliul de Miniştri se evidenţiază în mod categoric cele arătate mai sus, când se recunoaşte cinic această situaţie. Prin imensele distrugeri ordonate în Uniunea Sovietică şi prin jafurile oamenilor trimişi acolo, Antonescu ne-a obligat să reparăm şi să restituim sume care depăşesc două treimi din întreg venitul naţional al anului 1938. Plătim puţin faţă de crimele, distrugerile şi jafurile făcute, dar plătim greu, pentrucă ţara a fost secătuită de războiul lui Antonescu. Dar şirul dezastrelor cauzate poporului român de clica antonesciană este nesfârşit. Distrugerile cauzate numai la căile ferate române se ridică la 137.558.050.000 lei. Dacă adăugăm cele aproape 40.000 de case ţărăneşti distruse, pagubele din oraşele bombardiate, pădurile pustiite, bilanţul economic al celor 4 ani de guvernare însumează cifre astronomice, care se ridică la mii de miliarde. Iată un tablou extrem de rezumat al pierderilor, distrugerilor şi datoriilor ce le are de plătit poporul român pentrucă Antonescu a vrut să transforme România într-o colonie germană.

Antonescu şi clica lui sunt vinovaţi de tot sângele vărsat şi toată avuţia jefuită şi distrusă a poporului român. Astăzi poporul român suferă consecinţele aventurii criminale a clicii de profitori şi jefuitori de război, condusă de Ion Antonescu. Guvernul Antonescu este autorul şi instigatorul tuturor crimelor, atrocităţilor şi jafurilor comise pe teritoriile ocupate de trupele şi unităţile româneşti. Dictatura lui Antonescu, prin sugrumarea tuturor libertăţilor, prin monopolizarea presei, era în măsură să lanseze legendele de care avea nevoie. Una din marile minciuni pe care le-au întreţinut apărătorii fascismului Antonescian, este aşa zisa onestitate a lui Antonescu şi oamenilor săi. Ion Antonescu era prezentat ca un ascet, dispreţuitor al bunurilor lumeşti, dezinteresat şi aspru pentru cel care îşi însuşeşte avutul public. Ţara trebuie să cunoască adevărul ce se ascunde sub această minciună. Soţia sa, Maria Antonescu, a fost dictatoarea jafului din Ţara Românească. Societatea de Patronaj a stabilit în istoria politică a ţării recorduri de jaf, de imoralitate, de ipocrizie. Cele mai neruşinate, cele mai senzaţionale spoliaţiuni ce s-au operat vreodată, s-au operat sub pretextul filantropiei. „Patronajul“ era o bandă cu ramificaţii în toată ţara şi el a fost oglinda fidelă a moralităţii regimului fascist al lui Antonescu. Ion Antonescu şi toţi membrii guvernului au fost complicii conştienţi ai acestei acţiuni de jaf. Patronajul a comercializat mizeria ţării, suferinţa săracului, a orfanului şi invalidului, iar guvernul n-a făcut nici un gest care să pună stavilă hoţiilor patronajului Cum a reacţionat Ion Antonescu, cum au reacţionat miniştrii faţă de vasta operă de jaf a românizării ? Nu numai că nu s-au împotrivit, dar au încurajat-o pentru că ea făcea parte din sistemul politic al fascismului român. Întemeiat numai pe încrederea lui Hitler, lipsit complect de sprijin de massă în interior, regimul Antonescu a căutat să cumpere adeziunea oamenilor coruptibili punând ca preţ „românizarea”. Fascismul a strigat legionarilor şi oamenilor săi : „Imbogăţiţi-vă!“ şi aceştia s-au grăbit să se îmbogăţească cu toată sălbăticia ce caracteriza epoca dictaturii. Cum a reacţionat Ion Antonescu când legionarii furau ca tâlharii de codru ? Cum a reacţionat când mai întâi aceştia, apoi Maria Antonescu, Veturia Goga şi Mihai Antonescu trimeteau valizele cu aur în Elveţia ? Evreul a fost materia prima de îmbogăţire a lui Ion Antonescu şi oamenilor săi. Exemplul dat de sus se repercuta până la ultimele inele ale lanţului, amplificându-se în cruzime. Ţara trebue să ştie, să înţeleagă că Isopescu, Calotescu, Marinescu şi Ghineraru, sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Antonescu şi a miniştrilor săi, a căror politică de jaf şi exterminare a evreilor au îndeplinit-o până la ultimele consecinţe. Ţara trebue să înţeleagă, că dacă nu era Antonescu la Bucureşti, aşa cum era şi gândea, n-ar fi putut exista la Berşad un Ghineraru, care să facă ceea ce a făcut. Guvernul din Bucureşti nu era numai complicele acestor crime, ci era autorul moral şi responsabil principal. Ca să se vadă mai limpede halul de inconştienţă al slugilor nemţeşti, în frunte cu Ion Antonescu, care au cauzat dezastrul ţării, arătăm că, asemenea fasciştilor unguri ai lui Ferenc Szálasi şi asemenea S.S.-ului lui Hitler, Ion Antonescu şi clica lui, chiar atunci când partida lui era de mult iremediabil pierdută, când ţara şi armata reuşiseră să se desprindă în mare măsură, din încătuşarea strânsă în care erau ţinute, ei nu se gândeau la situata ţării ci numai cum să se pună ei la adăpost. În perioada Aprilie-Iunie 1944, Ion Antonescu se gândeşte încă să mai facă sacrificii de sânge şi sacrificii economice pentru Germania. În ziua de 23 August 1944, s-a ţinut la Snagov ultimul Consiliu de Miniştri al guvernului dictatorial. Ion Antonescu venea depe front. El comunică consiliului că trupele nu mai vor să lupte contra Armatei Roşii şi el Antonescu este hotărît să dea o proclamaţie pe naţiune, în care „să blameze“ Armata Română. În asemenea împrejurări, oricine cu puţină conştiinţă ar fi urmat drumul pe care ţara şi armata îi arătau. Antonescu întăreşte planul hotărît mai înainte ca guvernul să se retragă la Haţeg, iar armata să se retragă pe o linie ce pornea din Oltenia şi se oprea în Munţii Apuseni şi dă dispoziţiuni în vederea aprovizionării acestei criminale acţiuni în contra ţării şi armatei. Nici de data aceasta nici unul din membrii cabinetului nu face vreun gest de protest sau de desolidarizare faţă de Ion Antonescu. Dacă nu ar fi intervenit cunoscutele evenimente de la 23 August 1944, Ion Antonescu şi guvernul său ar fi desăvârşit dezastrul ţării pregătind Bucureştiului soarta Budapestei şi României, soarta Germaniei. În ce priveşte răspunderea politică şi penală a miniştrilor cari au format guvernul lui Ion Antonescu, socotim că nu este nevoie să insistăm prea mult.

Ion Antonescu nu putea face singur dictatura lui, i-a trebuit o echipă de oameni, care să fie credincioşi lui Hitler şi tot atât de trădători ai intereselor poporului român ca şi el. După cum Hitler a preferat să pună în capul guvernului român un general român decât să trimeată un general neamţ, tot aşa el a preferat pe miniştrii guvernului Ion Antonescu, cozi de topor ale neamului românesc, decât să trimită funcţionari germani. Aceşti miniştri sunt responsabili de crima de dezastru al ţării româneşti, în aceiaşi măsură ca şi Ion Antonescu, ai cărui colaboratori au fost, integrându-se total politicei de aservire a ţării. Nemţii care erau atotstăpânitori în România şi care aveau controlul efectiv al posturilor de comandă din ţară, nu permiteau să ajungă în postul de miniştri, decât oameni verificaţi de ei. Este caracteristic că în afară de legionari, dintre ceilalţi membri ai guvernului Ion Antonescu, unii făceau parte din partidele politice istorice, sprijinind prin acţiunea lor, politica hitleristă a lui Antonescu. Miniştrii lui Ion Antonescu invoacă în apărare că nu ştiau de măsurile pe care le lua Ion Antonescu. Este o minciună tot atât de sfruntată, cât este de ridicolă. Ei au pretenţia să spună că ei nu ştiau ceiace ştia ţara întreagă. Este o minciună că ei nu puteau refuza invitaţia lui Ion Antonescu de a primi departamentele ministeriale şi că odată deveniţi miniştri nu mai puteau demisiona. Este o minciună când ei spun: personal am făcut totul ca să opresc dezastrul ţării, la departamentul meu. Mai întâi prima şi cea mai gravă vină pentru a fi provocat dezastrul ţării, constă în aceia că au intrat în cabinetul hitlerist al trădării de ţară. În al doilea rând este evident că dacă frânarea pe care o invoacă acuzaţii ar fi fost reală, ea s-ar fi făcut în contra intereselor germane şi nemţii nu le-ar fi îngăduit nici 24 ore să mai ocupe fotoliile ministerelor respective. Miniştrii lui Antonescu ştiau că acesta nu-şi deţine puterea politică din Decretele de la data de 5, 6 şi 7 Septembrie 1940, care îl investeau cu „Depline puteri pentru conducerea Statului“, ci o deţinea dela Hitler, al cărui mandatar în Ţara Românească era şi pe care ei l-au ajutat în opera lui criminală.

Trecem cu analiza noastră, după cercetarea răspunderii politice a dictaturii Antonesciene, pentru dezastrul naţional şi a responsabilităţii acestei dictaturi pentru aservirea economică şi financiară a ţării româneşti Germaniei hitleriste, întru susţinerea războiului său agresiv şi pentru robirea poporului românesc lăcomiei hitleriste, la cel de al treilea mare aspect su care se înfăţişează vinovăţia acuzaţilor. Iată ce declară acuzatul Ion Antonescu, în Consiliul de Miniştri din data de 5 Aprilie 1941:

Dau drumul mulţimii să-i masacreze. Eu mă retrag îi cetatea mea şi după ce-i masacrează pun iarăşi ordine.

Sau la 16 data de Decembrie acelaş an:

Chestiunea jidanilor se tratează la Berlin. Germanii vor să-i ducă pe toţi jidanii din Europa în Uniunea Sovietică şi să-i aşeze în anumite regiuni. Dar până le execuţiune, este timp. Ce facem în acest timp cu ei? Aşteptăm ce se decide la Berlin? Aşteptăm o decizie ce ne priveşte pe noi? Trebuie să-i punem în siguranţă? Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară 100, poate să moară 1000, poate să moară toţi.

Iar acuzatul Ion Antonescu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 Iulie 1941, pune baza întregii politici a dictaturii, de ură, de şovinism barbar, de instigare la şirul de crime ce aveau să înceapă:

Cu riscul de a nu fi înţeleşi de unii tradiţionalişti care mai pot fi între dus. eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului element evreesc din Basarabia şi Bucovina, care trebue asvârlit peste graniţă. Deasemenea sunt pentru migraţiunea forțată a elementului ucrainian, care nu are ce căuta aici în momentul acesta. Îmi este indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari. Imperiul Roman a făcut o serie de acte de barbarie faţă de orizontul contemporan şi a fost totuşi cel mai măreţ aşezământ politic. Nu există în istoria noastră un moment mai favorabil. Dacă este nevoie să trageţi cu mitraliera.

În telegrama Numărul 4586 din data de 30 Iunie 1941, transmisă prin ministrul subsecretar de Stat dela Ministerul Afacerilor Interne către toate prefecturile din Moldova, plus prefecturile Prahova, Buzău, Râmnicul Sărat, Tulcea şi Constanţa, acuzatul Ion Antonescu ordonă:

Sovietele urmăresc să producă acte de sabotaj, dezordine şi agresiune în spatele frontului. În acest scop lansează din avioane spioni şi agenţi terorişti înarmaţi şi adesea în haine de femei. Aceşti agenţi inamici iau contact cu agenţii rezistenţii din ţară şi cu populaţia evreească-comunistă, organizează acte de sabotaj, terorism, agresiune. Pentru curmarea acestor stări de lucruri Domnul General Ion Antonescu ordonă :

1 - Evreii bărbaţi dela 16-60 ani din oraşul dumneavoastră, să fie adunaţi în cartiere evreeşti, de preferinţă în şcolile evreeşti şi în clădiri mai mari, punându-se sub pază pentru a se sancționa imediat orice încercare de tulburare. Să se ia măsuri de pază mai intensă în cartierele evreeşti.

2 - Intre orele 20:00-07:00 circulaţia evreilor să fie oprită.

3 - Să se ia ostateci dintre conducătorii cunoscuţi ai evreilor (rabini, hahami,) şi comuniştilor, care să fie cazaţi într-o clădire aparte şi în cazul când s-ar produce vreun act de rebeliune sau terorizare să fie împuşcaţi.


Aceste ordine date de Ion Antonescu, generalilor săi comandanţi de mari unităţi şi transmise subunităţilor de tot felul, au reprezentat începutul deslănţuirii tuturor măcelurilor şi ororilor făptuite cu începere de la 30 Iunie 1941. Este de remarcat că din anchetele făcute chiar de către autorităţile antonesciene, nu s-a găsit nici un evreu care să se fi făcut vinovat de cele prevăzute în ordinele menţionate. Deasemenea nu s-a găsit pe teritoriul ţării până la 30 Iunie 1941, data ordinului de mai sus, nici un paraşutist sau agent terorist lansat din avion. În aceiaşi zi de 30 Iunie 1941, un ordin al Statului Major al Armatei a IV-a Numărul 206798 din data de 30 Iunie 1941, prevede:

Cu onoare se face cunoscut că Marele Stat Major cu ordinul Numărul 193/941, comunică :

Agenţii inamici lucrează în spatele frontului încercând acte de sabotaj, procurând inamicului indicaţiuni sau informaţiuni şi dându-se chiar la acte de agresiune faţă de ostaşii izolaţi. Populaţia evreiască este părtaşe la această acţiune. Domnul General Antonescu, cu ocazia vizitei pe front, a atras atenţiunea Comandanţilor de Mari Unităţi asupra vigilenţei pazei spatelui frontului şi a dat ordin ca toţi cei cari acţionează pe orice cale contra armatei şi contra intereselor ţării, să fie executaţi pe loc. Vă rugăm să binevoiţi a da ordin tuturor comandanţilor şi organelor în subordine să fie fără cruţare faţă de cei găsiţi vinovaţi de acte de sabotaj, spionaj, dezordine sau orice acte îndreptate contra armatei şi contra ţării.


Ordinele dictatorului îşi produc efectele. În ziua de 8 Iulie 1941, în localitatea Mărculeşti, judeţul Soroca, sunt adunaţi toţi locuitorii evrei, bărbaţi, femei şi copii, sunt scoşi la marginea comunei, sunt împuşcaţi şi îngropaţi în şanţuri anticar ce se găseau acolo. Au fost astfel masacraţi 1000 de oameni. În zilele următoare s-a procedat la fel cu evreii din localităţile Floreşti, Gura Kamenca şi Gura Căinari. În localitatea Climăuţi din judeţul Soroca, sunt strânşi un număr de 300 copii, femei şi bărbaţi şi în ziua de 12 Iulie 1941 sunt împuşcaţi şi îngropaţi într-o groapă comună dela marginea satului. În ziarele din 2 Iulie 1941, Guvernul Ion Antoneseu publică următorul comunicat:

Sovietele urmăresc pe toate căile sa producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune, în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion - cu paraşutele spioni şi agenţi terorişti, cari iau contact cu agenţii rezistenţii din țară şi cu populaţia iudeo-comunistă, pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva dintre aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune încercate au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti, care trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare. Populaţia paşnică are datoria de a divulga imediat autorităţilor locale pe toţi cei suspecţi şi pe toţi străinii apăruţi de curând în localitate. Cine nu divulgă la timp pe aceşti tulburători ai ordinei şi siguranţei, vor fi executaţi, împreună cu toata familia.

Acest comunicat, cu cinismul care caracterizează regimul de dictatură al lui Ion Antoneseu, încearcă să ascundă şi să justifice unul din cele mai îngrozitoare măceluri petrecute sub acest regim, în care şi-au găsit moartea circa 10.000 oameni complet nevinovaţi. Complect nevinovaţi, întrucât chiar din anchetele posterioare întreprinse de autorităţile antonesciene şi din declaraţiile date de reprezentanţii acestor autorităţi în faţa organelor de instrucţie astăzi, rezultă că nu s-a tras nici un foc asupra armatei române sau germane. Totuşi Ion Antonescu, care a fost ţinut în curent cu toate împrejurările în care s-a săvârşit acest pogrom, îl acoperă, justificându-l cu comunicatul dat publicităţii.

Masacrul dela Iaşi nu este egalat în cruzime decât de cel dela Odessa, deslănţuit în urma următoarei telegrame trimisă de Ion Antoneseu :

Preşedintele Consiliului de Miniştri, Numărul 562 din data de 23 Octombrie 1941 ora 12:30. Cabinetul militar al Comandantului Statului :

Către Vrancea I

Ca urmare a celor petrecute la comandamentul militar de la Odessa, în ziua de 22 Octombrie 1941 Domnul Mareşal Antonescu ordonă :

1 - Comandamentele militare şi autorităţile din Odessa se vor insista în afara oraşului sau în clădiri din oraş, care au fort în prealabil şi în mod perfect şi sigur curăţate de echipe speciale şi deminate, se vor cerceta cu atenţiune şi împrejurimile lor.

2 - Domnul Mareşal Antonescu ordonă să se raporteze cine este responsabil de neexecutarea sau de necomplecta executare a ordinului (Comandamentul de căpetenie Numărul 3016 din data de 16 Octombrie 1941 şi ordinul Numărul 2092 din data de 16 Octombrie 1941, al Comandamentului Vrancea).

3 - De oarece este aproape sigur că acţiunea dela Odessa a fost pusă la cale de către comuniştii locali şi pentru a se înlătura pe viitor o asemenea acţiune Domnul Mareşal Antonescu ordonă să se treacă la represalii severe astfel :

a) - Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei vor fi executaţi 200 comunişti, pentru fiecare soldat mort câte 100 comunişti, execuţiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi.

b) - Toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ca ostateci, deasemenea cate un membru din fiecare familie evreiască. Li se vor aduce la cunoştinţă represaliile ordonate în vederea lor şi familiilor lor, că la al doilea act asemănător vor fi toţi executaţi.

c) - Măsurile luate vor fi date publicităţii şi afişate în Odesa şi împrejurimi, chiar în cursul zilei de astăzi.

Şeful Cabinetului Militar Colonel Davidescu. Numărul 3161 din data de 23 Octombrie 1941, ora 12:30.


Telegrama este prilejuită de explozia ce avusese loc la comandamentul militar din Odessa. Fără să se stabilească nici o vinovăţie, ci numai pentru că Ion Antonescu decretează că este aproape sigur că acţiunea a fost pusă la cale de comuniştii locali, se trece la o sălbatică represiune, care se desfăşoară în forma următoare: În dimineaţa zilei de 23 Octombrie 1941, apar pe străzile și pieţele Odessei primii spânzuraţi, iar pe străzi oamenii sunt împuşcaţi la întâmplare, astfel că în acea dimineaţă sunt executaţi 5.000 oameni. La ora prânzului execuţiile încetează, însă Jandarmeria şi poliţia încep să adune mii şi zeci de mii de oameni pe care îi închid în închisoarea dela Odessa. În ziua de 24 Octombrie 1941, compania II din Batalionul 10 Mitraliere, primeşte ordinul de-a escorta pe aceşti nenorociţi la bariera Dalnic, unde se aflau patru magazii de aproximativ 25-30 metri şi late de aproximativ 10-15 metri. Deţinuţii, copii, femei, bătrâni şi bolnavi de toate vârstele sunt scoşi din închisoare, încolonaţi şi mânaţi ca vitele către abator, spre aceste magazii. In timpul transportului mulţi dintre cei încolonaţi cădeau şi erau imediat împuşcaţi de către jandarmi, astfel că drumul dela închisoare până la locul de execuţie, lung de circa 3 kilometri, era presărat cu cadavrele copiilor, femeilor şi bolnavilor. Primul lot condus la locul execuţiei compus din 40-50 inşi strâns legaţi cot la cot cu frânghii, a fost băgat într-un şanţ antitanc şi împuşcaţi. Constatându-se că acest procedeu înseamnă risipă de timp şi muniţii, s-a hotărît să se treacă la executarea în massă. Aşa că au fost băgaţi în primele trei magazii, bărbaţi şi câteva femei care nu se putuseră despărţi de soţii lor, iar în a patra magazie au fost îngrămădiţi peste 5.000 de oameni. S-au făcut apoi opt creneluri prin pereţii magaziilor prin care s’au introdus gurile mitralierelor şi s-a început să se tragă în plin. Ţipetele sfâşietoare au acoperit detunăturile gloanţelor mitralierelor. Deoarece s-a observat că gloanţele nu pot răzbate până la ultimii oameni, s-au astupat crenelurile şi eşirile magaziilor, s-au umplut complect podurile, s-au stropit pereţii şi acoperişurile cu benzină şi gaz şi s-a dat foc. Limbi uriaşe de foc se înălţau spre cer. Cei dinăuntru deveniţi torţe vii se căţărau pe ferestre, ajungeau chiar la acoperiş, încercând să se salveze, dar erau imediat împuşcaţi de jandarmi. Unii reuşeau să ajungă la ferestre, se rugau de soldaţi să-i împuşte, indicându-le cu mâna locul la frunte sau la inimă, însă în momentul când vedeau arma ţintită asupra lor, nu aveau tăria să privească moartea în faţă şi-şi dădeau drumul iarăşi în mijlocul focului ucigător, pentruca după câteva secunde să apară iarăşi la acelaş geam, repetând rugămintea făcută soldaţilor. Unii dintre ofiţeri au aruncat chiar ei cu grenade ruseşti prin crenelurile făcute pentru mitraliere. Prin aceste procedee s-a reuşit ca până la căderea nopţii sa fie exterminaţi cei cari erau închişi în primele magazii, urmând ca operaţia să continue a doua zi pentru celelalte două magazii printre care se găseau şi aceia în care erau închise femeile şi copiii. O noapte întreagă şi o bună parte din dimineaţa următoare, femeile, copiii şi bătrânii închişi în aceste ultime magazii s-au zbătut aşteptându-şi moartea. După ce au fost şi aceştia exterminaţi prin procedeul din ajun, magazia în care erau bărbaţii, după ce au fost maltrataţi toţi cei dinăuntru, a fost aruncată în aer.

După masacre, o altă crimă contra umanităţii tot atât de gravă, a regimului antonescian, este măsura înfiinţării lagărelor, atât în ţară, cât şi pe teritoriile cotropite ale Uniunii Sovietice. Cele din ţară erau destinate pentru a supune pe patrioţii şi luptătorii care cereau izgonirea regimului de teroare dela cârma ţării şi eşirea din război, la torturi înfiorătoare, schingiuiri, chinuri şi înfometare. Cele de pe teritoriul Uniunii Sovietice urmăreau scopul de exterminare a populaţiei localnice, şi îndeosebi a populaţiei evreeşti cât şi înăbuşirea luptei dusă de populaţie în grupurile de partizani, împotriva invadatorilor fascişti. Lagărul dela Târgu Jiu ia fiinţă la 12 Februarie 1941 din ordinul lui Ion Antonescu transmis cu adresa Ministerului Apărării Naţionale. În concepţia celui ce l-a înfiinţat şi în a celor care l-au condus (Gheorghe Zlătescu şi ajutorul său Grigore Trepăduş), acest lagăr era destinat să fie mormântul patrioţilor antifascişti. Dincolo de Nistru în lagărele dela Vapniarka, Smerinka, Bogdanovka, Dumanovka şi altele, internaţii sunt exterminaţi fie prin înfometare şi expunere la boli nimicitoare, fie prin alimentare cu mazare furajeră şi alimente alterate, fie prin masacre. Regimul lagărelor ca şi scopul înfiinţării lor sunt aceleaşi şi la detaşamentele de muncă obligatorii ca şi în lagărele del prizonieri sovietici. Prin telegrama Numărul 5811 din data de 18 Iulie 1941, adresată tuturor prefecţilor din ţară şi lagărului Târgu Jiu, de către ministrul sub-secretar de start la interne, se ordonă:

Domnul General Antonescu, Conducătorul Statului, a dat dispoziţiuni formale ca toţi evreii ce se găsesc în lagăre de muncă şi prizonierii să fie puşi la muncă grea. Dacă fug se împuşcă unul din 10.

Telegrama cifrată fulger din 29 Iulie 1941, trimisă la orele 20:19 către toate prefecturile din Basarabia şi Bucovina exprima dispoziţia de împuşcare, supunere la muncă grea şi înfometare, pentru locuitorii evrei de pe întreg teritoriul Basarabiei şi Bucovinei. În detaşamentele de muncă obligatorie, munca este supraomenească, făcută în condiţii minimale de subnutriţie, de lipsă de asistenţă medicală, sub maltratări, schingiuiri şi torturi. În lagărele de prizonieri sovietici, regimul este şi mai sălbatec. Prizonierii sunt ţinuţi irna şi vara desculţi, cu capul gol, iar iarna sunt îmbrăcaţi în ziare. Lipsiţi de îngrijire şi medicamente, prizonierii sovietici mor de tifos exantematic şi febră tifoidă.

Am analizat la începutul acestui capitol politica criminală făcută de Ion Antonescu faţă de naţionalităţile conlocuitoare, politică denumită de Mihai Antonescu a „migraţiunii forţate“. Este politica urii, politica barbară a şovinismului şi a purităţii şi superiorităţii unei rase asupra alteia, izvorîte din falsa teorie hitleristă, lansată pentru a desbina popoarele şi a le putea astfel mai uşor cuceri, stăpâni şi exploata. Semnul deportărilor este dat în următoarea telegramă :

5 Octombrie ora 01:00. Comandamentul pieţei Cernăuţi. Centrul A. Gloria 1 + 838 - 4 / 10 - 25 35. Pentru Locotenent-Colonel Petrescu. În conformitate cu ordinul Domnului Mareşal Antonescu, toți evreii vor fi trecuţi în 10 zile la Est de Nistru. Raportaţi până mâine 6 Octombrie la 0ra 12:00, care sunt posibilităţile pentru evreii din Cernăuţi. S-a dat ordin Locotenent-Colonel Palade pentru ca evreii din Basarabia să fie trecuţi în 10 zile. Şeful secţiei II-a. Locotenent-Colonel Dinulescu. Numărul 6651 din 4 Octombrie 1941

Ordinul este cu stricteţe şi cu zel aplicat de generalul Calotescu şi de ajutorul său Stere Marinescu şi din întreaga Bucovină sunt deportaţi 56.000 evrei, la care se mai adaugă 12.000 oameni din Dorohoi. După chinuri îngrozitoare, după peregrinări prin lagărele din Transnistria, din cei 56.000 de deportaţi se reîntorc în Bucovina numai 6.000 suflete, iar din Dorohoi aproape jumătate. În total au fost deportaţi din Bucovina şi Basarabia 108.000 evrei. Polonezii şi ucrainienii sunt deasemenea deportaţi. (Ordinul Numărul 81 din 6 Decembrie 1941 al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri). De această prigoană a cetăţenilor români pe bază de criterii şi discriminări odioase, bazate numai pe ură, n-au scăpat nici bieţii ţigani. Mii de familii nenorocite au fost ridicate din bordeie şi cocioabe şi deplasate dincolo de Nistru. Zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au pierit de foame, frig şi boli. Celor ce îndrăzneau să fugă din iadul din Transnistria, li se aplica regimul ce rezultă din următoarele documente :

Ministerul Afacerilor Interne, cabinetul ministrului Numărul 4823 din 27 Octombrie 1942 către Direcţia Generală a Poliţiei. La raportul dumneavoastră confidenţial Numărul 39194 S din 25 Octombrie 1942, cu onoare vă facem cunoscut că există un ordin la Preşedinţia Consiliului de Miniştri privitor la evacuaţii ce fug din Transnistria, în sensul de a fi retrimişi inspectoratului de jandarmi Transnistria la Tiraspol, pentru a fi închişi şi trimişi în lagăr. Aşa fiind vă rugăm a lua măsuri în consecinţă privitor la ţiganii fugiţi din Transnistria şi refugiaţi la Piteşti. Ministru subsecretar de Stat, general de Corp de Armată Constantin Vasiliu. (Ordinul original Numărul 11563/942 din 16 Septembrie 1942 al lui Ion Antonescu cu care acesta ordonă: Ca toţi evreii comunişti să fie trimişi după condamnare în lanţuri împreună cu familiile lor în Transnistria.

Prin ordinul secret Numărul 799 din 9 Mai 1942 al generalului Constantin Vasiliu, sunt ridicaţi din toate închisorile din ţară condamnaţii politici evrei şi internaţii în lagărul de la Târgu Jiu în număr de aproximativ 1.200 şi sunt trimişi să sufere atrocităţile din lagărul de la Vapniarka sau din închişoarea dela Râbniţa. Dintre aceştia un număr de 225 oameni au rămas paralizaţi pe viaţă de pe urma hranei cu mazăre furajeră din lagărul Vapniarka, iar alte câteva sute au murit exterminaţi în celelalte lagăre.

Regimul Antonescu a instituit şi un regim de intoleranţă şi prigoană religioasă. Prin adresa Numărul 14.278 din 9 August 1943 către inspectoratul general al jandarmeriei se prevăd următoarele:

La raportul dumneavoastră Numărul 36636 din 8 Iulie 1942, cu onoare se comunică următoarele: Din ordinul Domnului Mareşal Antonescu urmează să se interneze în Transnistria deocamdată numai membrii secţiei religioase inokentiste, în număr de circa 2.000.

Iar prin ordinul Numărul 5721 din 6 Mai 1942 Ion Antonescu extinde această măsură la toţi sectanţii. Ultima categorie a crimelor din acest capitol sunt acele comise pe teritoriul sovietic contra cetăţenilor sovietici, populaţiei civile, sub pretextul stârpirii partizanilor. Aceste crime reprezintă ca şi celelalte menţionate până acum o gravă înfrângere a regulilor de drept internaţional. Cele de până acum au fost comise după criteriul rasial, iar cele analizate în prezenta secţiune sunt săvârşite numai contra populaţiei sovietice. La data de 26 Februarie 1943 generalul comandant al Corpului 3 Armată transmite comandantului etapelor de Est următorul ordin: În conformitate cu ordinul Domnului Mareşal Ion Antonescu trimis de Ministerul Apărării Naţionale cu Numărul 1005082 din 9 Ianuarie 1943 în interesul supravegherii şi menţinerii ordinei şi a siguranţei statului în întregul guvernământ al Transnistriei, cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune stricta executare a următoarelor măsuri: Circulaţia prin Transnistria.Locuitorii din Transnistria nu au voe să părăsească satele, oraşele unde locuesc decât cu autorizaţie specială”. Suspecţii şi internările în lagăre. La primirea prezentului ordin următoarele categorii de persoane vor fi trecute în tabelele de evidenţă şi ţinute în strictă supraveghere: cei care au servit în armata sovietică, fie ca militari, fie ca mobilizaţi în fabrici, ori la diferite autorităţi. Ridicarea lor se va ordona pe categorii la ordinul Comandamentului Armatei iar executarea revine legiunii de jandarmi şi chesturilor. Cazarea şi hrănirea celor internaţi urmează a se face de către guvernământul Transnistriei prin inspectoratul de jandarmi, care va face propuneri unde vor fi internaţi periculoşii până la stabilirea noului regim. Evreilor, li se interzice părăsirea domiciliului forţat, convoiului sau locului de muncă destinat fără aprobarea autorităţilor competente. Cei ce vor fi găsiţi în afara ghetourilor vor fi consideraţi spioni şi judecaţi de curtea marţială ca atare. Constatarea infracţiunilor la ordinea şi siguranţa Transnistriei. Până la apariţia unei ordonanţe în care se vor stabili sancţiunile cele mai grave, pentru cei care cu vădită ştiinţă calcă aceste măsuri impuse în teritoriul ocupat în stare de război, organele de jandarmerie vor interveni pentru constatarea şi reprimarea infracţiunilor din proprie iniţiativă, din ordinul inspectoratului de jandarmi sau la cererea prefecţilor.

Acest ordin reprezintă actul generator al crimelor săvârşite de jandarmii lui Ion Antonescu pe teritoriul cotropit al Uniunii Sovietice, crime care au costat viaţa a mii de ţărănci, bătrâni şi tineri, cetăţeni ai Uniunii Sovietice. In Munţii Yaltei, mii de ţărani şi ţărănci au fost adunaţi de prin satele din regiune şi predaţi trupelor germane SS care i-au exterminat. Intelectualii ruşi şi moldoveni, cetăţeni ai Uniunii Sovietice, nu au fost cruţaţi de bandele criminale ale jandarmilor lui Antonescu. Numai în judeţul Ovidiopol un număr de aproximativ 40 de locuitori de diferite vârste, de ambe sexe, au fost arestaţi sub acuzarea că încercau să pregătească lupta de alungare a armatelor cotropitoare ale lui Antonescu. Dintre aceştia un număr de 12 bărbaţi, profesori de liceu şi învăţători, au fost împuşcaţi în zorii zilei în pădurea de lângă Bielaefca. Dintre cei rămaşi 15 au fost condamnaţi la moarte. Acesta este cel de al treilea mare aspect sub care crimele dictaturii Antonesciene se prezintă judecăţii poporului român: crimele contra umanităţii. Ca şi în crimele analizate în celelalte despărţăminte ale prezentului act de acuzare, principalul vinovat şi responsabil este dictatorul de atunci, Ion Antonescu, cel ce iniţia şi ordona înfăptuirea. Dar ca şi în toate actele dictaturii sale, acte care sunt tot atâtea crime contra vieţii poporului român, răspunderea revine covârşitoare şi complicilor şi susţinătorilor săi, ceilalţi acuzaţi de azi. Responsabilitatea echipei dictatorului a fost fixată de însuşi acuzatul Ion Antonescu, care în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 Decembrie 1941, declară textual: Niciodată nu am angajat guvernul şi nici o discuţie fără ştirea întregului guvern.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare