Declarația făcută de Mihai Antonescu la proces

Pe Mareşalul Antonescu l-am cunoscut în anul 1923 în casa domnului Eftimie Antonescu, fost Consilier la Curtea de Casaţie. L-am revăzut după aceea tot la domnul Eftimie Antonescu în 1927. Când m-a rugat să mă interesez la Paris de un act de stare civilă care interesa pe Ion Antonescu, atunci Colonel, în legătură cu divorţul soţiei sale. L-am întâlnit pe Generalul Antonescu în 1933 la Piteşti şi l-am văzut apoi în 1934 la Predeal. În 1935, domnul Eftimie Antonescu m-a anunţat că Generalul Antonescu doreşte să-mi vorbească pentru a mă consulta şi, eventual, a-mi solicita oficiul de avocat într-un proces de bigamie ce-i fusese intentat domniei sale şi soţiei. Ceea ce am primit. În perioada procesului l-am revăzut pe Mareşal de mai multe ori, întrucât procesul a durat aproape doi ani. L-am mai revăzut pe Mareşal la sfârşitul anului 1937, cu ocazia formării Guvernului Goga. Am fost invitat de Mareşalul Antonescu la el acasă, când mi-a comunicat că fostul Rege Carol al II-lea i-a cerut să primească Ministerul Comunicaţiilor în Guvernul Octavian Goga ce urma să ia locul Guvernului Gheorghe Tătărescu. Cu această ocazie, Mareşalul Antonescu m-a informat că Regele Carol al II-lea urmărea constituirea unui regim naţionalist şi chiar o federalizare a tuturor grupărilor politice naţionaliste. Fostul Mareşal vedea ca o necesitate această regrupare; ştiu că în această perioadă l-a văzut şi pe Codreanu în acelaşi scop. Tot în acest scop a fost solicitat şi domnul Gheorghe Brătianu, atât de fostul Rege Carol, cât şi de Mareşal, pentru a face parte din Guvernul Goga-Cuza. Mi s-a propus şi mie să iau parte la acest Guvern, dar am refuzat, întrucât nu credeam în rezultatele guvernării Goga şi, dimpotrivă, credeam că la acea dată se putea face altceva decât o guvernare de exces. În timpul cât Mareşalul a fost în Guvernul Goga-Cuza l-am văzut o singură dată. După această dată l-am văzut pe Mareşal de câteva ori, la Crăciunul din 1939, am fost invitat împreună cu domnul Gheorghe Brătianu la Predeal.

Generalul Antonescu vedea la acea dată situaţia României foarte critică şi credea că numai o guvernare autoritară şi de baze naţionaliste ar putea îndrepta situaţia internă, iar, pe plan internaţional, vedea necesitatea adaptării la noua situaţie internaţională în revizuirea politicii externe a României, în special după experienţa Cehoslovaciei 1938-1939. L-am revăzut, apoi, pe Mareşal la începutul anului 1940. La acea dată, Mareşalul nu avea nici un fel de însărcinare. Într-una din seri, mă găseam la Mareşal acasă, când a venit Maiorul Elefterescu să-l anunţe că trebuie să plece de acasă, întrucât se vor lua unele măsuri drastice împotriva legionarilor şi că, printre aceştia, este vizat şi el. Mareşalul a stat la mine acasă 3-4 zile, după care eu am luat contact cu Armand Călinescu, atunci Ministru de Interne, căruia i-am expus situaţia Mareşalului, acesta mia spus să nu aibă nici o teamă că nu i se va întâmpla nimic. După aceasta, Mareşalul Antonescu a primit comanda Corpului de Armată de la Chişinău 1938, unde a fost înlocuit de Regele Carol al II-lea pentru că a luat apărarea legionarilor, aflaţi în închisoarea de la Chişinău. L-am văzut pe Mareşal de mai multe ori după aceea şi, la data când a fost arestat 9 Iulie 1940, mă găseam la Predeal în casa Mareşalului. L-am întrebat pe Mareşal care este motivul arestării: mi-a răspuns că a avut o întrevedere cu Horia Sima şi că, probabil, acesta este motivul că a fost arestat. În afară de asta, ar mai putea fi faptul unei scrisori pe care a înmânat-o Regelui Carol al II-lea la ultima întrevedere ce a avut-o la Palat. L-am vizitat de mai multe ori la Bistriţa, fără a avea vreo misiune decât numai cea de prieten. Ştiu că, înainte de arestare Mareşalul văzuse pe Colonelul german Gestenberg şi pe doamna Edith von Koller din Serviciul Secret German. Cu aceştia s-a întâlnit în casa Mareşalului Prezan. Am aflat, mai târziu, că la acea dată germanii intenţionau să răstoarne monarhia în România înlocuind-o cu un regim legionar sub conducerea Mareşalului Prezan şi a Generalului Antonescu. Nu ştiu să se fi petrecut acest lucru cu Mareşalul Antonescu. Ştiu însă că, la întrevederea cu Horia Sima, Mareşalul se pusese de acord cu acesta. În timpul cât Generalul Antonescu a stat închis la Bistriţa nu am dus nici un fel de tratative, nici în numele Generalului Antonescu şi nici din proprie iniţiativă cu Legaţia Germană sau cu personalităţi germane venite în ţară relativ la colaborarea politică şi economică româno-germană. Am avut o singură convorbire cu Consilierul de Legaţie de la Legaţia Germană, anume Steltzer, care mi-a vorbit despre bunele intenţii ale Germaniei privitoare la România, dar, după cunoaşterea Conferinţei de la Berchstesgaden - Gigurtu - Manoilescu, eu m-am ţinut dator să-l văd pe domnul Steltzer şi să-i spun că, din rezolvarea problemei Transilvaniei, văd dimpotrivă. În aceiaşi vreme, l-am întâlnit şi pe domnul Neubacher, de care îmi vorbise Steltzer, că programul economic german urmăreşte naţionalizarea economiei României şi că acest program se află în posesia lui Neubacher. Neubacher mi-a declarat că Germania urmăreşte numai ridicarea economică a României, prin naţionalizarea industriei de petrol, prin mari lucrări la Cataracte pentru electrificarea întregii regiuni, prin exploatarea bogăţiei din Deltă şi industrializarea agriculturii, şi nu acapararea bogăţiilor româneşti. Pe domnul Neubacher l-am întâlnit la acea dată la domnul Gheorghe Brătianu, care făcea o politică de apropiere cu Germania, făcând chiar un voiaj în 1938 la Hitler şi Goering cu care a discutat strângerea raporturilor politice dintre România şi Germania. În acest voiaj domnul Gheorghe Brătianu a fost însoţit de domnul Atta Constantinescu. Textul convorbirii Hitler-Goering- Brătianu se găseşte la Preşedinţie, relatat şi semnat de către domnul Alexandru Constantinescu. Aceasta a fost făcută la cererea Mareşalului, care vedea ca o vinovăţie politică faptul că la 1938, când Hitler a declarat că e dispus să garanteze toate frontierele României, conducătorii politici de atunci nu au dat urmare acestei garanţii.

După abdicarea Regelui Carol al II-lea, Mareşalul Antonescu s-a consultat cu Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu. O întrevedere a avut loc şi înainte de abdicare. Domnii Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu nu au fost împotrivă ca Generalul Antonescu să-şi ia sarcina guvernării. Au făgăduit şi au dat chiar colaboratori în Guvern, şi anume: Domnul Brătianu a dat pe domnnii Alexandru Cretzeanu, Nicolae Mareş, Alexandru Ottulescu, Leon, iar, mai târziu, domnnii Profesor Petrescu, Petre Strihan, Stavri Ghiolu, dintre care primii doi, au fost daţi de către domnul Iuliu Maniu cu asentimentul partidului naţional-ţărănesc. Domnul Dimitrie Gerota, care a fost Secretar General al Ministerului de Justiţie în timpul Ministeriatului meu, mi-a spus că a fost autorizat personal de domnul Iuliu Maniu să intre în Minister. Domnii Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu au declarat că nu pot da personal şi formal concursul de guvernare Generalului Antonescu întrucât înţeleg să rămână o rezervă a ţării faţă de situaţia internaţională, dar nu-i vor face nici un fel de opoziţie. După rebeliune, fostul Mareşal Antonescu a discutat cu partidele naţionalţărănesc şi naţional-liberal colaborarea acestora în Administraţia Locală a Ţării. Generalul Dimitrie Popescu, pe atunci Ministru de Interne, mi-a făcut cunoscut că cele două partide s-au angajat să dea liste în care erau desemnate persoane pentru locurile de primari şi prefecţi; dintre aceştia ştiu că au fost numiţi şi au funcţionat primari, şi mi se pare şi prefecţi. De asemenea, cele două partide naţional-ţărănesc şi naţional-liberal au cerut Mareşalului, şi mie, să fie numiţi reprezentanţi de ai lor în Societăţi Anonime particulare, atât în cele românizate cât şi în cele care intrau sub controlul Statului. Astfel, numeroşi membri ai celor două partide au fost numiţi în Consiliile de Administraţie ale acestor societăţi. Menţionez că partidul naţional-ţărănesc şi naţional- liberal erau de acord cu politica internă, atât formal cât şi în fapt, a Guvernului Antonescu. Singurele critici se reduceau la cele câteva scrisori scrise de Maniu şi Brătianu lui Ion Antonescu. Aceasta a durat tot timpul guvernării. În timpul cât am fost Ministru de Justiţie, nu am elaborat legi cu caracter rasial, ci m-am străduit să limitez la minimum proiectele ce-mi erau prezentate de miniştri legionari, care urmăreau, prin proiectele depuse la Minister, exproprierea generală a imobilelor, bunurilor comerciale şi industriale evreieşti şi interzicerea oricărui drept de muncă pentru evrei. Personal, am redactat numai legea de expropriere a bunurilor evreieşti din 28 martie 1941. Legea pentru administrarea teritoriilor ocupate nu a fost redactată de mine, ci de o Comisie care a funcţionat la Preşedinţie. Principiile acestei legi eu le-am indicat Comisiunii de Elaborare de la Preşedinţie.

Ministrul de Interne Pflaumer nu a colaborat la redactarea acestei legi şi nici nu a luat parte la vreun Consiliu de Miniştri sau la vreo conferinţă referitoare la Administraţia Basarabiei sau a Bucovinei, ci numai la o conferinţă administrativă ce se referea la Administraţia locală a Ţării. Legea privitoare la administrarea teritoriilor Basarabiei şi Bucovinei poartă semnătura tuturor miniştrilor. În calitate de Ministru al Propagandei, într-adevăr, dădeam normative pentru presă şi radio, dar susţin că aceste normative nu conţineau nimic care să însemne o apologie a nazismului, a lui Hitler, o instigare la ura de rasă, ci, dimpotrivă, am confiscat unele manifeste cu acest caracter. Recunosc numai că prin aceste normative am susţinut războiul pe care l-am considerat ca fiind războiul pentru Basarabia şi Bucovina. Aceasta numai până în perioada anului 1944, normativele şi propaganda ce am făcut au nemulţumit cercurile militare ale conducerii armatei ca fiind insuficiente, Secţia Militară din Statul Major organizând propaganda războiului de multe ori peste normativele mele şi împotriva indicaţiilor date directorilor de ziar. Ca Ministru de Externe, în luna Noiembrie 1941 şi în Septembrie 1942, am avut singur întrevederi cu Ribbentrop, Goering şi Funk, prima dată în anul 1941 şi foarte scurt timp cu Hitler, iar a doua oară în anul 1942 cu Ribbentrop şi 20 minute cu Hitler. Împreună cu Ion Antonescu am participat la întrevederile sale cu Conducătorul Germaniei hitleriste începând de la 1 Ianuarie 1943. Precizez că, până la acea dată, nu am luat parte la nici o întrevedere a Mareşalului Antonescu cu fruntaşii hitlerişti, iar, după acea dată, nu absolut la toate. Am participat la Conferinţa de la Berlin Anticomintern, unde am luat parte în numele Guvernului român, Ion Antonescu fiind bolnav. Acest Pact Anticomintern are o anexă a Pactului Tripartit şi tot o anexă a acestui Pact şi Protocolul de propagandă, pe care l-am semnat, însă afirm că nu l-am respectat. Deşi acest Protocol conţinea următoarele clauze: Acţiunea de propagandă să fie unitară; Ţările Pactului Tripartit să nu se atace între ele, la 15 septembrie 1941 am declarat caduc Actul de la Viena, iar, la 19 Martie 1942, am organizat manifestarea antimaghiară şi pentru românii din Transilvania de Nord, organizând şi campania de presă cunoscută în contra Ungariei şi alte acte. În ce priveşte propaganda, menţionez că am respins cererile germane de a organiza un normativ comun germano-român, am înlăturat pe expertul german de propagandă pentru România, am respins propunerea Germaniei de a se crea societăţi germano-române majoritate germană pentru controlul importului şi exportului tuturor publicaţiilor din străinătate şi pentru distribuţia ziarelor şi publicaţiilor în interiorul Ţării. De asemenea, cererile germane privitoare la introducerea obligatorie a limbii germane pentru învăţământul românesc, acelea de a se organiza pe teritoriul României un centru german pentru propagandă pentru Balcani, un post de radio de control exclusiv german precum şi nenumărate normative de propagandă, fie cu caracter ofensator împotriva Aliaţilor, fie a unor neutrii, fie pentru propaganda rasială şi incitări antisemite.

De asemenea, rog să se menţioneze că Legea pentru exproprierea bunurilor evreieşti am făcut-o la cererea Generalului Antonescu, care socotea că curentul naţionalist din ţară trebuia să-şi primească o satisfacţie, legionarii în rebeliune ceruseră îndepărtarea mea din Guvern pentru motivul că respinsesem proiectele de expropriere generală a bunurilor evreieşti, iar, în perioada următoare rebeliunii, atât grupuri de legionari prin manifeste, cât şi grupări naţionaliste ca partidul Cuzist, Gogiştii, Grupul Generaţiei de la 22 ceruseră Generalului Antonescu în scris să înfăptuiască reformele începute încă pe vremea Regelui Carol al II-lea. La Preşedinţia Consiliului şi la Externe se găseşte un memoriu semnat de 400 legionari care menţionează că unul din motivele rebeliunii ar fi fost opunerea mea la decretele antisemite. Legea ce am redactat, pentru că Generalul Antonescu dorea să liniştească aceste curente, prevedea nenumărate excepţii pentru toţi evreii împământeniţi, decoraţi sau care făcuseră servicii ţării. De asemenea, prevedea că luarea în posesie a imobilelor evreieşti expropriate se va face individual, după despăgubirea proprietarilor. Modificările ulterioare ale acestei legi, care a declarat posesiunea de drept a Statului şi a trecut la luarea în administrare a bunurilor evreieşti, nu-mi aparţin şi s-au făcut fără acordul meu. În anul 1942, Generalul Stoenescu, propunând vânzarea unora din imobilele evreieşti sau trecerea lor la Banca Naţională sau Creditul Funciar în cadrul unui program financiar care crea noi venituri Statului, eu m-am opus la aceasta, cerând Generalului Antonescu şi Ministrului de Finanţe să nu se vândă sau să se înstrăineze nici un imobil evreiesc până la pace. Aceleaşi instrucţiuni le-am menţinut miniştrilor românizării Dragoş şi Vlădescu, opunându-mă la orice vânzări, chiar şi pentru unele imobile care, fără ştirea mea, fuseseră scoase în licitaţie. Aceasta pentru că voiam ca, indiferent de condiţia economică a proprietăţii evreieşti şi româneşti şi de soluţiile normale ce s-ar găsi, în nici un caz măsura exproprierii bunurilor evreieşti în România să nu apară ca având legătură cu legile de la Nürnberg şi reformele antisemite germane. În ce priveşte întrevederile mele în Germania şi acţiunea mea diplomatică, voi face o declaraţie suplimentară întrucât trebuie să explic toate greutăţile şi actele mele. Nu cred că am putut fi în serviciul Germaniei, de vreme ce Ministrul Germaniei, domnul Fabricius, în Ianuarie 1941, a cerut domnului General Antonescu plecarea mea din Guvern, ceea ce a repetat însuşi Adolf Hitler la 14 Martie 1943. Am făcut tot ce conştiinţa îmi cerea ca să nu participe trupe româneşti la Stalingrad, peste obiectivele naţionale ale României, şi pentru ieşirea ţării din război. Declar din propria mea pornire că recunosc că România nu putea întârzia armistiţiul peste 23 August 1944. După rebeliune, germanii au sugerat lui Ion Antonescu să înfiinţeze o Legiune “General Antonescu”, folosind elemente legionare şi unele elemente naţionaliste. Ideea Legiunii n-a fost acceptată de Mareşal, chiar eu l-am sfătuit să nu o facă, pentru că însăşi noţiunea de legiune era compromisă de fosta legiune a lui Zelea Codreanu şi de rebeliune. Ulterior, tot nemţii au venit cu sugestia înfiinţării unui Partid Naţional Socialist în România, în care scop au adus 16 experţi pentru organizarea acestui partid. Şi această propunere nu s-a realizat, întrucât sistematic am înlăturat-o, nesocotind-o folositoare Ţării. Hitleriştii germani doreau să aibă în România un partid politic în locul Gărzii de Fier, pentru a da Mareşalului Antonescu un sprijin politic şi pentru a avea prin cine guverna în cazul dispariţiei Mareşalului Antonescu.

Tot pentru a îndepărta bănuiala nemţilor că Ion Antonescu nu are suport politic, s-au organizat cele două plebiscite. Abia în anul 1942, după ce am luptat contra ideii creării în România a “Legiunii Ion Antonescu” şi a Partidului Naţional Socialist, sau a unei Federaţii Naţionaliste (o altă soluţie sugerată de germani şi sprijinită de Cuza, Gigurtu, Vaida, Manoilescu şi alţii), am înfiinţat Asociaţia Româno-Germană a cărei activitate s-a redus la o şedinţă de constituire (la care au luat parte mulţi dintre amatorii de a forma un partid politic) şi la un concert şi o conferinţă. Ştiu că înainte de începerea războiului Generalul Antonescu a încercat să facă un Guvern de uniune naţională în vederea purtării războiului contra Uniunii Sovietice. În acest scop, prin domnii Ion Mihalache şi Gheorghe Brătianu, a transmis această propunere domnilor Maniu şi Brătianu. Ştiu că domnul Maniu a răspuns că nu crede folositoare uniunea naţională, domnia sa înţelegând să rămână o rezervă pentru cazul când Germania pierde războiul. De asemenea, domnul Dinu Brătianu a amintit că, încă de la începutul Guvernării Generalului Antonescu, s-a înţeles cu dânsul ca partidul naţional-liberal şi mai ales D-sa personal să rămână în rezervă. Nici unul, nici celălalt nu au formulat însă nici o opunere formală sau de fapt la intrarea în război. Îmi amintesc chiar că la 20 Ianuarie 1941 domnul Dinu Brătianu a trimis Generalului Antonescu o scrisoare în care vorbea de unele cereri economice germane pe care Guvernul le-ar fi acceptat “în iluzia” că germanii vor începe războiul cu Uniunii Sovietice. De asemenea, îmi amintesc că mai târziu ambii i-au trimis o scrisoare Generalului Antonescu spunând “Ţara a înţeles să luptaţi pentru Basarabia şi Bucovina”, adică au ratificat acţiunea militară întreprinsă la 22 iunie 1941, cel puţin pentru teritoriile Basarabiei şi Bucovinei. Îmi amintesc că, dintre persoanele care au participat în Consiliile de Administraţie ale Întreprinderilor particulare, sub controlul Statului sau sub influenţa Ministerului Economiei Naţionale, Finanţelor şi Înzestrării, dintre care unele erau şi cu participare de capital german, persoanele care, parte erau numite direct de către Ministrul de resort, iar parte din adunările generale, a căror decizii erau supuse aprobării ministrului, au fost: Membrii ai Partidului Naţional Țărănesc : Domnul Bocu (Reşiţa), domnul Ghilezan (Banca Ardeleană), Ion Hudiţă (Cooperativa Cinematografică), Stan (Astra), Mladenatz şi Tatos (Centrala Cooperativelor), de asemenea, membrii ai Partidului Naţional Liberal: Doctorul Leon (Banca Naţională şi Radiodifuziune), Victor Bădulescu (B.N.R. şi Creditul Industrial), Nasta (Credit Agricol), Netta şi Mandrea (Casa de Economii şi Cecuri), Constantin Zamfirescu (Astra), Ada Constantinescu (Astra şi Reşiţa), Portocală (Credit Industrial), Lapedatu, Teodorescu şi Lăzeanu (B.N.R.). Ştiu că în anii 1941 şi 1942 atât Ministerul de Finanţe (General Stoenescu), cât şi Ministerul Economiei Naţionale şi Înzestrării Armatei au făcut, sau înlesnit, foarte multe numiri în Consilii de Administraţie de persoane membrii ai Partidului Naţional Țărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, de pildă, la Banca Timişoara, Consiliul de Administraţie era format din liberali şi ţărănişti. Alţii au fost prelungiţi sau confirmaţi în locurile pe care le aveau. La Preşedinţia Consiliului de Miniştri se găseşte o listă întocmită la sfârşitul anului 1942 de Ministerele Finanţe, Economiei Naţionale, Înzestrare şi Românizare, cuprinzând pe toţi membrii Consiliilor de Administraţie de la toate întreprinderile şi instituţiile de Stat sub control sau particulare şi în care figurează numeroase alte persoane de care nu-mi mai amintesc.

De asemenea, la Ministerul Justiţiei se găseşte o listă întocmită în anul 1941 a celor care au primit autorizarea guvernului de a funcţiona în Consiliile de Administraţie, în conformitate cu legea din anul 1940. De asemenea, amintindu-mi numele persoanelor care au făcut parte din Asociaţia Româno-Germană sau participând la constituire, declar că ei sunt următorii: Alexandru Vaida- Voevod, Ion Gigurtu, Mihail Manoilescu, Alexandru C. Cuza, Gheorghe Cuza, Nichifor Crainic, Profesor Dimitrie Caracostea, D.R. Ioaniţescu, Doctor Banu, Arhitect Enescu, Ion Marin Sadoveanu, Doctorul Dănulescu, Nicolae Leon, Tzigara Samurcaş, Penescu Cherci, Bujoi, Sculi Logotetti, Sextil Puşcariu, Liviu Rebreanu, Profesorul Oteteleşeanu, Nicolae Rădulescu-Motru, Doctorul Antipa, Ion Petrovici, Ion Marinescu. Profesorul Sângiorgiu a avut o atitudine ruşinoasă, neromânească şi de slugă germană în această perioadă, de asemenea, Grigore Manoilescu care după rebeliune a continuat să facă la Institutul Român de la Berlin un centru de acţiuni nedemne împotriva Ţării. În ceea ce priveşte pe domnul Gheorghe Brătianu s-a discutat ca domnia sa să fie chiar Preşedinte sau Vice-Preşedinte, însă la constituire mi-a trimis o scrisoare că lipseşte din Bucureşti, fiind plecat pe front. În ce priveşte politica economică a României faţă de Germania, atitudinea mea a însemnat o permanentă opoziţie faţă de tendinţa hitleriştilor de aservire economică şi financiară a Ţării Româneşti. În chestiunea petrolului am ajuns la un moment dat de am oprit orice export de petrol către Germania şi Italia61, întrucât balanţa comercială nu era acoperită de livrările germane. În ce priveşte transferul de acţiuni al Marilor Întreprinderi faţă de Germania, mam opus categoric la foarte multe chiar pentru acţiunile obţinute de germani în Franţa, Belgia şi Olanda. Îmi amintesc chiar că la o scrisoare a fostului Ministru de Externe italian, Galeazzo Ciano, prin care acesta îmi cerea transferul acţiunilor petroliere „Unirea” către un consorţiu italian, nu am răspuns. În această perioadă, 1940 - 1944, am obţinut în acoperirea plăţilor germane, pe lângă mărfuri, şi 7½ vagoane aur. În scopul arătat mai sus de a apăra Economia Naţională de aservire către Germania, am trecut Direcţia Acordurilor Economice de la Ministerul Economiei Naţionale la Ministerul de Externe, la începutul anului 1943, şi am controlat direct orice acorduri. În perioada 1943 - 1944 Direcţia a funcţionat la Externe. Măsura de evacuare a populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina a fost ordonată de domnul General Ion Antonescu în prima perioadă după începerea războiului şi ocuparea Basarabiei şi Bucovinei. Domnia sa se găsea atunci chiar în această zonă, care nu intra în competenţa Guvernului, fiind zonă militară, depinzând de Comandamentul de Căpetenie al Armatei şi Marele Stat Major, care a executat măsura. În legătură cu evacuările bunurilor din Transnistria, acestea au fost de mai multe feluri: cereale, vite şi în perioada 1943 tractoare şi unele întreprinderi industriale. Administraţia teritoriului ocupat între Bug şi Nistru se găsea sub conducerea unui guvernator numit pe lângă Comandamentul de Căpetenie al Armatei. Această zonă, prin chiar Decretul de ocupare şi instituire a Administraţiei de ocupaţie, nu intra în jurisdicţia guvernului. La Preşedinţia Consiliului, pe lângă Cabinetul domnului Mareşal Antonescu, a funcţionat un serviciu de legătură care transmitea şi primea toate ordinele privitoare la întregul regim de administrare al teritoriului ocupat. Ştiu că, în afară de transporturile de cereale, vite şi altele, aprobate de Mareşalul Antonescu la propunerea domnului Gheorghe Alexianu, s-a întocmit şi un plan de evacuare a unor instalaţii industriale, plan care a fost făcut de Ministerul Economiei Naţionale (Generalul Gheorghe Dobre, împreună cu domnul Gheorghe Alexianu).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare